Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
Suntem încă sub aureola pascală şi bucuria Învierii Domnului ne stăpâneşte sufletele, deşi ne întrebăm în ascuns, ca şi Apostolii: ce înseamnă să înviezi? Răspunsul ne este dat de o împreună călătorire cu Domnul, călătorirea împreună a lui Luca şi Cleopa cu Cel Înviat spre Emaus (Lc 24, 13-35). De aici şi titlul cuvântului meu, dar acea călătorie are un conţinut pedagogic extraordinar: este prima lecţie de exegeză hristologică a Vechiului Testament şi, după cum spun mulţi dintre exegeţii nou-testamentari, este prima Sfântă Euharistie, un moment de experiere liturgică a prezenţei lui Hristos, cu noi până la sfârşitul veacurilor, şi o cădere a solzilor de pe ochii noştri: „Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El s-a făcut nevăzut de ei” (Lc 24, 31). Ei au rămas, totuşi, cu ceva: au rămas cu arderea inimii (Lc 24, 32) şi cu bucuria de a vesti că Domnul a înviat! Aşadar, Euharistia limpezeşte ochii duhovniceşti şi te îmbracă în tunica mărturisirii bucuriei Învierii lui Hristos, în mergerea ta constantă spre Ierusalimul cel de Sus.
Acestor gânduri le mai adaug o idee luată din studiile dedicate pelerinajului: „La peregrinatio est une démarche personnelle du jeune homme riche qui répond à l’appel du Christ de tout laisser pour le suivre. Le terme même recouvre la double interprétation de la démarche de partir (per agere) et son statut d’étranger circulant en marge du monde1. Le «marcheur de Dieu» entreprend une démarche spirituelle…”. Or, noi suntem azi „marcheurs de Dieu” şi suntem străini călători prin lume spre unul dintre cei care ne învaţă cum se ajunge la frăţia duhovnicească (în genul relaţiei Sfântului Ioan Casian cu Cuviosul Gherman) şi cum să găsim înţelepciunea cea mântuitoare, cea care te duce la unirea sublimă cu Hristos în Euharistie, şi apoi la urcarea constantă spre Ierusalimul cel de Sus, de unde iese Legea iubirii şi se seamănă în întreaga lume spre restaurare şi înnoire.
Iată de ce am zis „împreună călători”. De ce cu Dumnezeu? Pentru că în temelia pelerinajului se află întotdeauna un model biblic viu dezvoltat în gândirea profeţilor şi a literaturii didactico-poetice, dar şi în Noul Testament: modelul eliberării din Egipt, din casa robiei şi din mediul păcătuirii. Or, Eliberatorul este Dumnezeu, Cel care i-a călăuzit prin pustie ca stâlp de foc şi ca nor luminos, Cel care în glasul lui Osea strigă, şi, vai, cât de actual este acest strigăt: „Ce să-ţi fac ţie, Efraime? Ce să-ţi fac ţie, Israele, fiindcă dragostea ta se risipeşte ca norii de dimineaţă, ca roua care se ia de timpuriu?” (Osea 6,4). O, omule!...
Pelerinajul nu este doar o călătorie, o excursie la locuri sfinte, ci el este o contemporaneizare a noastră cu cei care au păşit în cer, pentru a le urma exemplul. Azi ne întoarcem cu toţii, mai întâi, spre bisericuţele Dobrogei, cele ca un fagure de miere în care albinele / anahoreţii Îl trăiau pe Dumnezeu zi de zi; ne întoarcem spre Arhiepiscopia Tomisului, spre Bretanion, Teofil, Teotim şi spre ceilalţi episcopi care au militat pentru unitatea Bisericii2; ne însoţim azi cu călugării sciţi theopasiţi, dar, în chip deosebit, ne însoţim cu Sfinţii Ioan Casian şi Gherman şi ne aşezăm în ascultarea cea cuminţitoare a părinţilor care ne arată că Sfânta Scriptură ne aduce cunoştinţa cea izbăvitoare şi luminătoare marginilor.
Căutând rădăcinile / raţiunile cerului. Originar din părţile Dobrogei, educat în paradigma paideiei greceşti şi cu un fond cultural latin, Sfântul Ioan Casian poartă cu sine caracteristicile Bisericii lui Bretanion, Teofil şi Teotim, dorul şi dorinţa de păstrare a unităţii Bisericii. Dar, pentru pelerinajul nostru de acum, aş dori să subliniez faptul că Sfântul Ioan, în însoţire cu Gherman, pleacă la Betleem, în Egipt, la Constantinopol, la Roma, Antiohia şi Marsilia pentru a căuta reperele fundamentale ale căii Împărăţiei.
Pentru noi acum cred că este important să remarcăm acest act al „însoţirii spirituale”, al frăţiei duhovniceşti dintre Sfântul Ioan şi Cuviosul Gherman, deoarece ea este un posibil model şi o potenţială soluţie pentru ieşirea din înstrăinarea zilelor noastre. În Convorbirile sale duhovniceşti, Sfântul Ioan are un capitol special dedicat prieteniei. În convorbirea cu Fericitul Iosif găsim lucruri înălţătoare pentru înţelegerea şi vieţuirea noastră. Noi suntem azi în „lanţurile prieteniei asemănare” sau a identităţii de vederi, prin asemenea potriviri de gânduri şi sentimente se îmblânzesc până şi inimile înrăite3. „Mai este şi o altfel de dragoste, bazată pe legile firii înseşi şi ale înrudirii de sânge… dar pe toate acestea le rup şi le despart adesea depărtarea, timpul, neînţelegerile ivite în convorbiri sau ciocnirile de interese”4. Dar în toate acestea există o dragoste care nu dispare, fiindcă nu ia naştere nici din cunoştinţe, nici din legăturile făurite din îndeletnicire sau prin cele de câştig, nici din rudenie sau din alte motive, ci numai din asemănarea virtuţilor […], aceasta nici măcar moartea nu o sfărâmă”, spre aceasta ţintim şi noi. Vedeţi că am spus mai sus unde ne situăm, suntem în „lanţurile prieteniei asemănare” şi trebuie să creştem spre „adevărata prietenie care creşte din dubla desăvârşire şi virtute a prietenilor”. Virtutea şi dorul de desăvârşire ale celor doi cuvioşi Părinţi i-au unit ca fraţi şi i-au ajutat să trăiască mereu în împreună voire. Este vorba despre o conformare a voinţelor în genul celei pe care noi o cerem în Rugăciunea Domnească: Fie voia Ta precum în cer, aşa şi pe pământ.
Cred că această prietenie ne face să fim împreună călători către împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum au fost cei doi fraţi duhovniceşti pe care îi cinstim azi. Dar, vedeţi, ei au căutat raţiunile cerului, formele desăvârşite ale chemării, ale ascultării şi ale împlinirii. Deoarece am pomenit despre rădăcinile cerului, vreau să vă spun care sunt acestea: sunt toţi cei care au ajuns la deplinătatea vârstei lui Hristos, sunt cei care au lăsat toate şi au păşit spre existenţa conformă cu voia Tatălui ceresc. Aceste rădăcini se numesc: părintele Moise, părintele Pafnutie, Daniel, Serapion, Teodor, Serenus, Isaac, Cheremon, Nesteros, Iosif, Piamun, Ioan, Pinufius, Theonas, Avraam.
Iubiţi fraţi, astăzi aş dori să stăruim puţin asupra începutului peregrinării şi să vedem cum suntem chemaţi, cum răspundem la chemare prin renunţare şi cum ne dăruim lui Dumnezeu, în prezentarea Sfântului Ioan Casian. Să încercăm starea de prietenie duhovnicească căutând-o, şi nu gândindu-ne la măreţia ei. Am parcurs paşii prin care ne exprimăm dispreţuirea celor lumeşti, ne-am cercetat, fiecare dintre noi, voile proprii şi cred că am înţeles că toate trebuie puse mai prejos de binele dragostei şi al păcii. Înţelegem că nu trebuie să ne supărăm niciodată, dar să încercăm mereu să înlăturăm supărarea fratelui şi să gândim zilnic la plecarea noastră din lumea aceasta şi la faptul că aceasta trebuie să fie ca un sfârşit creştinesc, deci este de trebuinţă fiecăruia să lucreze la zidirea duhovnicească a celuilalt şi vom dobândi astfel puterea de a rosti: cât de bine este ca fraţii să locuiască împreună (Ps 132,1), căci aceasta este adunarea în numele Meu şi Eu sunt în mijlocul lor (Mt 18,20).
Căutarea desăvârşirii. Foarte tânăr fiind, Sfântul Ioan Casian5, însoţit de Gherman, fratele său „nu prin naştere, ci în duh”, şi-a început pelerinajul vieţii în cadrul minunatei prietenii întru Hristos. Ajunşi în Egipt, l-au întâlnit pe fericitul Pafnutie, mărturisindu-i acestuia că au venit „să înveţe deprinderea smereniei şi a supunerii” pentru a se putea desprinde de „trufie şi lauda de sine”. Fericitul Pafnutie le-a răspuns: „Sunt trei feluri de chemări şi trei feluri de renunţări, tot atât de necesare monahului, oricare ar fi ordinea lor. Trebuie să cercetăm cu atenţie mai întâi de ce, precum am spus, sunt trei feluri de chemări, pentru ca, după ce am aflat că am ajuns pe cea mai înaltă treaptă în dragostea faţă de Dumnezeu, să ne potrivim viaţa după înălţimea acestei trepte. Căci nu ne va fi de niciun folos să începem frumos, dacă sfârşitul nu va fi asemenea începutului”6. Asemenea şi noi, aplicând aceste cuvinte la pelerinajul nostru, să încercăm să păstrăm în noi înălţarea duhovnicească pe care am simţit-o când am decis să dăm curs chemării de a veni aici, ba chiar mai mult, să sporim această fericire înţelegând şi noi că suntem pelerini spre împărăţia lui Dumnezeu şi că trebuie să căutăm mai întâi desăvârşirea şi apoi toate celelalte se vor adăuga nouă (Mt 6, 33). Să fie aşa cum ne îndeamnă Fericitul Pafnutie: „dacă ştim că am fost scoşi din trăirea acestui veac de pe cea mai de jos treaptă, să ne îngrijim cu ardoare sufletească să ajungem la un sfârşit bun”. Dar, pentru aceasta, este nevoie să cunoaştem şi cele trei feluri de renunţări, fiindcă în niciun caz nu putem atinge desăvârşirea dacă fie nu ştim ce este aceasta, fie, chiar ştiind, nu tindem să o îndeplinim în fapt.
Aşadar, chemările sunt trei: prima vine de la Dumnezeu, a doua este mijlocită de om şi a treia are ca izvor trebuinţa. „Este de la Dumnezeu ori de câte ori un gând trimis în inima noastră, uneori chiar când dormim, ne aprinde dorinţa vieţii veşnice şi a mântuirii, îndemnându-ne printr-un imbold puternic să-L urmăm pe Dumnezeu şi să ne dedicăm învăţăturilor Lui”7, aidoma chemării lui Avraam (Fac. 12, 1-3) sau celei a avvei Antonie. Ei au părăsit locul de baştină, casa părintească şi legăturile cu neamul lor spre a plini chemarea, au înţeles că mergerea noastră este spre pământul pe care ni-l va arăta Domnul, adică spre pământul cel nou şi spre cerul cel nou (2 Petru 3, 13), au înţeles că noi avem locuinţă nefăcută de mână (2 Cor. 5, 1) şi spre această locuire trebuie să ne ostenim, au înţeles că trebuie să ne desprindem de obiceiurile de aici şi că trebuie să deprindem cele ale sfinţilor. De aceea şi Sfântul Ioan cu Gherman au părăsit toate, căutând desăvârşirea. Asemenea şi noi, măcar pentru un timp, trebuie să trăim în noi înşine această stare până ce ea se va statornici în noi. Până atunci în noi se seamănă această cunoaştere şi această amintire de cele mântuitoare şi, vai, câtă fericire!
„Al doilea fel de chemare este cea care se produce în om când fie exemplele unor sfinţi (cazul nostru de acum), fie sfaturile lor ne aprind în suflet dorinţa mântuirii. Dar şi în cazul acesta, suntem chemaţi tot prin harul lui Dumnezeu, chiar dacă ne-am dedicat acestor osteneli şi acestei mărturisiri mânaţi de sfaturile şi de virtuţile celor amintiţi”8. Aşa au fost eliberaţi evreii din Egipt prin Moise, iar peregrinarea lor prin pustie a rămas paradigmă pedagogic-duhovnicească pentru neamuri, peste veacuri.
„Al treilea fel de chemare este cel care coboară din trebuinţă, când legaţi de bogăţiile şi de plăcerile acestei lumi şi supuşi unor încercări neaşteptate, care ne ameninţă cu primejdia morţii, cu pierderea sau confiscarea averii, ori cu moartea celor dragi, suntem siliţi să ne gândim la Dumnezeu, pe care L-am dispreţuit când nu ne lipsea nimic”9. Nici această chemare nu trebuie dispreţuită, numai că pentru noi este important să înţelegem că trebuie să ne ostenim să ajungem, ca Moise de la Calamus, la schimbarea caracterului necesităţii încât, printr-o hotărâtă putere sufletească, să ne reaşezăm voinţa pe calea doririi desăvârşirii şi să nu uităm că totul depinde de sfârşit, deoarece cel desăvârşit poate ajunge jos prin nepăsare, iar cel de jos poate ajunge sus prin teama şi dragostea de Dumnezeu.
Fraţilor, răspunsul la oricare dintre cele trei chemări nu este unul teoretic, doar prin cuvânt, ci unul practic, de natură faptică, iar fapta înseamnă de această dată renunţare, desprindere, delimitare de omul cel vechi spre a îmbrăca omul cel nou (Col. 3, 9-10). Este o mutaţie de ordin antropologic, iar postmodernitatea ne provoacă pentru a oferi lumii o nouă antropologie, una marcată în chip evident de notele caracteristice ale hristologiei. Omul cel nou îl îmbrăcăm atunci când începem desprinderea de bogăţiile acestei lumi şi de mărirea ei şi păşim, cu deplină convingere, spre dobândirea bogăţiei celei nepieritoare, iar aceasta este prima renunţare. Este un pas greu pentru omul postmodernităţii, care a dezvoltat multiple dependenţe, pentru creştin este un lucru mult mai uşor dacă ştie / învaţă să se încredinţeze harului, deoarece starea harică te aduce în ipostaza celui care înţelege că este îndeajuns „pâinea noastră cea de azi” şi nu doar înţelege, ci trăieşte în sine starea de fericire euharistică. Acest eveniment ascetic îl trăim acum în cadrul pelerinajului, am luat fiecare doar atât cât este necesar, am strâns doar un omer (Ieş. 16, 16), şi acesta este începutul redobândirii cumpătării, a dreptei chibzuinţe. Ajunşi aici ne desprindem de obiceiurile, viciile şi atracţiile vechi (cea de a doua renunţare) ale sufletului şi ale trupului şi începem să trăim în arătare, începem să dobândim capacitatea de a sesiza conţinutul epifanic al existenţei, pentru ca, apoi, să ne întoarcem mintea spre cele viitoare, prin contemplare, astfel încât în noi se naşte dorul după această stare. Sfântul Pafnutie zice că, „ieşind cu inima din această casă vremelnică şi care se vede, ne îndreptăm ochii şi mintea către aceea în care vom rămâne pentru totdeauna”10.
Celor trei feluri de renunţare li se potrivesc cele trei cărţi ale lui Solomon: Pildele – prin care sunt combătute dorinţele trupeşti şi păcatele pământeşti; Ecclesiastul – în care sunt numite „deşertăciune” toate cele ce se petrec sub soare; şi Cântarea Cântărilor – în care mintea, trecând dincolo de toate cele văzute, se uneşte cu cuvântul lui Dumnezeu prin contemplarea celor cereşti11. Curăţirea minţii este extrem de importantă, de aceea Sfântul spune că adevărata desăvârşire se va realiza atunci când mintea noastră, neîntunecată de nicio îngroşare a trupului, ci curăţită prin şlefuiri foarte pricepute, prin neîncetată meditaţie asupra celor divine şi prin cuget duhovnicesc, trecând peste toate cele pământeşti, va ajunge la cele nevăzute, adică atunci când nu va mai primi niciun glas venit prin auzul trupesc şi nu va mai fi ocupată de chipuri care vin prin ochi12.
Drumul, peregrinarea de la chemare la desăvârşire este umplută de un veritabil război nevăzut, de un veritabil askesis, deoarece este calea luptei cu cele opt păcate principale, pe care aici doar le amintesc, căci nu e vremea încă să le dăm pe larg: lăcomia la mâncare, desfrânarea, arghirofilia, mânia, tristeţea, lenea, slava deşartă şi trufia. Şi totuşi, câteva cuvinte: păcatele care vin din cauze naturale au o lucrare împătrită şi necesită din partea noastră îndeosebi stăpânirea trupului prin posturi, veghe, muncă şi evitarea prilejurilor rele; cele răsărite din suflet ne cer curăţirea sufletului prin ştergerea amintirii patimilor, prin înlăturarea chipurilor şi a materiilor care ne ispitesc şi prin punerea mai presus de orice a meditaţiei atente asupra Scripturii, vegherea cu grijă şi retragerea în singurătate13. De aceea, ca să fie învinsă lenea, trebuie mai întâi combătută tristeţea; ca să se alunge tristeţea, trebuie mai întâi distrusă mânia; ca să se stingă mânia, trebuie călcată în picioare arghirofilia; ca să se înlăture arghirofilia, trebuie nimicită desfrânarea; şi ca să se desfiinţeze desfrânarea, trebuie dărâmat păcatul lăcomiei la mâncare. Iar, după toate acestea, ca să poată fi înfrântă trufia, trebuie mai întâi înăbuşită slava deşartă ; astfel se potolesc cele următoare prin învingerea celor anterioare şi patimile rămase slăbesc fără osteneli14. Împotriva acestora trebuie să luptăm descoperindu-ne fiecare păcatul de care suntem molipsiţi, căci împotriva lui trebuie să se dea lupta principală, potrivind cu multă grijă măsura loviturilor, atenţia şi observaţia împotriva lui concentrând truda vegherilor şi meditaţiile inimii, îndreptând spre Domnul plânsul neîncetat al rugăciunii şi cerându-I Lui în chip special şi neîncetat ajutor împotriva oricărei primejdii15. Şi, peste toate, să învăţăm a ne mulţumi cu ce avem, ca nu cumva să îmbătrânim în pământ străin, adică în pământul păcatelor.
Însoţiri şi ajutoare în peregrinarea ascetică. Păşind spre desăvârşire, omul trebuie să ştie că nimic nu poate face cu de la sine putere, el trebuie să audă chemare, să audă cuvântul, să-şi desăvârşească credinţa şi apoi să se înalţe spre partea cea mai înaltă a desăvârşirii şi a fericirii care nu constă în a face minuni, ci în dragostea curată. Din dragostea nemărginită a lui Dumnezeu, ne spune Sfântul Ioan Casian, avem ca însoţire şi tămăduire a noastră Sfânta Euharistie de care trebuie să ne apropiem ştiind că niciodată nu putem ajunge la un atât de mare merit al curăţiei încât să credem că suntem vrednici de împărtăşania cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului ci, din dărnicia lui Dumnezeu, să primim leacul mântuirii. Apoi, înţelegând dragostea Sa, să nu ne dezlipim de vorbirea cu El, dar rugăciunea să fie atât de profundă până ce noi nu ne vom mai şti pe noi înşine în rugăciune. Iar pentru aceasta ascultaţi ce zice: „Grăbeşte-te dacă vrei să ajungi la ştiinţa cea adevărată a Scripturilor, să-ţi însuşeşti mai întâi umilinţa statornică a minţii, care te conduce nu la ştiinţa care împăunează, ci la cea care te face luminat prin trăirea dragostei de oameni… trebuie să te dăruieşti cu totul citirii cărţilor sfinte, până când meditaţia continuă îţi va stăpâni în întregime mintea şi te va forma după chipul ei… mintea îţi va fi chivot al testamentului având în el cele două table care însemnează veşnica tărie a celor două obiecte: năstrapa de aur, adică aducerea aminte curată şi sinceră, păstrând în ea cu neîntreruptă veghe mana, prin care trebuie să înţelegem dulceaţa cerească şi nepieritoare a sensurilor duhovniceşti ale acelei pâini a îngerilor, şi toiagul lui Aaron, adică steagul mântuitor al marelui şi adevăratului Arhiereu al nostru, Iisus Hristos, înfrunzind întotdeauna de verdeaţa mântuirii veşnice”16.
Am încercat să vă aduc în faţă elemente fundamental teologice din cadrul pelerinajului. Am plecat de la frăţia duhovnicească, ea poate alunga ura şi suficienţa de sine. Am căutat să vă atenţionez cu privire la necesitatea ascultării chemării divine şi apoi a renunţărilor, ele pot să reafirme sensul eshatologic al acestei lumi haotice. Am mers apoi la lupta ascetică pentru ca să înţelegem cât de necesar este darul însoţirii cu Dumnezeu, cât de mult trebuie să fim conştienţi de aspectul teandric al adevăratei făptuiri, aceasta ne poate scoate din hăul deznădejdii şi ne aşază în orizontul deschis al nădejdii creştine. Am vorbit în continuare de dăruirea lui Dumnezeu, de tămăduiri. Să păşim, deci, fraţilor, pe calea sfinţilor şi, curăţind mintea noastră de rătăciri, să primim lectio divina a Sfântului Ioan Casian şi sfătuirea părinţilor pentru ca, astfel, să călătorim împreună spre împărăţia lui Dumnezeu.
Note:
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team