„Sufletul omului a fost făcut de Dumnezeu ca o cupă, ca un potir, care este duhul omului sau inima lui. În acest potir se sălăşluieşte «Suflarea» Lui dătătoare de viaţă. (...) Dacă respiri împreună cu Dumnezeu, este o respiraţie umano-divină. Dacă respiri fără Dumnezeu, locul Lui nu rămâne gol, ci va fi umplut fie de energii demonice, fie de energii animale. Atunci lucrarea şi via­ta omului vor fi umano-demonice sau dobitoceşti. Aşadar, dacă nu alege să se înduhovnicească, omul alege, de fapt, să se îndrăcească sau să se îndobitocească"

MAICA SILUANA VLAD, „Deschide cerul cu lucrul mărunt”

Trupul de carne a devenit în zilele noastre obiectul unui cult şi o formă de idolatrie. Frumuseţea trupului, sănătatea trupului, plăcerile trupului, dorinţele tru­pului constituie pentru un mare număr dintre contemporanii noştri principalul scop al existenţei, ei situând viaţa trupească în centrul fiinţei lor. Dacă, aşa cum afirmă Sfântul Apostol Pavel, trupul nos­tru este templu al Duhului Sfânt, toate gândurile, grijile şi dorinţele care vin din lume sunt asemenea neguţătorilor care au invadat lăcaşul sfânt închinat lui Dum­nezeu: „Si a intrat Iisus în templu şi a alun­gat pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau (...) şi a zis lor: Scris este: «Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peş­teră de tâlhari!»” (Mt 21,12-13).

Tot aşa, templul nostru lăuntric, a cărui menire este să primească Duhul lui Dumnezeu, este ocupat în cea mai mare parte a timpului de duhul nostru lumesc: „Suntem încurcaţi la nesfârşit în activită­ţile materiale ale acestei lumi. Suntem atât de împotmoliţi în această lume că nu ne mai rămâne destul timp pentru a ne îngri­ji de sufletul nostru, de pacea noastră lăun­trică, pe care o nimicim fără încetare” (Sta­reţul Tadei, Pace şi bucurie întru Duhul Sfânt). Duhul omului lumesc reduce ori­ce lucru, orice activitate şi însăşi făptura omenească la dimensiunea lor pămân­tească. Pierzând legătura lăuntrică cu Du­hul lui Dumnezeu, un astfel de om îşi pierde propriul suflet, aşa încât putem spune, împreună cu Paisie Aghioritul (Epistole), că „cel mai mare vrăjmaş al mântuirii sufletului nostru, mai mare chiar decât diavolul, este duhul lumesc”.

Nu trebuie să confundăm duhul lu­mesc cu lucrurile acestei lumi, care, con­siderate într-o perspectivă duhovniceas­că, au întotdeauna rostul, semnificaţia şi importanţa lor în evoluţia şi creşterea fi­inţei noastre lăuntrice. Orice lucru din această lume şi orice activitate, oricât de neînsemnate ar fi ele, pot fi sfinţite prin prezenţa lui Dumnezeu în cugetul şi ini­ma fiinţei omeneşti: „Doamne, uite, acum pun rufele la spălat; Doamne, uite, acum şterg praful; Doamne, uite, acum fac patul. E atât de simplu! (...) Să facem din aceas­tă chemare a Domnului şi din această ară­tare a ceea ce facem o liturghie permanen­tă (Maica Siluana Vlad, op. cit.).

A ne aminti clipă de clipă că Duhul lui Dumnezeu sălăşluieşte în noi înseam­nă a trăi în lumea reală şi a cunoaşte ade­vărata noastră fiinţă. Iar dacă dăm uitării prezenţa lui Dumnezeu în noi, trăim în lumea imaginară a minţii omeneşti şi a iluziilor lumeşti: „Dumnezeu este în cen­trul oricărei existenţe. El se află în inima noastră, fie că Îl venerăm sau nu. El nu se desparte de noi, căci El este Izvorul vieţii, Cel care dă viaţă oricărei fiinţe. Dar noi L-am îngropat sub grijile şi frământările acestei lumi care nimicesc pacea noastră lă­untrică, şi de aceea nu avem nici pace, nici odihnă” (Stareţul Tadei, op. cit.).

Prezenţa Duhului lui Dumnezeu în sufletul nostru ne aduce pacea lăuntrică, bucuria şi dragostea. Tulburarea, mâh­nirea şi lipsa de dragoste sunt semnul că vrăjmaşul lui Dumnezeu I-a luat locul în inima noastră: „De îndată ce se iveşte în noi un gând care nu se întemeiază pe dra­goste, trebuie să ştim că am căzut pradă duhurilor necurate.

Primind în noi un gând rău, îl primim pe dia­volul însuşi în tru­pul nostru. Duhu­rile nu sunt vizibile, dar noi le dăm în acel moment o înfă­ţişare trupească pentru ca ele să devină vizibile” (Stareţul Tadei, op. cit.).

Când dragostea este absentă din inima noastră, Dumnezeu este şi El absent. A ne iubi semenii ca pe noi înşine şi a iubi chiar şi pe vrăjmaşii noştri în­seamnă a primi în noi Duhul lui Dumne­zeu: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvân­taţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt 5, 44-45).

Lipsa de dragoste faţă de o persoană sau un lucru înseamnă lipsa de dragoste faţă de Dumnezeu, Care este singurul Iz­vor de viaţă al oricărei făpturi şi al orică­rui lucru. Nu putem întotdeauna întâlni persoanele pe care le iubim, dar putem întotdeauna iubi persoanele pe care le întâlnim. Nu putem face întotdeauna lu­crurile pe care le îndrăgim, dar pu­tem îndrăgi întotdeauna lu­crurile pe care le facem. Trebuie să lărgim tot mai mult sfera iu­birii noastre, căci nu există alt mijloc de a restabili legă­tura şi unitatea între duhul omului şi Du­hul lui Dumne­zeu.

Cel ce îşi iubeş­te semenii ca pe sine însuşi şterge diferenţa în­tre el şi ceilalţi şi se uneşte lăun­tric cu aceştia. Din acel moment, el nu mai are de ce să se teamă, dat fiind că iubirea faţă de ceilalţi şi faţă de sine sunt una şi aceeaşi iubire, iar prin această iubire ne unim cu Duhul lui Dumnezeu, care înglo­bează întreaga Creaţie: „Căci omul a fost făcut de Dumnezeu pentru a face legătura între lumea duhului şi lumea simţurilor, ca o   recapitulare şi o desăvârşire a tuturor făp­turilor, în scopul de a se uni prin El cu toate cele făcute şi ca să fie reunite prin Hristos şi fiinţele pământului şi cele ale cerului” (Sf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci sim­ţuri). Astfel încât, atunci când dragostea noastră va fi desăvârşită, ne vom asemăna cu Dumnezeu: „Fiţi, dar voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este» (Mt 5, 48).

Atâta vreme cât nu vom fi atins aceas­tă desăvârşire, nu vom putea alunga din inima noastră îngrijorarea şi teama, care sunt opusul dragostei, căci ne este teamă numai de persoanele şi lucrurile pe care nu le iubim: „Cât încă nu s-a pogorât în noi lumina Duhului Sfânt, ne este teamă fără încetare; numai atunci când primim această lumină dispare orice fel de teamă” (Stareţul Tadei, op. cit.).

Dorinţele şi patimile care ne leagă de această lume sunt un izvor nesecat de în­grijorări, frământări şi temeri, căci tot ce vine din lume este trecător şi pieritor, constituind prin urmare o cauză perma­nentă de tulburare şi amărăciune: „Când vedem un om cu o nelinişte mare , cu mâh­nire şi supărare, deşi le are pe toate – nu-i lipseşte nimic –, trebuie să ştim că îi lipseş­te Dumnezeu” (Paisie Aghioritul, Cuvin­te duhovniceşti, t. I).

Cei care nu trăiesc în adevărul lui Dumnezeu trăiesc, inevitabil, în minciuna celui rău, care ne face robii duhului lumesc şi ai făpturii noastre muritoare: „Nu putem inventa adevărul. Dacă nu acceptăm religia, prin care ni Se face cunoscut Dumnezeu, ră­mânem prizonierii propriei noastre gândiri. Mai devreme sau mai târziu vom constata că nu avem nicio ieşire. Omul care refuză să accepte, în afara lui şi deasupra lui, ceva mai mare decât el rămâne în propriul lui cerc. Iar acest cerc este, cred eu, sinistru. Cât de mici sunt un bărbat sau o femeie!” (Sora Emmanuelle, Nebunia dragostei).

Limitat la dimensiunea lui biologică, trupul omenesc nu este decât o îngrămă­dire pieritoare de particule microscopice – molecule, celule, neuroni, atomi etc. – care se vor spulbera ca un nor de praf în momentul morţii. Viziunea materialistă a omului nu face decât să confirme cu­vântul lui Dumnezeu după căderea lui Adam: „Ţărână eşti şi în ţărână te vei în­toarce” (Fac. 3, 19).

Hristos, fiind în acelaşi timp om şi Dumnezeu, a restabilit prin trupul şi sân­gele Lui legătura vitală între omul muri­tor şi Tatăl ceresc Cel veşnic: „Eu şi Tatăl una suntem” (In 10, 30). Primindu-L pe Hristos în noi, primim Duhul lui Dum­nezeu, şi primind Duhul lui Dumnezeu redobândim adevărata noastră fiinţă şi trupul nostru cel nemuritor, după chipul şi asemănarea Tatălui ceresc: „Cei care trăiesc creştinismul în profunzime conside­ră că Hristos este capul, iar creştinul este un membru al trupului lui Hristos. Capul şi trupul sunt aceeaşi viaţă, acelaşi sânge. Sângele care palpită în clipa asta în tâm­plele mele curge în acelaşi timp în vinele braţului meu. Aceeaşi viaţă şi acelaşi sân­ge sălăşluiesc în Hristos din ceruri şi în creş­tinul de pe pământ. (...) A fi creştin înseam­nă a avea în noi prezenţa, puterea şi slava lui Hristos, aşa încât să putem spune, îm­preună cu Sfântul Apostol Pavel: «Pentru mine, viaţa este Hristos»” (Sora Emmanuelle, op. cit.).