Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
„Dat fiind că oamenii cred mai mult ce au văzut decât ce au auzit şi se îndoiesc de ceea ce nu au văzut, de aceea Cuvântul a binevoit, prin mijlocirea unui trup, să se arate şi să apară în faţa ochilor, pentru a spulbera orice îndoială şi orice nesiguranţă. (...) Fiinţa care există se arată şi apare, cea care nu există trece de la nefiinţă la existenţă. (...) De când Dumnezeu S-a pogorât pe pământ şi omul a fost înălţat la ceruri, de atunci totul s-a apropiat, totul s-a îmbinat. Iisus Hristos în întregime în ceruri a venit pe pământ, şi S-a aflat în întregime şi pe pământ şi în ceruri. Fiind Dumnezeu, a devenit om, fără a înceta să fie Dumnezeu. (...) Maria, primind buna vestire, a zămislit după firea cărnii întruparea Cuvântului care este pentru noi izvorul vieţii veşnice"
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie despre întruparea Cuvântului
Căderea din ceruri a lui Adam înseamnă moartea omului, căci, fără Dumnezeu, omul nu este decât ţărână şi se va întoarce în ţărână (Fac. 19). Naşterea lui Hristos pe pământ este şi ea un fel de „cădere”, căci Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic, nemuritor, atotputernic, infinit, s-a pogorât din ceruri pentru a sălăşlui în trupul de carne al omului pieritor. Dar, în vreme ce căderea lui Adam a pricinuit moartea omului, pogorârea lui Dumnezeu pe pământ i-a dat din nou viaţa pe care o pierduse. Dumnezeu S-a născut precum un om, a vieţuit ca un om, a pătimit ca un om, a murit ca un om, pentru ca omul să devină din nou fiul lui Dumnezeu, aşa cum era înainte de căderea lui Adam: „Dumnezeu a venit printre noi pentru a ne readuce în starea noastră iniţială, cea întru care am fost făcuţi” (Stareţul Tadei, Pace şi bucurie întru Duhul Sfânt).
Cel care S-a născut din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria a fost omul Iisus Hristos, căci Hristos Dumnezeu este veşnic, asemenea Tatălui şi de aceeaşi fiinţă cu El: „Dumnezeu nu naşte la fel ca omul. Căci Dumnezeu, fiind în afară de timp, fără de început, impasibil, incoruptibil, necorporal, unic, fără de sfârşit, El naşte în afară de timp, fără de început, impasibil, incoruptibil, şi fără de împreunare. Naşterea Lui, de neînţeles nouă, nu are nici început, nici sfârşit” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica).
Pruncul Iisus, aşa cum este reprezentat în icoane şi în imaginile de Crăciun, ne pare identic cu copiii oamenilor, aşa încât uităm de cele mai multe ori că naşterea lui Dumnezeu pe pământ este o taină de nepătruns pentru mintea omenească şi un eveniment cosmic de aceeaşi importanţă cu facerea lumii şi a omului. Este o nouă naştere a omului, aşa cum era înainte de căderea lui Adam, prin unirea făpturii de carne cu Duhul lui Dumnezeu: „Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă” (2 Cor. 5, 17); „Hristos, Care este «chipul lui Dumnezeu celui nevăzut» (Col. 1,15), este prototipul Chipului veşnic după care ne reînnoim. Prin El şi conform Lui refacem ««după chipul lui Dumnezeu» omul lăuntric. (... ) Prin urmare, această reînnoire nu este altceva decât o încorporare în noi a lui Hristos şi o fiinţare în El” (Sfântul Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeu-Omul).
Naşterea lui Hristos este a doua facere a omului veşnic, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. De aceea, naşterea Lui este cu mult mai importantă decât naşterea trupului nostru de carne, dat fiind că „principiul ontologic al omului nu se află înfiinţa lui biologică, ci înfiinţa lui întru Hristos” (Panayotis Nellas, Viaţa îndumnezeită). Naşterea lui Hristos este şi o nouă facere a lumii, căci, desprinzându-se de Dumnezeu, lumea nu ne poate da decât suferinţa, deznădejdea şi moartea: „Iadul nu este altceva decât separarea omului de Dumnezeu” (P. Evdokimov, Vârstele vieţii duhovniceşti).
Naşterea pruncului Iisus deschide o nouă eră în istoria omenirii. Creştinismul a devenit o religie planetară care a schimbat faţa lumii, aducând un răspuns la toate întrebările omului şi arătându-i calea mântuirii şi a vieţii veşnice. Hristos a intrat în timpul acestei lumi şi în istoria omenirii pentru a ne elibera din jugul timpului şi de tirania istoriei lumeşti. Căci atunci când rupe legătura cu Dumnezeu şi cu dimensiunea duhovnicească a existenţei, istoria pământească a omului devine de neînţeles, vrăjmaşă şi criminală, căci ne duce pe toţi la moarte fără niciun motiv şi nicio explicaţie: „Teroarea istoriei este experienţa unui om care nu mai este religios, care nu are deci nicio nădejde de a afla o semnificaţie finală a dramei istorice şi care trebuie să suporte crimele istoriei fără a înţelege sensul lor” (Mircea Eliade, Încercarea labirintului).
A rupe legătura între om şi Dumnezeu, între Ziditorul lumii şi zidirea Lui, înseamnă reîntoarcerea la haos, atât în lumea din afară, cât şi înlăuntrul omului, catastrofă spirituală, individuală şi colectivă, care a luat în zilele noastre proporţii mondiale: „Unde s-a dus Dumnezeu? (...) Noi l-am ucis, voi şi eu! Noi toţi suntem nişte ucigaşi! (...) Cine ne-a dat buretele pentru a şterge orizontul? Ce-am făcut când am desprins acest pământ de soarele lui? Nu cădem oare la nesfârşit? Nu rătăcim ca într-un neant infinit? Suflarea vidului nu ne împresoară de pretutindeni? Nu este mai frig? Nu vedeţi venind noaptea şi mereu noaptea?(Nietzsche, Smintitul, în Ştiinţa veselă). Nietzsche a văzut cu claritate catastrofa mondială pe care o va produce dispariţia lui Dumnezeu din conştiinţa şi existenţa omului modern, dar a făurit mitul supraomului menit să ia locul lui Dumnezeu – căzând astfel în aceeaşi ispită ca Adam: „veţi fi ca Dumnezeu” (Fac. 3, 5) – şi a devenit unul dintre cei mai îndârjiţi adversari ai creştinismului, supranumindu-se el însuşi Antihrist.
Secolul XX a fost cu adevărat secolul Antihriştilor, al profeţilor mincinoşi, marxişti şi nazişti, care şi-au atribuit rolul de salvatori ai omenirii şi făuritori ai unei noi lumi: societatea comunistă sau imperiul de o mie de ani al celui de-al treilea Reich. Aceste utopii diavoleşti au adus pe pământ iadul celui de-al Doilea Război Mondial, al lagărelor de exterminare, al catastrofelor nucleare, al Gulagului şi al dictaturilor comuniste etc. Secolul „supraoamenilor” care au voit să ia locul lui Dumnezeu a fost cel mai infernal şi mai dement din istoria omenirii.
Sărbătoarea naşterii Domnului este o ocazie de a ne aminti că nu există decât un singur Mesia, un singur Mântuitor, un singur Hristos, un singur Dumnezeu, şi că toţi ceilalţi aşa-zişi călăuzitori şi salvatori ai omenirii sunt nişte impostori şi nişte „proroci mincinoşi care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Mt. 7, 15-16).
Fără Dumnezeu, omul este incapabil să se salveze pe el însuşi, cum ar putea el să salveze omenirea? Moartea lui Dumnezeu proclamată de Nietzsche este de fapt moartea omului. Fără Dumnezeu care ne dă fiinţa şi viaţa „noi suntem nişte mici neanturi” (Sora Emmanuelle), căci „ceea ce nu este esenţă nu este deloc” (Sfântul Grigorie de Nyssa). Iar esenţa omului, a lumii şi a tot ce există, nu se află nici în om, nici în lume, nici în nimic altceva decât în Dumnezeu. Atunci când se rupe de Dumnezeu, omul nu-L ucide pe Dumnezeu, ci se ucide pe sine însuşi: „Acolo unde nu este Dumnezeu, nu este nici omul. Dumnezeu şi omul sunt corelativi, precum tatăl şi copilul său” (P. Evdokimov, op. cit.).
Naşterea lui Hristos pe pământ salvează omul şi omenirea din iadul unei lumi fără Dumnezeu şi reface unitatea vitală între Cer şi pământ, între om şi Dumnezeu: „Steaua care i-a călăuzit pa magi până la peşteră încetează de a fi o poveste înduioşătoare: auzim din nou adevărul nepieritor al cuvintelor psalmului: «Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi lucrarea mâinilor Lui o vesteşte tăria». Întregul univers năzuieşte la unitate, la pace, la dragoste. Dar unde ar putea să le găsească? în economie? în zgomotul armelor? în rivalităţi? (...) Numai creştinismul este capabil să răspundă la toate întrebările, să satisfacă în întregime cugetul cercetător al omului şi setea inimii omeneşti. (... ) Adversarii creştinismului, în ultimă instanţă, nu au alte argumente decât calomnia sau propaganda. Ca răspuns la acestea, răsună la fel de puternic în Biserici cântarea: «Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, a adus în lume lumina cunoştinţei». Cu aceeaşi convingere, cu aceeaşi tărie, mărturisim că acolo unde există o adevărată sete şi dragoste de adevăr, aceasta duce, mai devreme sau mai târziu, la Hristos” (Părintele Alexandre Schmemann, Naşterea Domnului, în Voi toţi, care sunteţi însetaţi).
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team