Căderea din ceruri a lui Adam în­seamnă moartea omului, căci, fără Dumnezeu, omul nu este decât ţărână şi se va întoarce în ţărână (Fac. 19). Naşterea lui Hristos pe pământ este şi ea un fel de „cădere”, căci Fiul lui Dum­nezeu Cel veşnic, nemuritor, atotputer­nic, infinit, s-a pogorât din ceruri pentru a sălăşlui în trupul de carne al omului pieritor. Dar, în vreme ce căderea lui Adam a pricinuit moartea omului, pogorârea lui Dumnezeu pe pământ i-a dat din nou via­ţa pe care o pierduse. Dumnezeu S-a năs­cut precum un om, a vieţuit ca un om, a pătimit ca un om, a murit ca un om, pen­tru ca omul să devină din nou fiul lui Dumnezeu, aşa cum era înainte de căderea lui Adam: „Dumnezeu a venit printre noi pen­tru a ne readuce în starea noastră iniţială, cea întru care am fost făcuţi” (Stareţul Tadei, Pace şi bucurie întru Duhul Sfânt).

Cel care S-a născut din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria a fost omul Iisus Hristos, căci Hristos Dumnezeu este veşnic, asemenea Tatălui şi de aceeaşi fiinţă cu El: „Dumnezeu nu naşte la fel ca omul. Căci Dumnezeu, fiind în afară de timp, fără de început, impasibil, incoruptibil, necorporal, unic, fără de sfârşit, El naşte în afară de timp, fără de început, impasibil, incoruptibil, şi fără de împreunare. Naşterea Lui, de neîn­ţeles nouă, nu are nici început, nici sfârşit” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica).

Pruncul Iisus, aşa cum este reprezen­tat în icoane şi în imaginile de Crăciun, ne pare identic cu copiii oamenilor, aşa încât uităm de cele mai multe ori că naşterea lui Dumnezeu pe pământ este o taină de ne­pătruns pentru mintea omenească şi un eveniment cosmic de aceeaşi importanţă cu facerea lumii şi a omului. Este o nouă naştere a omului, aşa cum era înainte de căderea lui Adam, prin unirea făpturii de carne cu Duhul lui Dumnezeu: „Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă” (2 Cor. 5, 17); „Hristos, Care este «chipul lui Dumnezeu celui nevăzut» (Col. 1,15), este prototipul Chipului veşnic după care ne reînnoim. Prin El şi conform Lui refacem ««după chipul lui Dumnezeu» omul lăuntric. (... ) Prin urmare, această reînnoire nu este altce­va decât o încorporare în noi a lui Hristos şi o fiinţare în El” (Sfântul Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeu-Omul).

Naşterea lui Hristos este a doua face­re a omului veşnic, după chipul şi asemă­narea lui Dumnezeu. De aceea, naşterea Lui este cu mult mai importantă decât naşterea trupului nostru de carne, dat fi­ind că „principiul ontologic al omului nu se află înfiinţa lui biologică, ci înfiinţa lui în­tru Hristos” (Panayotis Nellas, Viaţa în­dumnezeită). Naşterea lui Hristos este şi o nouă facere a lumii, căci, desprinzându-se de Dumnezeu, lumea nu ne poate da decât suferinţa, deznădejdea şi moar­tea: „Iadul nu este altceva decât separarea omului de Dumnezeu” (P. Evdokimov, Vârstele vieţii duhovniceşti).

Naşterea pruncului Iisus deschide o nouă eră în istoria omenirii. Creştinismul a devenit o religie planetară care a schim­bat faţa lumii, aducând un răspuns la toa­te întrebările omului şi arătându-i calea mântuirii şi a vieţii veşnice. Hristos a intrat în timpul acestei lumi şi în istoria omenirii pentru a ne elibera din jugul timpului şi de tirania istoriei lumeşti. Căci atunci când rupe legătura cu Dumnezeu şi cu dimensiunea du­hovnicească a existenţei, istoria pământească a omului devine de neînţeles, vrăjmaşă şi criminală, căci ne duce pe toţi la moarte fără niciun motiv şi nicio explicaţie: „Teroarea istoriei este experienţa unui om care nu mai este religios, care nu are deci nicio nădejde de a afla o semnifica­ţie finală a dramei istorice şi care trebuie să suporte crimele istoriei fără a înţelege sensul lor” (Mircea Eliade, Încerca­rea labirintului).

A rupe legătura între om şi Dumnezeu, între Zidito­rul lumii şi zidirea Lui, înseamnă reîntoarcerea la haos, atât în lumea din afară, cât şi înlăuntrul omului, catastrofă spi­rituală, individuală şi colectivă, care a luat în zilele noas­tre proporţii mondiale: „Unde s-a dus Dumnezeu? (...) Noi l-am ucis, voi şi eu! Noi toţi suntem nişte ucigaşi! (...) Cine ne-a dat buretele pentru a şterge orizontul? Ce-am făcut când am desprins acest pământ de soarele lui? Nu cădem oare la nesfârşit? Nu rătăcim ca într-un neant infinit? Suflarea vidu­lui nu ne împresoară de pretutindeni? Nu este mai frig? Nu vedeţi venind noaptea şi mereu noaptea?(Nietzsche, Smin­titul, în Ştiinţa veselă). Nietzsche a văzut cu claritate catas­trofa mondială pe care o va produce dispariţia lui Dum­nezeu din conştiinţa şi exis­tenţa omului modern, dar a făurit mitul supraomului menit să ia locul lui Dum­nezeu – căzând astfel în ace­eaşi ispită ca Adam: „veţi fi ca Dumnezeu” (Fac. 3, 5) – şi a devenit unul dintre cei mai îndârjiţi adversari ai creştinismului, supranumindu-se el însuşi Antihrist.

Secolul XX a fost cu adevărat secolul Antihriştilor, al profeţilor minci­noşi, marxişti şi nazişti, care şi-au atribuit rolul de salvatori ai omenirii şi fă­uritori ai unei noi lumi: so­cietatea comunistă sau im­periul de o mie de ani al celui de-al treilea Reich. Aceste utopii diavoleşti au adus pe pământ iadul ce­lui de-al Doilea Război Mondial, al lagărelor de ex­terminare, al catastrofelor nucleare, al Gulagului şi al dictaturilor comuniste etc. Secolul „supraoamenilor” care au voit să ia locul lui Dumnezeu a fost cel mai infernal şi mai dement din istoria omenirii.

Sărbătoarea naşterii Domnului este o ocazie de a ne aminti că nu există de­cât un singur Mesia, un sin­gur Mântuitor, un singur Hristos, un singur Dumne­zeu, şi că toţi ceilalţi aşa-zişi călăuzitori şi salvatori ai omenirii sunt nişte impos­tori şi nişte „proroci minci­noşi care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Mt. 7, 15-16).

Fără Dumnezeu, omul este incapabil să se salve­ze pe el însuşi, cum ar pu­tea el să salveze omenirea? Moartea lui Dumnezeu proclamată de Nietzsche este de fapt moartea omu­lui. Fără Dumnezeu care ne dă fiinţa şi viaţa „noi suntem nişte mici neanturi” (Sora Emmanuelle), căci „ceea ce nu este esenţă nu este deloc” (Sfântul Grigorie de Nyssa). Iar esenţa omului, a lumii şi a tot ce există, nu se află nici în om, nici în lume, nici în nimic altceva decât în Dumne­zeu. Atunci când se rupe de Dumnezeu, omul nu-L ucide pe Dumnezeu, ci se ucide pe sine însuşi: „Aco­lo unde nu este Dumnezeu, nu este nici omul. Dumnezeu şi omul sunt corelativi, precum tatăl şi copilul său” (P. Evdokimov, op. cit.).

Naşterea lui Hristos pe pământ salvează omul şi ome­nirea din iadul unei lumi fără Dumnezeu şi reface unitatea vitală între Cer şi pământ, între om şi Dumnezeu: „Steaua care i-a călăuzit pa magi până la peşteră încetează de a fi o poveste înduioşătoare: auzim din nou adevărul nepieritor al cuvintelor psalmului: «Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi lucrarea mâinilor Lui o vesteşte tăria». Întregul univers nă­zuieşte la unitate, la pace, la dragoste. Dar unde ar putea să le găsească? în economie? în zgomotul armelor? în rivalităţi? (...) Numai creştinismul este capabil să răspundă la toate întrebă­rile, să satisfacă în întregime cugetul cercetător al omului şi se­tea inimii omeneşti. (... ) Adversarii creştinismului, în ultimă instanţă, nu au alte argumente decât calomnia sau propagan­da. Ca răspuns la acestea, răsună la fel de puternic în Biserici cântarea: «Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, a adus în lume lumina cunoştinţei». Cu aceeaşi convingere, cu ace­eaşi tărie, mărturisim că acolo unde există o adevărată sete şi dragoste de adevăr, aceasta duce, mai devreme sau mai târziu, la Hristos” (Părintele Alexandre Schmemann, Naşterea Domnului, în Voi toţi, care sunteţi însetaţi).