„Cel ce gândeşte cele pământeşti, nu cele de Sus, prin însuşi acest fapt se întoarce de la cuvântul lui Dumnezeu, îl dispreţuieşte şi îl nesocoteşte. Deci oricum ţi-ai întoarce gândirea, omule, ai de ales între două lucruri: ori să iubeşti cuvântul lui Dumnezeu şi să laşi lumea, ori să laşi cuvântul lui Dumnezeu şi să te lipeşti de lume – iar de amândouă este cu neputinţă să te ţii, pentru că sunt potrivnice între ele. Cuvântul lui Dumnezeu ne întoarce inima de la lume, iar lumea ne-o întoarce de la cuvântul lui Dumnezeu.”

(Sfântul Tihon din Zadonsk – „Despre îndatoririle creştinului faţă de sine însuşi”).

Epoca modernă a născocit, între alte aberaţii, un nou soi de spiritualitate, hibridă şi denaturată, care pretinde că putem împăca foarte bine duhul acestei lumi şi Duhul lui Dumnezeu, voinţa şi poftele omului de carne şi viaţa duhovnicească,  în pofida cuvântului lui Hristos care ne avertizează în mod cât se poate de lămurit: „Nimeni nu poate sluji doi stăpâni. (…) Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.” (Matei 6, 24).   

Astfel, predicatorul american Neale Donald Walsh, care duce această tendinţă până la o limită învecinată cu caricatura, ne încredinţează, într-o carte care a cunoscut un succes internaţional, că Dumnezeu nu aşteaptă nimic de la noi, şi că, deci, fiecare poate trăi după placul lui, fără să se teamă de judecata lui Dumnezeu şi fără să se sinchisească de mântuirea sufletului: „Ce voieşte Dumnezeu ? Nimic. Cine este adversarul lui Dumnezeu ? Nimeni.”(…) „Dacă Dumnezeu nu voieşte nimic, atunci sunteţi cu desăvârşire liberi să vă făuriţi viaţa pe care o doriţi.” (…) „Singura Regulă a singurului Dumnezeu este că fiecare este Propria sa  Regulă.”. „Aceasta înseamnă că ceea ce voiţi este ceea ce voieşte Dumnezeu.” (N.D. Walsh – „Ceea ce voieşte Dumnezeu”).

Cu alte cuvinte, fiecare este propriul lui dumnezeu, iar Dumnezeu nu mai este nimeni şi nu mai serveşte la nimic! Putem lesne recunoaşte adevăratul stăpân care vorbeşte prin gura slujitorului său, şi care, deghizat ca de obicei în înger de lumină (2 Cor. 11, 14), nu face decât să reînnoiască sub o formă modernă promisiunea mincinoasă a şarpelui: „(…) veţi fi ca Dumnezeu.” (Fac. 3, 5). 

Faptul că o doctrină atât de smintită, în care trufia diavolească se înfrăţeşte cu prostia omenească, a aflat o audienţă atât de largă şi a fost tradusă în mai multe limbi (printre care şi franceza: Ed. Guy Trédaniel, 2005) arată în mod vădit haosul spiritual (şi dezordinea mintală !) care bântuie în lumea de astăzi unde Mamona ademeneşete mulţimile în numele lui Dumnezeu, şi Antihrist grăieşte în numele lui Hristos. Această inversare satanică a valorilor, anunţată de Nietzsche – care măcar era mai cinstit decât predicatorul de mai sus, recunoscând în mod deschis că este purtătorul de cuvânt al lui Antihrist –, s-a întins în lume ca o molimă şi constituie în zilele noastre tendinţa dominantă a culturii mondiale, fiind cauza unică a tuturor smintelilor şi nenorocirilor, trecute, prezente şi fără îndoială viitoare, ale omenirii moderne: „Vai de cei ce numesc răul bine, şi binele rău, care spun că întunericul este lumină, şi lumina întuneric.” (Isaia 5, 20).

Avertismentul proorocului Isaia nu a fost niciodată mai actual decât în zilele noastre, când poftele omului de carne şi bunurile lumeşti sunt puse mai presus de toate, fapt care nu mai miră pe nimeni şi care pare cât se poate de normal, dat fiind că profeţii mincinoşi ai timpurilor moderne  au  propovăduit şi răspândit credinţa că dincolo de lumea vizibilă nu există nimic: „(…) lucrurile sunt în întregime ceea ce par a fi – iar îndărătul lor nu se află nimic.” (J.-P.Sartre – „Greaţa”). Şi tot nimic deasupra minţii omeneşti: „Nu există nicio autoritate mai presus de raţiune.” (S. Freud – „Viitorul unei iluzii”).

Nicicând spiritul omenesc nu a căzut atât de jos decât atunci când a voit să se ridice deasupra lui Dumnezeu, şi nicicând nebunia oamenilor nu a atins asemenea proporţii decât atunci când raţiunea omenească s-a autoproclamat călăuza supremă şi salvatoarea omenirii, în locul lui Hristos.

Confuzia între duhul acestei lumi şi Duhul lui Dumnezeu, între voinţa omului de carne şi voinţa lui Dumnezeu, şi inversarea diavolească a valorilor ce rezultă din această confuzie, se manifestă în zilele noastre în mod deschis şi la scară planetară, luând proporţii de masă fără precedent, dar ele nu sunt nicidecum o noutate, nici o invenţie a timpurilor moderne. Păcatul săvârşit de Adam, şi reînnoit de toţi urmaşii lui, provine din răsturnarea ierarhiei orânduite de Dumnezeu, printr-o inversare satanică a valorilor, care pretinde în mod mincinos că omul poate deveni egalul lui Dumnezeu, înşelăciune prin care şarpele pune stăpânire pe sufletul omenesc, devenind noul tată al omenirii căzute în păcat.

Lumea în care trăim nu este cea făcută de Dumnezeu, tot aşa cum omul căzut în păcat nu este cel creat şi voit de Dumnezeu. Această lume conţine, ca şi făptura omenească, o dublă sămânţă, precum ţarina în care, alături de grâu, vrăjmaşul a semănat neghină (Matei 13, 24-30): sămânţa cea bună care vine de la Dumnezeu o putem recunoaşte în frumuseţea grandioasă a lumii naturale, în legile ei de o precizie matematică, în bogăţia ei de o diversitate infinită, în fantezia ei creatoare care depăşeşte mintea şi imaginaţia omului; dar lumea poartă şi pecetea căderii în păcat a neamului omenesc, care făcând voia vrăjmaşului lui Dumnezeu, a adus în lume învrăjbirea, ura, violenţa, viclenia, minciuna, suferinţa, moartea, şi toate celelalte rele şi nenorociri care nu au fost create, nici dorite, de Dumnezeu.

De aceea Hristos nu s-a pogorât din ceruri ca să stăpânească lumea, nici ca să ne ajute să trăim mai bine şi să aflăm fericirea pe pământ, ci a venit ca să ne slobozească din robia lumii: „În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” (Ioan 16, 33).

Căci după căderea în păcat a lui Adam, împărăţia acestei lumi se află, ca şi omul ce s-a rupt de Dumnezeu, sub puterea celui care „(…) poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena.” (Matei 10, 28). Pentru că lumea s-a desprins de Dumnezeu şi nu mai ascultă de voia Lui, ne rugăm Tatălui ceresc să restabilească unitatea iniţială dintre cer şi pământ: „Vie împărăţia ta, facă-se voia ta, precum în cer aşa şi pre pământ”.   

Mântuitorul ne-a arătat prin propriul său exemplu (la treia ispită din pustie – Matei 4,8-10) atitudinea dreaptă faţă de această lume: nu trebuie să acceptăm împărăţia lumii, care aparţine Satanei şi pe care nu o putem obţine fără a ne închina lui. Căci nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei 6, 24), tot aşa cum „(…) nu este cu putinţă să privim cu un ochi cerul şi cu celălalt pământul.” (Sfântul Ioan Scărarul).   

Putem măsura distanţa care ne desparte de Dumnezeu după puterea de atracţie a lumii asupra cugetului şi inimii noastre, „(…) căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.”: „Te rogi lui Dumnezeu, Îl cânţi, Îl slavosloveşti şi îi dai mulţumire cu gura, dar dacă nu ai acestea şi în inimă, rugăciunea, cântarea şi mulţumirea ta nimic nu sunt. Te închini lui Dumnezeu şi îţi pleci genunchii, dar dacă nu îţi pleci şi inima, nimic nu înseamnă închinarea ta.” (Sf. Tihon din Zadonsk, ibid.).

Credinţa este de aceeaşi natură cu dragostea: dacă nu există în inimă, nu există deloc. Cum putem pretinde că urmăm calea lui Hristos atunci când inima ne este plină de cele lumeşti şi când ne consacrăm tot timpul şi toate forţele pentru a dobândi reuşita, succesul, bunăstarea, puterea, fericirea, într-o lume în care Hristos a fost batjocorit, hulit, osândit, chinuit şi răstignit între doi tâlhari? Dacă credem cu adevărat că Hristos este calea, adevărul şi viaţa (Ioan 14, 6), concluzia logică ce se impune este că o lume în care El a fost nesocotit, prigonit şi pus în rândul tâlharilor, urmează în mod vădit o cale potrivnică lui, aflată sub semnul minciunii şi morţii. Prin urmare, tot ce ni se poate întâmpla, bun sau rău, în această lume, este tot atât de amăgitor şi înşelător ca şi lumea ea însăşi: „(…) consideră că sunt nişte vise toate cele bune sau rele care se întâmplă trupului de carne.” (Sfântul Isaac Sirul).  De aceea se cuvine să mulţumim Domnului nu numai pentru cele bune, dar şi pentru toate încercările şi necazurile care ne sunt date tuturor în această lume: „De ce a rânduit Domnul ca nimeni să nu se afle pe pământ fără necazuri şi strâmtorări? Pentru ca omul să nu uite că este un exilat, ca să nu trăiască pe pământ ca un băştinaş în patria sa, ci ca un călător şi venetic într-o ţară străină, şi să caute întoarcerea în adevărata sa patrie.” (Sfântul Teofan Zăvorâtul). 

(Va urma)

Viorel Ştefăneanu