Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
„Sufletul omului a fost făcut de Dumnezeu ca o cupă, ca un potir, care este duhul omului sau inima lui. În acest potir se sălăşluieşte «Suflarea» Lui dătătoare de viaţă. (...) Dacă respiri împreună cu Dumnezeu, este o respiraţie umano-divină. Dacă respiri fără Dumnezeu, locul Lui nu rămâne gol, ci va fi umplut fie de energii demonice, fie de energii animale. Atunci lucrarea şi viata omului vor fi umano-demonice sau dobitoceşti. Aşadar, dacă nu alege să se înduhovnicească, omul alege, de fapt, să se îndrăcească sau să se îndobitocească"
MAICA SILUANA VLAD, „Deschide cerul cu lucrul mărunt”
Trupul de carne a devenit în zilele noastre obiectul unui cult şi o formă de idolatrie. Frumuseţea trupului, sănătatea trupului, plăcerile trupului, dorinţele trupului constituie pentru un mare număr dintre contemporanii noştri principalul scop al existenţei, ei situând viaţa trupească în centrul fiinţei lor. Dacă, aşa cum afirmă Sfântul Apostol Pavel, trupul nostru este templu al Duhului Sfânt, toate gândurile, grijile şi dorinţele care vin din lume sunt asemenea neguţătorilor care au invadat lăcaşul sfânt închinat lui Dumnezeu: „Si a intrat Iisus în templu şi a alungat pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau (...) şi a zis lor: Scris este: «Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari!»” (Mt 21,12-13).
Tot aşa, templul nostru lăuntric, a cărui menire este să primească Duhul lui Dumnezeu, este ocupat în cea mai mare parte a timpului de duhul nostru lumesc: „Suntem încurcaţi la nesfârşit în activităţile materiale ale acestei lumi. Suntem atât de împotmoliţi în această lume că nu ne mai rămâne destul timp pentru a ne îngriji de sufletul nostru, de pacea noastră lăuntrică, pe care o nimicim fără încetare” (Stareţul Tadei, Pace şi bucurie întru Duhul Sfânt). Duhul omului lumesc reduce orice lucru, orice activitate şi însăşi făptura omenească la dimensiunea lor pământească. Pierzând legătura lăuntrică cu Duhul lui Dumnezeu, un astfel de om îşi pierde propriul suflet, aşa încât putem spune, împreună cu Paisie Aghioritul (Epistole), că „cel mai mare vrăjmaş al mântuirii sufletului nostru, mai mare chiar decât diavolul, este duhul lumesc”.
Nu trebuie să confundăm duhul lumesc cu lucrurile acestei lumi, care, considerate într-o perspectivă duhovnicească, au întotdeauna rostul, semnificaţia şi importanţa lor în evoluţia şi creşterea fiinţei noastre lăuntrice. Orice lucru din această lume şi orice activitate, oricât de neînsemnate ar fi ele, pot fi sfinţite prin prezenţa lui Dumnezeu în cugetul şi inima fiinţei omeneşti: „Doamne, uite, acum pun rufele la spălat; Doamne, uite, acum şterg praful; Doamne, uite, acum fac patul. E atât de simplu! (...) Să facem din această chemare a Domnului şi din această arătare a ceea ce facem o liturghie permanentă (Maica Siluana Vlad, op. cit.).
A ne aminti clipă de clipă că Duhul lui Dumnezeu sălăşluieşte în noi înseamnă a trăi în lumea reală şi a cunoaşte adevărata noastră fiinţă. Iar dacă dăm uitării prezenţa lui Dumnezeu în noi, trăim în lumea imaginară a minţii omeneşti şi a iluziilor lumeşti: „Dumnezeu este în centrul oricărei existenţe. El se află în inima noastră, fie că Îl venerăm sau nu. El nu se desparte de noi, căci El este Izvorul vieţii, Cel care dă viaţă oricărei fiinţe. Dar noi L-am îngropat sub grijile şi frământările acestei lumi care nimicesc pacea noastră lăuntrică, şi de aceea nu avem nici pace, nici odihnă” (Stareţul Tadei, op. cit.).
Prezenţa Duhului lui Dumnezeu în sufletul nostru ne aduce pacea lăuntrică, bucuria şi dragostea. Tulburarea, mâhnirea şi lipsa de dragoste sunt semnul că vrăjmaşul lui Dumnezeu I-a luat locul în inima noastră: „De îndată ce se iveşte în noi un gând care nu se întemeiază pe dragoste, trebuie să ştim că am căzut pradă duhurilor necurate.
Primind în noi un gând rău, îl primim pe diavolul însuşi în trupul nostru. Duhurile nu sunt vizibile, dar noi le dăm în acel moment o înfăţişare trupească pentru ca ele să devină vizibile” (Stareţul Tadei, op. cit.).
Când dragostea este absentă din inima noastră, Dumnezeu este şi El absent. A ne iubi semenii ca pe noi înşine şi a iubi chiar şi pe vrăjmaşii noştri înseamnă a primi în noi Duhul lui Dumnezeu: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt 5, 44-45).
Lipsa de dragoste faţă de o persoană sau un lucru înseamnă lipsa de dragoste faţă de Dumnezeu, Care este singurul Izvor de viaţă al oricărei făpturi şi al oricărui lucru. Nu putem întotdeauna întâlni persoanele pe care le iubim, dar putem întotdeauna iubi persoanele pe care le întâlnim. Nu putem face întotdeauna lucrurile pe care le îndrăgim, dar putem îndrăgi întotdeauna lucrurile pe care le facem. Trebuie să lărgim tot mai mult sfera iubirii noastre, căci nu există alt mijloc de a restabili legătura şi unitatea între duhul omului şi Duhul lui Dumnezeu.
Cel ce îşi iubeşte semenii ca pe sine însuşi şterge diferenţa între el şi ceilalţi şi se uneşte lăuntric cu aceştia. Din acel moment, el nu mai are de ce să se teamă, dat fiind că iubirea faţă de ceilalţi şi faţă de sine sunt una şi aceeaşi iubire, iar prin această iubire ne unim cu Duhul lui Dumnezeu, care înglobează întreaga Creaţie: „Căci omul a fost făcut de Dumnezeu pentru a face legătura între lumea duhului şi lumea simţurilor, ca o recapitulare şi o desăvârşire a tuturor făpturilor, în scopul de a se uni prin El cu toate cele făcute şi ca să fie reunite prin Hristos şi fiinţele pământului şi cele ale cerului” (Sf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri). Astfel încât, atunci când dragostea noastră va fi desăvârşită, ne vom asemăna cu Dumnezeu: „Fiţi, dar voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este» (Mt 5, 48).
Atâta vreme cât nu vom fi atins această desăvârşire, nu vom putea alunga din inima noastră îngrijorarea şi teama, care sunt opusul dragostei, căci ne este teamă numai de persoanele şi lucrurile pe care nu le iubim: „Cât încă nu s-a pogorât în noi lumina Duhului Sfânt, ne este teamă fără încetare; numai atunci când primim această lumină dispare orice fel de teamă” (Stareţul Tadei, op. cit.).
Dorinţele şi patimile care ne leagă de această lume sunt un izvor nesecat de îngrijorări, frământări şi temeri, căci tot ce vine din lume este trecător şi pieritor, constituind prin urmare o cauză permanentă de tulburare şi amărăciune: „Când vedem un om cu o nelinişte mare , cu mâhnire şi supărare, deşi le are pe toate – nu-i lipseşte nimic –, trebuie să ştim că îi lipseşte Dumnezeu” (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, t. I).
Cei care nu trăiesc în adevărul lui Dumnezeu trăiesc, inevitabil, în minciuna celui rău, care ne face robii duhului lumesc şi ai făpturii noastre muritoare: „Nu putem inventa adevărul. Dacă nu acceptăm religia, prin care ni Se face cunoscut Dumnezeu, rămânem prizonierii propriei noastre gândiri. Mai devreme sau mai târziu vom constata că nu avem nicio ieşire. Omul care refuză să accepte, în afara lui şi deasupra lui, ceva mai mare decât el rămâne în propriul lui cerc. Iar acest cerc este, cred eu, sinistru. Cât de mici sunt un bărbat sau o femeie!” (Sora Emmanuelle, Nebunia dragostei).
Limitat la dimensiunea lui biologică, trupul omenesc nu este decât o îngrămădire pieritoare de particule microscopice – molecule, celule, neuroni, atomi etc. – care se vor spulbera ca un nor de praf în momentul morţii. Viziunea materialistă a omului nu face decât să confirme cuvântul lui Dumnezeu după căderea lui Adam: „Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” (Fac. 3, 19).
Hristos, fiind în acelaşi timp om şi Dumnezeu, a restabilit prin trupul şi sângele Lui legătura vitală între omul muritor şi Tatăl ceresc Cel veşnic: „Eu şi Tatăl una suntem” (In 10, 30). Primindu-L pe Hristos în noi, primim Duhul lui Dumnezeu, şi primind Duhul lui Dumnezeu redobândim adevărata noastră fiinţă şi trupul nostru cel nemuritor, după chipul şi asemănarea Tatălui ceresc: „Cei care trăiesc creştinismul în profunzime consideră că Hristos este capul, iar creştinul este un membru al trupului lui Hristos. Capul şi trupul sunt aceeaşi viaţă, acelaşi sânge. Sângele care palpită în clipa asta în tâmplele mele curge în acelaşi timp în vinele braţului meu. Aceeaşi viaţă şi acelaşi sânge sălăşluiesc în Hristos din ceruri şi în creştinul de pe pământ. (...) A fi creştin înseamnă a avea în noi prezenţa, puterea şi slava lui Hristos, aşa încât să putem spune, împreună cu Sfântul Apostol Pavel: «Pentru mine, viaţa este Hristos»” (Sora Emmanuelle, op. cit.).
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team