„Scopul vieţii trebuie cunoscut cu precizie. (...) Principiul este acesta: dat fiind că există o viaţă dincolo de mormânt, scopul vieţii prezente, al întregii vieţi, fără nicio restricţie, trebuie să fie acolo si nu aici. (...) Luaţi drept regulă de viaţă năzuinţa neobosită către acest scop si veţi vedea ce lumină se va răspândi peste existenţa voastră vremelnică pe acest pământ si peste toate activităţile voastre. Primul lucru care se va dezvălui ochilor vostri este că toate lucrurile din lumea aceasta nu sunt decât mijloace de a dobândi cealaltă viaţă.

(... ) Priviţi cerul si înaintaţi în asa fel încât cu fiecare pas să vă apropiaţi de el."

Existenţa omului care nu crede în Dumnezeu şi în viaţa veşnică nu are şi nu poate avea nicio altă des­tinaţie finală decât moartea. Aşa-zisul ra­ţionalism ateu nu poate duce altundeva decât la concluzia smintită că moartea este scopul suprem al vieţii!

Ştiind că nu are altă cale decât cea care duce la moarte, conştiinţa omului fără Dumnezeu „este deci prin însăsi natura ei o conştiinţă nefericită, fără nicio posibilita­te de depăsire a stării de nefericire”,consta­tă filozoful ateu Sartre (Fiinţa si neantul), căci nimeni nu cunoaşte mai bine decât un ateu deznădejdea şi chinul celor necre­dincioşi.

Atunci când îşi pierde credinţa în Dumnezeu, omul pierde în acelaşi timp şi viaţa în această lume şi nădejdea vieţii veşnice. Ştiind că va pierde totul, singura credinţă care îi rămâne este credinţa în ne­ant, aşa cum proclamă dadaiştii la începu­tul secolului XX, căci acolo unde Dumnezeu nu există, nimic nu poate exis­ta: „DADA nu simte nimic/ nu este nimic, nimic, nimic/ precum paradisele voastre: nimic/precum idolii vostri: nimic/ precum oamenii vostri politici: nimic /precum ero­ii vostri: nimic/ precum artistii vostri: ni­mic/ precum religiile voastre: nimic" (Francis Picabia, Manifest canibal Dada).

Proclamând neantul tuturor valorilor omeneşti, acest manifest, numit pe drept cuvânt „canibal", anunţă dispariţia omu­lui însuşi. Căci atunci când se desprinde de Dumnezeu, omul de unul singur este incapabil de a-şi fundamenta propria fi­inţă, dat fiind că tot ce are şi ce este, tot ce făureşte şi zideşte, va fi nimicit mai devre­me sau mai târziu: „Fiinţa în sine îsipoate fundamenta neantul, dar nu fiinţa” (J.-P. Sartre, op. cit.).Iar neantul fiinţei ome­neşti nu poate produce altceva decât ne­ant: „Ce înseamnă o sută sau o mie de ani care se spulberă într-o singură clipă? (...) Îngrămădiţi în acest spaţiu care pare imens onoruri, bogăţii, plăceri: la ce vă va folosi această grămadă atunci când ultima răsu­flare a morţii, plăpândă, fără vlagă, va spul­bera această slavă desartăprecum un castel de cărţi de joc, distracţie fără noimă a copi­ilor? (... ) Dacă-mi arunc privirea înaintea mea, ce spaţiu infinit unde nu exist! Si dacă privesc îndărăt, ce înspăimântătoare curge­re unde nu mai sunt! Si cât de mic e locul meu în acest abis nemărginit al timpului! Nu sunt nimic: un atât de neînsemnat inter­val nu mă deosebeste cu nimic de neant" (Bossuet, Predică despre moarte).

Ştim cu toţii că suntem muritori şi că fiecare zi din viaţă ne apropie de moarte, dar trăim cea mai mare parte a timpului ca şi cum n-am şti: „Alergăm nepăsători către prăpastie, după ce am pus ceva în faţa noastră ca să n-o vedem" (Pascal, Cugetări).

Principala menire a societăţilor de con­sum este de a produce şi de a diversifica la nesfârşit obiectele şi dorinţele care ne leagă de această lume, pentru a ne face să uităm moartea şi singurul scop real al exis­tenţei noastre: viaţa veşnică. Confuzia în­tre persoana noastră muritoare şi fiinţa noastră reală a eliminat din principiu pro­blema vieţii veşnice din preocupările omu­lui modern, care nu mai este conştient de faptul că întreaga noastră existenţă depin­de de răspunsul la această întrebare: su­fletul este muritor sau nemuritor? „Nemurirea sufletului este un lucru atât de important pentru noi, în care suntem impli­caţi atât de profund, încât trebuie să fii lip­sit de orice sensibilitate pentru a rămâne in­diferent la această chestiune. Toate acţiunile şi toate ideile noastre vor lua căi atât de diferite, după cum avem sau nu nă­dejdea bunurilor veşnice, încât e cu neputin­ţă să acţionăm cu chibzuinţă şi discernă­mânt fără a ţine seamă de această chestiune, care trebuie să fie principala noastră preo­cupare. Aşa încât prima noastră cerinţă şi prima noastră îndatorire este de a clarifica această idee de care depinde întregul nostru comportament” (Pascal, op. cit.).

Când Hristos afirmă: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”(In 14, 6), El ne face să înţelegem că toate căile acestei lumi sunt fără ieşire, că toate adevărurile acestei lumi sunt înşelătoare şi că existenţa noas­tră în această lume nu este adevărata via­ţă: „Creştinismul consideră că moartea nu este numai sfârşitul, ci cu adevărat realita­tea esenţială a acestei lumi” (Părintele Alexandre Schmemann, Pentru viaţa lumii).

Cei care îşi consacră întreaga existen­ţă vieţii pământeşti sunt în realitate robiţi morţii şi nefericirii: „Nu este necesar să ai un duh foarte luminat pentru a înţelege că nu există aici nicio satisfacţie adevărată şi durabilă, că toate plăcerile nu sunt decât de­şertăciune, că suferinţele noastre sunt nesfâr­şite şi că în cele din urmă moartea, care ne ameninţă în fiecare clipă, ne va aduce în mod inevitabil în situaţia înspăimântătoare de a fi nimiciţi sau îndureraţi. Nimic nu este mai real şi mai cumplit decât aceasta, (...) iată sfârşitul la care va ajunge cea mai fericită viaţă din lume” (Pascal, ibid.). Dat fiind că toate bunurile pă­mânteşti şi plăceri­le lumeşti sunt amă­gitoare şi pieritoare, „singurul lucru bun din această lume este nădejdea în viaţa de apoi”. Prin urmare, „nu suntem fericiţi decât în măsura în care ne apropiem de ea”: „aşa cum nu va mai fi suferinţă pen­tru cei care cred cu tărie în nemurire, tot aşa, nu există fericire pentru cei care nu au această credinţă” (Pascal, ibid.).

Nimic din cele ce există în această lume nu ne poate aduce fericirea desăvârşită şi neschimbătoare la care năzuieşte sufletul omenesc: „Dumnezeu este singurul care poate împlini tot ce doreşte omul” (Stareţul Tadei). Dar răul nu vine din lume, ci din cugetul omului legat de lucrurile lumeşti, atunci când acestea devin scopul unic al existenţei. Orice lucru care ne desparte sau ne îndepărtează de Dumnezeu devine dăunător. Dar toate lucrurile din această lume sunt bune şi folositoare dacă ele sunt un mijloc de a menţine legătura între cu­getul omenesc şi Duhul lui Dumnezeu, între cele pământeşti şi cele cereşti, aşa cum o cerem în rugăciunea Tatăl nostru: „Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”.

Când o privim cu ochi duhovniceşti, lumea devine o carte sfântă care ne co­munică, dacă ştim să o citim, cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu: „Prin mijlocirea lu­crurilor naturale putem primi învăţături foarte clare asupra tuturor lucrurilor du­hovniceşti” (Sf. Ioan Scărarul, Scara Raiului).

Ceea ce trebuie să schimbăm nu este lumea, ci privirea noastră asupra lumii: „Toate lucrurile pe care le aveţi în faţa ochi­lor trebuie să le reinterpretaţi într-o perspec­tivă duhovnicească, iar această reinterpretare trebuie să se înrădăcineze atât de adânc în cugetul vostru încât, atunci când priviţi acel lucru, ochiul să-l vadă sub aspectul lui material, iar cugetul să contemple în el un adevăr duhovnicesc. (...) Când veţi proceda astfel, orice lucru şi orice activitate vă vor duce cu gândul la Dumnezeu” (Sf. Teofan Zăvorâtul, op. cit.).

Prezenţa lui Dumnezeu în cugetul şi în inima omului este tot atât de necesară pentru viaţa sufletului ca oxigenul pentru viaţa trupului: „De Dumnezeu trebuie să ne amintim mai des decât respirăm” (Sf. Grigorie de Nazianz).

Fiinţa noastră reală nu este omul mu­ritor, ci Duhul lui Dumnezeu care locu­ieşte în noi şi ne dă viaţa şi fiinţa: „Dum­nezeu, Care ne-a adus de la nefiinţă la fiinţă, este mai degrabă Tatăl nostru decât cei care ne-au născut” (Sf. Ioan Damaschin, Dog­matica).

Hristos a refăcut unitatea între cele două naturi ale omului, cea pământească şi cea cerească, cea muritoare şi cea veş­nică, pentru ca „pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea, şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia. (...) Că prin El avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh” (Efes 2, 15-18). Moartea pe cruce şi Învierea lui Hristos au biruit moartea şi au făcut din ea izvor de viaţă veşnică pen­tru cei ce cred în El şi urmează calea Lui: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Si oricine trăieş­te şi crede în Mine nu va muri în veac” (In 11, 25-26).