Naşterea după trup a Domnului Iisus Hristos constituie un prilej de a cugeta la Harul cel „peste har” pe care acesta îl aduce „omului”, al cărui „fiu” se şi face, şi mai ales la felul în care noi, fiecare, suntem părtaşi la acest har.

Cheia pătrunderii mai adânc în această lucrare dumnezeiască mântuitoare ni se dă tocmai din rânduiala vechii Tradiţii de a prăznui Naşterea şi Botezul – Arătarea Domnului în acelaşi timp şi, mai ales, de a lega de acest eveniment botezarea celor care se pregătiseră prin post şi cateheză pentru aceasta.

Aceasta ne trimite cu gândul la sfântul şi marele Har al Botezului: „harul înfierii”, „înnoire duhului”, „luminare sufletului”, „îmbrăcăminte de nestricăciune”, „izvor de viaţă” (cf. Slujba Sfântului Botez, Rugăciunea sfinţirii apei). Această sfântă şi mântuitoare lucrare s-a „întărit” prin „pecetea darului Sfântului Duh” cu care am fost pecetluiţi prin ungerea cu Sfântul şi Marele Mir şi prin care simţurile noastre cele trupeşti s-au deschis spre zările cele de sus, dumnezeieşti. La aceasta s-a adăugat împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge ale Celui în care „sălăşluieşte trupeşte plinătatea dumnezeirii” (cf. Col. 2,9) „spre trezvia sufletului, spre lăsarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Duh, spre plinirea Împărăţiei cerurilor şi spre îndrăznirea cea către Dumnezeu” (cf. Anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur).

Iată deci, în ce fel noi ne-am făcut părtaşi acestui „har peste har”, care nu încetează să ni se adauge la fiecare citire din cuvântul lui Dumnezeu – „că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4) –, la fiecare împărtăşire din Trupul şi Sângele Domnului, la fiecare chemare a Numelui Domnului – „nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus,  decât în Duhul Sfânt.” (1 Cor. 12, 3), „Tot cel ce va chema Numele Domnului se va mântui” (Fapte 2, 21) -, şi de fiecare dată când împlinim cuvântul Lui…

Întruparea Domnului constituie totodată şi un prilej de a lua aminte la credincioşia – fidelitatea – cu care am păzit cele ale botezului: Ne-am lepădat de Satana şi de toate lucrurile lui, de toată slujirea lui şi de toată trufia lui? Am rămas uniţi cu Hristos? Sau ne-am despărţit de El – euharistic – imediat după botez, la şapte ani sau la paisprezece ani… Sau nu ne-am mai adus aminte de El decât la Crăciun sau la Paşti?... Sau nu L-am mai pomenit decât atunci când ne-am prins degetele în uşa vieţii acesteia…

Din fericire pentru noi, Întruparea Domnului constituie şi un prilej de nou început, de „început bun”, pe care, asemenea îndemnului părinţilor din Pateric, îl putem „pune” cu acest prilej, spre înnoirea vieţii şi a întregii noastre fiinţe.

La aceasta îi corespunde şi dimensiunea „euharistică” – mulţumitoare – a raportării noastre la Dumnezeu, care este menită să dea seninătate vieţii creştinului, mai ales în înnourarea care a cuprins lumea în care trăim: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate carele au răsplătit mie? Paharul mântuirii voi lua şi Numele Domnului voi chema.” (Ps. 115, 4; 5). Aceasta deplasează accentul de pe „mine” pe Cel care s-a întrupat ca să mă poată face părtaş prin „trup şi sânge” la dumnezeirea Sa.

Cu călduroase urări la Praznicul Naşterii Domnului,
† Episcopul SILUAN
al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei