La pelerinajul de anul trecut, în cuvântul meu de bun venit, mă oprisem asupra unei pilde pe care ne-a istorisit-o Sfântul Ioan Casian, în care acesta ne spune despre Avva Ioan, egumen al unei chinovii mari, că „vrând să se ducă către Dumnezeu cu osârdie şi voios, l-au înconjurat fraţii rugându-l să le lase în loc de moştenire un cuvânt scurt şi de mântuire, prin care vor putea să se suie la săvârşirea cea întru Hristos. Iar el, suspinând, a zis: «niciodată n-am făcut voia mea, nici am învăţat pe cineva ceea ce mai înainte n-am făcut»” (Convorbiri 14, 9). Ziceam atunci, referindu-mă la acest exemplu lăsat nouă de Sf. Ioan Casian, în special cu privire la prima parte a învăţăturii părintelui: „niciodată n-am făcut voia mea”, că dacă vrem să ne mântuim, să nu ne împlinim cu orice preţ voia, ci să căutăm să cunoaştem şi să facem voia lui Dumnezeu şi să ne predăm pe noi înşine Lui, cu multă credinţă. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făcut-o înaintea noastră, dându-Se pe Sine pildă de început, a ascultat de Părintele Ceresc, iar atunci când vorbea cu iudeii care mereu Îl ispiteau, le spunea: „… nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (In 5, 30).

Asupra celei de-a doua părţi a învăţăturii amintite: „niciodată (n-am)învăţat pe cineva ceea ce mai înainte n-am făcut”, aş vrea să mă opresc în cele ce urmează. N-am făcut-o anul trecut pentru că mi-ar fi lungit prea mult cuvântul, însă acum aş încerca o abordare, pentru că mi se pare la fel de importantă şi această a doua parte a îndrumării părintelui duhovnicesc, pe care o repet: „niciodată (n-am)învăţat pe cineva ceea ce mai înainte n-am făcut”.

Haideţi şi de data aceasta să aruncăm o privire la modelul nostru Iisus Hristos, Care nu cere niciodată de la noi ceva ce El Însuşi n-a împlinit mai întâi. Bunăoară, ne spune: „Să nu socotiţi că am venit să stric legea sau profeţii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Mt 5, 17), dându-Se pe Sine pildă de ascultare şi împlinire a voii lui Dumnezeu, exprimată prin Lege sau Profeţi. Sau atunci când Se botează în apele Iordanului de către Sfântul Ioan Botezătorul, când acesta Îi spune lui Hristos că n-are nevoie să fie botezat, că invers s-ar fi cuvenit, să fie el însuşi botezat, Domnul îi răspunde cu smerenie: „Lasă acum, că astfel se cuvine ca noi să-mplinim toată dreptatea” (Mt 3, 15), iar prin această expresie, „toată dreptatea”, trebuie să înţelegem acceptarea întregii voinţe a lui Dumnezeu şi astfel purtarea jugului împărăţiei lui Dumnezeu. Hristos, Mântuitorul nostru, S-a botezat în apele Iordanului, cu acel botez al pocăinţei iniţiat de Sfântul Ioan Botezătorul, deşi n-avea nevoie s-o facă, căci era fără de păcat, tocmai pentru a ne învăţa şi pe noi să o facem, să avem la îndemână calea curăţirii prin pocăinţă şi primirea iertării prin cererea ei. Dacă Hristos a împlinit toată dreptatea, desigur, a făcut-o pentru noi, ne-a deschis Împărăţia lui Dumnezeu, a cărei esenţă este tocmai faptul că acolo în Ea, în Cer, se împlineşte toată voinţa lui Dumnezeu.

Domnul ne descoperă apoi că toate poruncile dumnezeieşti pot fi sintetizate în două: a iubirii lui Dumnezeu din toată inima, sufletul şi cugetul nostru şi mai apoi a iubirii aproapelui ca pe noi înşine, că „de aceste două porunci atârnă toată legea şi prorocii” (Mt 22, 40), or El tocmai această lege a iubirii o împlineşte desăvârşit.

De aceea ne îndeamnă: „Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu pe voi. Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are: să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi” (In 15, 12-13) şi ne spune că tocmai „După aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea iubire unii către alţii” (In 13, 35). Aşadar, Dumnezeu ne porunceşte, dar El Însuşi împlineşte porunca mai întâi, ne învaţă prin exemplul Său, precum un părinte iubitor pe copilul lui: „Ascultă-mă, fiule şi bagă de seamă şi mai pe urmă vei înţelege cuvintele mele” (Ecl. 31, 25), sau în alt context: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt 11, 29). Şi aceste cuvinte ni le adresează tocmai pentru că era aşa: blând şi smerit cu inima şi de aceea ne învaţă şi pe noi să fim asemenea Lui: „Fiule, cu blândeţe săvârşeşte lucrurile tale (…)” (Ecl. 3, 17) sau, în Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, găsim scris că: „(…) după învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu” (Rom. 2, 5), aşadar fii: „blând şi smerit cu inima”. Sfântul Ioan Casian, ca următor a lui Hristos, ne-a lăsat din belşug învăţătura sa, ca pe propria sa experienţă şi tocmai de aceea, fiind verificată în adevăr, ea are valoare atât de mare, chiar şi peste veacuri, că doar „adevărul Domnului rămâne în veac” (Ps 116, 2), ne spune psalmistul David. Desigur, tendinţa lumii în care trăim, care este în mod evident pe cât de trecătoare, pe atât de amăgitoare, şi îndepărtarea treptată de Dumnezeu şi de învăţătura Bisericii au pervertit multora gândirea cea bună şi sănătoasă. De aceea este nevoie mereu de o aducere aminte, de trezirea conştiinţei şi de punerea noastră din nou pe calea mântuirii, pe care ar trebui să ne-o dorim mai mult decât orice altceva.

În viaţa noastră de zi cu zi adesea probăm contrariul practicii părintelui duhovnicesc, care nu-şi permitea să înveţe pe alţii ceea ce el însuşi nu făcea mai întâi. Frecvent avem tendinţa de a ne impune punctul de vedere şi de a insista ca voia noastră să fie împlinită întocmai, socotindu-ne şi arătându-ne celorlalţi ca fiind plini de înţelepciune. Suntem grabnici a-i învăţa pe alţii, neavând o experienţă reală din viaţa noastră, şi de aici şi deşertăciunea demersului nostru plin de făţărnicie. Din cauza neglijenţei şi a delăsării duhovniceşti, pierdem din vedere scopul îndrumării noastre – care n-ar trebui să fie altul decât ajutorul dezinteresat al fratelui nostru aflat în derută – în favoarea afirmării noastre, ca urmare a orientării lumii concurenţiale în care trăim. Omul smerit, călit în duhul Evangheliei, va avea mereu tendinţa de a rămâne în umbră, spre deosebire de omul cel trufaş şi mândru, gata să dea sfaturi şi să îndrume pe ceilalţi. De aceea se cuvine mereu să privim la Hristos, adevăratul nostru învăţător, care cu multă delicateţe şi smerenie învăţa poporul Său, de cele mai multe ori prin pilde şi exemplul Său personal.

Aşa să ne smerim pe noi înşine şi-atunci, dacă se va ivi prilejul de a-i învăţa pe alţii, să ne întrebăm mai întâi dacă noi înşine am împlinit sau am trăit cele pe care le împărtăşim celorlalţi. „Orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu-Tatăl” (Col. 3, 17), ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, astfel acoperindu-ne cu smerenie lucrarea noastră.

Sfântul Ioan Casian ne dă şi o altă lămurire: „Din două pricini poate fi fără roadă învăţătura despre cele duhovniceşti. Căci sau cel ce învaţă pe altul, recomandând ascultătorilor ce n-a făcut el, se străduieşte să-i lămurească cu ajutorul cuvintelor deşarte, sau ascultătorii, răi şi plini de vicii, nu primesc în sufletele lor împietrite învăţătura mântuitoare şi sfântă a omului duhovnicesc” (Convorbiri 14, 18).

Să luăm aminte şi noi la această învăţătură, de a nu-i îndemna pe alţii la ceva ce noi înşine n-am trăit, ci mai mult, după cuvintele aceluiaşi sfânt părinte Ioan Casian, să-i urmăm îndemnul: „Grăbeşte-te (…) să-ţi însuşeşti mai întâi umilinţa statornică a minţii, care te conduce nu la ştiinţa care împăunează, ci la cea care te face un iluminat prin trăirea dragostei de oameni” (Convorbiri 14, 10).