La pelerinajul de anul trecut, în cuvântul meu de bun venit, mă oprisem asupra unei pilde pe care ne-a istorisit-o Sfântul Ioan Casian, în care acesta ne spune despre Avva Ioan, egumen al unei chinovii mari, că „vrând să se ducă către Dumnezeu cu osârdie ÅŸi voios, l-au înconjurat fraÅ£ii rugându-l să le lase în loc de moÅŸtenire un cuvânt scurt ÅŸi de mântuire, prin care vor putea să se suie la săvârÅŸirea cea întru Hristos. Iar el, suspinând, a zis: «niciodată n-am făcut voia mea, nici am învăÅ£at pe cineva ceea ce mai înainte n-am făcut»” (Convorbiri 14, 9). Ziceam atunci, referindu-mă la acest exemplu lăsat nouă de Sf. Ioan Casian, în special cu privire la prima parte a învăÅ£ăturii părintelui: „niciodată n-am făcut voia mea”, că dacă vrem să ne mântuim, să nu ne împlinim cu orice preÅ£ voia, ci să căutăm să cunoaÅŸtem ÅŸi să facem voia lui Dumnezeu ÅŸi să ne predăm pe noi înÅŸine Lui, cu multă credinÅ£ă. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făcut-o înaintea noastră, dându-Se pe Sine pildă de început, a ascultat de Părintele Ceresc, iar atunci când vorbea cu iudeii care mereu Îl ispiteau, le spunea: „… nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (In 5, 30).

Asupra celei de-a doua părÅ£i a învăÅ£ăturii amintite: „niciodată (n-am)învăÅ£at pe cineva ceea ce mai înainte n-am făcut”, aÅŸ vrea să mă opresc în cele ce urmează. N-am făcut-o anul trecut pentru că mi-ar fi lungit prea mult cuvântul, însă acum aÅŸ încerca o abordare, pentru că mi se pare la fel de importantă ÅŸi această a doua parte a îndrumării părintelui duhovnicesc, pe care o repet: „niciodată (n-am)învăÅ£at pe cineva ceea ce mai înainte n-am făcut”.

HaideÅ£i ÅŸi de data aceasta să aruncăm o privire la modelul nostru Iisus Hristos, Care nu cere niciodată de la noi ceva ce El ÎnsuÅŸi n-a împlinit mai întâi. Bunăoară, ne spune: „Să nu socotiÅ£i că am venit să stric legea sau profeÅ£ii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Mt 5, 17), dându-Se pe Sine pildă de ascultare ÅŸi împlinire a voii lui Dumnezeu, exprimată prin Lege sau ProfeÅ£i. Sau atunci când Se botează în apele Iordanului de către Sfântul Ioan Botezătorul, când acesta Îi spune lui Hristos că n-are nevoie să fie botezat, că invers s-ar fi cuvenit, să fie el însuÅŸi botezat, Domnul îi răspunde cu smerenie: „Lasă acum, că astfel se cuvine ca noi să-mplinim toată dreptatea” (Mt 3, 15), iar prin această expresie, „toată dreptatea”, trebuie să înÅ£elegem acceptarea întregii voinÅ£e a lui Dumnezeu ÅŸi astfel purtarea jugului împărăÅ£iei lui Dumnezeu. Hristos, Mântuitorul nostru, S-a botezat în apele Iordanului, cu acel botez al pocăinÅ£ei iniÅ£iat de Sfântul Ioan Botezătorul, deÅŸi n-avea nevoie s-o facă, căci era fără de păcat, tocmai pentru a ne învăÅ£a ÅŸi pe noi să o facem, să avem la îndemână calea curăÅ£irii prin pocăinÅ£ă ÅŸi primirea iertării prin cererea ei. Dacă Hristos a împlinit toată dreptatea, desigur, a făcut-o pentru noi, ne-a deschis ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu, a cărei esenÅ£ă este tocmai faptul că acolo în Ea, în Cer, se împlineÅŸte toată voinÅ£a lui Dumnezeu.

Domnul ne descoperă apoi că toate poruncile dumnezeieÅŸti pot fi sintetizate în două: a iubirii lui Dumnezeu din toată inima, sufletul ÅŸi cugetul nostru ÅŸi mai apoi a iubirii aproapelui ca pe noi înÅŸine, că „de aceste două porunci atârnă toată legea ÅŸi prorocii” (Mt 22, 40), or El tocmai această lege a iubirii o împlineÅŸte desăvârÅŸit.

De aceea ne îndeamnă: „Să vă iubiÅ£i unii pe alÅ£ii aÅŸa cum v-am iubit Eu pe voi. Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are: să-ÅŸi pună cineva viaÅ£a pentru prietenii săi” (In 15, 12-13) ÅŸi ne spune că tocmai „După aceasta vor cunoaÅŸte oamenii că sunteÅ£i ucenicii Mei, dacă veÅ£i avea iubire unii către alÅ£ii” (In 13, 35). AÅŸadar, Dumnezeu ne porunceÅŸte, dar El ÎnsuÅŸi împlineÅŸte porunca mai întâi, ne învaÅ£ă prin exemplul Său, precum un părinte iubitor pe copilul lui: „Ascultă-mă, fiule ÅŸi bagă de seamă ÅŸi mai pe urmă vei înÅ£elege cuvintele mele” (Ecl. 31, 25), sau în alt context: „ÎnvăÅ£aÅ£i-vă de la Mine, că sunt blând ÅŸi smerit cu inima ÅŸi veÅ£i găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt 11, 29). Åži aceste cuvinte ni le adresează tocmai pentru că era aÅŸa: blând ÅŸi smerit cu inima ÅŸi de aceea ne învaÅ£ă ÅŸi pe noi să fim asemenea Lui: „Fiule, cu blândeÅ£e săvârÅŸeÅŸte lucrurile tale (…)” (Ecl. 3, 17) sau, în Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, găsim scris că: „(…) după învârtoÅŸarea ta ÅŸi după inima ta nepocăită, îÅ£i aduni mânie în ziua mâniei ÅŸi a arătării dreptei judecăÅ£i a lui Dumnezeu” (Rom. 2, 5), aÅŸadar fii: „blând ÅŸi smerit cu inima”. Sfântul Ioan Casian, ca următor a lui Hristos, ne-a lăsat din belÅŸug învăÅ£ătura sa, ca pe propria sa experienÅ£ă ÅŸi tocmai de aceea, fiind verificată în adevăr, ea are valoare atât de mare, chiar ÅŸi peste veacuri, că doar „adevărul Domnului rămâne în veac” (Ps 116, 2), ne spune psalmistul David. Desigur, tendinÅ£a lumii în care trăim, care este în mod evident pe cât de trecătoare, pe atât de amăgitoare, ÅŸi îndepărtarea treptată de Dumnezeu ÅŸi de învăÅ£ătura Bisericii au pervertit multora gândirea cea bună ÅŸi sănătoasă. De aceea este nevoie mereu de o aducere aminte, de trezirea conÅŸtiinÅ£ei ÅŸi de punerea noastră din nou pe calea mântuirii, pe care ar trebui să ne-o dorim mai mult decât orice altceva.

În viaÅ£a noastră de zi cu zi adesea probăm contrariul practicii părintelui duhovnicesc, care nu-ÅŸi permitea să înveÅ£e pe alÅ£ii ceea ce el însuÅŸi nu făcea mai întâi. Frecvent avem tendinÅ£a de a ne impune punctul de vedere ÅŸi de a insista ca voia noastră să fie împlinită întocmai, socotindu-ne ÅŸi arătându-ne celorlalÅ£i ca fiind plini de înÅ£elepciune. Suntem grabnici a-i învăÅ£a pe alÅ£ii, neavând o experienÅ£ă reală din viaÅ£a noastră, ÅŸi de aici ÅŸi deÅŸertăciunea demersului nostru plin de făÅ£ărnicie. Din cauza neglijenÅ£ei ÅŸi a delăsării duhovniceÅŸti, pierdem din vedere scopul îndrumării noastre – care n-ar trebui să fie altul decât ajutorul dezinteresat al fratelui nostru aflat în derută – în favoarea afirmării noastre, ca urmare a orientării lumii concurenÅ£iale în care trăim. Omul smerit, călit în duhul Evangheliei, va avea mereu tendinÅ£a de a rămâne în umbră, spre deosebire de omul cel trufaÅŸ ÅŸi mândru, gata să dea sfaturi ÅŸi să îndrume pe ceilalÅ£i. De aceea se cuvine mereu să privim la Hristos, adevăratul nostru învăÅ£ător, care cu multă delicateÅ£e ÅŸi smerenie învăÅ£a poporul Său, de cele mai multe ori prin pilde ÅŸi exemplul Său personal.

AÅŸa să ne smerim pe noi înÅŸine ÅŸi-atunci, dacă se va ivi prilejul de a-i învăÅ£a pe alÅ£ii, să ne întrebăm mai întâi dacă noi înÅŸine am împlinit sau am trăit cele pe care le împărtăÅŸim celorlalÅ£i. „Orice aÅ£i face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceÅ£i în numele Domnului Iisus ÅŸi prin El să mulÅ£umiÅ£i lui Dumnezeu-Tatăl” (Col. 3, 17), ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, astfel acoperindu-ne cu smerenie lucrarea noastră.

Sfântul Ioan Casian ne dă ÅŸi o altă lămurire: „Din două pricini poate fi fără roadă învăÅ£ătura despre cele duhovniceÅŸti. Căci sau cel ce învaÅ£ă pe altul, recomandând ascultătorilor ce n-a făcut el, se străduieÅŸte să-i lămurească cu ajutorul cuvintelor deÅŸarte, sau ascultătorii, răi ÅŸi plini de vicii, nu primesc în sufletele lor împietrite învăÅ£ătura mântuitoare ÅŸi sfântă a omului duhovnicesc” (Convorbiri 14, 18).

Să luăm aminte ÅŸi noi la această învăÅ£ătură, de a nu-i îndemna pe alÅ£ii la ceva ce noi înÅŸine n-am trăit, ci mai mult, după cuvintele aceluiaÅŸi sfânt părinte Ioan Casian, să-i urmăm îndemnul: „GrăbeÅŸte-te (…) să-Å£i însuÅŸeÅŸti mai întâi umilinÅ£a statornică a minÅ£ii, care te conduce nu la ÅŸtiinÅ£a care împăunează, ci la cea care te face un iluminat prin trăirea dragostei de oameni” (Convorbiri 14, 10).