Aceeaşi atitudine „comercială” o avem de multe ori şi faţă de Dumnezeu, pe care îl acu­zăm că este nedrept cu noi şi de care ne de­părtăm sufleteşte când nu ne face pe voie şi nu ne împlineşte dorinţele şi nădejdile lu­meşti: „Noi nu ştim cum trebuie să-l iubim pe Dumnezeu şi pe cei apropiaţi nouă. În dragos­tea cerească pe care Dumnezeu a sădit-o în noi, intervin uneori diverse duhuri care ne pot înde­părta de calea cea bună şi de dragostea adevă­rată şi dreaptă. În realitate această orientare greşită este influenţată de simţurile noastre tru­peşti şi de impresiile venite din această lume, plăcerilepământeşti, care duc la robie. (...) Oare aceasta este dragostea? După cum vedem, du­huri necurate se amestecă uneori în dragostea ce a fost sădită în noi de Tatăl ceresc” (Stareţul Tadei, Pace şi bucurie întru Duhul Sfânt).

Orice formă de dragoste care nu cores­punde, fie numai într-un singur punct, defini­ţiei Sfântului Pavel citată mai sus, nu este dra­goste. Şi tot ce nu este dragoste este contrarul ei, o imitaţie, o prefăcătorie, un vicleşug al ce­lui rău, care ia aparenţa dragostei, tot aşa cum Satana se poate deghiza în înger de lumină (II Cor. 11, 14): „Potrivnica dragostei ce este? Răutatea, răutatea care este una cu chinuirea”. Prin urmare „cel mai chinuit este diavolul, pen­tru că este cel mai depărtat de Dumnezeu, de dragoste” (Paisie Aghioritul op. cit.).

Tot ce este făcut fără dragoste, este făcut fără Dumnezeu, iar ceea ce este făcut fără Dumnezeu, nu este decât minciună, năluci­re şi izvor de suferinţă: „Nu da uitării porun­ca dragostei. Căci prin aceasta vei fi fiul lui Dumnezeu. Dar dacă o încalci, te vei afla fiu al gheenei” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Centuria IV - Despre dragoste).

Dacă pierdem dragostea, pierdem pe Dumnezeu şi singura cale care duce la via­ţa veşnică: „Păzeşte-te să pierzi dragostea du­hovnicească, căci nicio altă cale de mântuire nu a fost lăsată oamenilor. (...) Deci, cel care are dragostea, îl are pe Dumnezeu însuşi, dat fiind că «Dumnezeu este dragoste» (I In 4, 8)” (Sf. Maxim Mărturisitorul ibid.).

Inteligenţa şi ştiinţa omului sunt mult prea mărginite pentru a-l cuprinde pe Dum­nezeu, care nu poate fi cunoscut decât prin dragoste, singurul mod de unire desăvârşi­tă şi veşincă între om şi Tatăl ceresc. Căci Dumnezeu ne-a dăruit fiinţa şi viaţa din dragoste, iar dragostea lui Dumnezeu fiind vesnică, ea nu slăbeste si nu se îndepărtea­ză niciodată de noi: „Eu de mult m-am încredinţat că Dumnezeu dragoste este, că El, cu neostoită sete caută pe fiecare din noi, că îi este dor de noi, că în a Sa dragoste către noi, El nu se schimbă, oricât ne-am schimba noi faţă de El” (Arhimandritul Sofronie, Scri­sori de la Muntele Athos).

Dar când vedem toată suferinţa care exis­tă în lume – catastrofe naturale, atrocităţi, masacre, crime de război, mizerie, foamete, boli chinuitoare si mortale etc. – ni se întâm­plă să ne îndoim de dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, dat fiind că El rămâne tăcut si aparent inactiv si indiferent faţă de sufe­rinţele noastre.

A-L judeca pe Dumnezeu Cel atotputer­nic si vesnic, după mintea scurtă si slab văză­toare a omului muritor, este greseala fundamentală a scepticilor si necredinciosilor. Tot asa, avem tendinţa de a pune semnul egalită­ţii între dragostea omenească – care se limi­tează la această lume si la viaţa muritoare – si dragostea vesnică a lui Dumnezeu, care nu cu- noaste limitele timpului si spaţiului, nici slă­biciunile si nestatornicia sentimentelor ome- nesti. Dumnezeu nu resimte o emoţie mai mult sau mai puţin intensă sau un sentiment mai mult sau mai puţin profund si durabil, că­rora le dăm numele de „dragoste”. Dumnezeu ESTE dragoste. Dragostea nu este un atribut sau o formă de manifestare a lui Dumnezeu, ci însăsi Fiinţa Lui. Iar dacă Dumnezeu este dragoste, aceasta înseamnă că Dragostea este pretudindeni unde ceva există. Suntem, ca să spunem asa, cufundaţi din cap până-n picioare în dragostea lui Dumnezeu, precum peştii în apă. Aşa cum aceştia nu cunosc existenţa oceanului şi al elementului acvatic, fără de care ar fi cu toţii morţi, tot aşa, de cele mai multe ori, nu resimţim prezenţa dragostei lui Dumnezeu, tocmai pentru că ea este întot­deauna şi pretutindeni prezentă, şi face parte din însăşi fiinţa noastră: „Oare nu ştiţi că sun­teţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (I Cor. 3, 16).

Tot aşa cum nu este decât un singur Dumnezeu care dă fiinţă şi viaţă la tot ce exis­tă, în acelaşi fel, nu există decât o singură Dragoste. A-L iubi pe Dumnezeu, a ne iubi unii pe alţii, a iubi toate făpturile şi întreaga Creaţie, şi a se iubi pe sine însuşi, toate aceas- te forme de iubire sunt una şi aceeaşi Dragoste, care uneşte pe om cu Dumnezeu, cu seme­nii lui şi cu întreaga Creaţie, aşa cum siste­mul sanguin uneşte toate părţile trupului: „Cei care trăiesc în profunzime creştinismul con­sideră că Hristos este capul iar creştinul o par­te a trupului lui Hristos. Cap şi trup sunt o sin­gură viaţă, un singur sânge. (...) Acelaşi sânge, aceeaşi viaţă, fiinţeză în Hristos din ceruri şi în creştinul de pe pământ” (Sora Emmanuelle, Nebunia dragostei).

Creştinii sunt uniţi într-o singură fiinţă prin sângele şi prin trupul lui Hristos, a că­rui jertfă pe cruce este forma supremă a dra­gostei: „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Iisus. Toţi care aţi fost botezaţi întru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos. Nu mai este nici Iudeu nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte băr­bătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sun­teţi una în Hristos Iisus” (Gal. 3, 26-28).

Fiinţa noastră reală nu este persoana noas­tră muritoare iar adevărata noastră viaţă nu este existenţa lumească. Fiinţa noastră reală este Hristos – „nu mai trăiesc eu, ci Hristos tră­ieşte în mine” (Gal. 2, 20) – căci el ne dă via­ţa veşnică şi reface unitatea dintru început între om şi Dumnezeu, şi între Cer şi pământ: „El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel dintâi născut din toată zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrururile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzu­te (...). El este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin El. (...) Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El şi să îm­pace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sânge­le Crucii Lui” (Col. 1, 15-20).

A urma o cale potrivnică lui Hristos, în­seamnă a urma o cale potrivnică dragostei, adevărului şi vieţii, calea dezbinării, minciu­nii şi morţii, care duce „în întunericul din afa­ră, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Mt 25, 30). Tot aşa cum nu putem trăi fără a res­pira, a bea şi a mânca, sufletul omenesc nu poate fi viu fără hrana pe care ne-o dă Hristos, al cărui sânge reface unitatea şi legătura de dragoste între om şi Dumnezeu, între Cer şi pământ, între făptura muritoare şi Fiinţa veş­nică: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sânge­le meu, râmâne în mine şi eu în el. După cum Tatăl care este viu m-a trimis pe mine, şi eu tră­iesc prin Tatăl, tot aşa cine mă mănâncă pe mine, va trăi şi el prin mine. Astfel este pâinea care s-a pogorât din cer (....). Cine mănâncă pâinea aceasta va fi pururi viu” (In, 6, 56-58).