În vremea celui de-al Doilea Război Mondial România a fost marcată de guvernarea antonesciană. În numai patru ani România a cunoscut glo­ria ÅŸi decăderea, biruinÅ£a în teritoriile dez­robite ÅŸi neajunsurile tăvălugului sovietic. În plan intern, actul de guvernare după principii cazone a făcut multe victime, dintre aceÅŸtia numeroÅŸi tineri cunoscând ororile anchetelor de la SiguranÅ£ă ÅŸi sufe­rinÅ£ele din închisori. Invocând consolida­rea puterii politice într-o perioadă în care România purta un război, autorităÅ£ile sta­tului au trecut la arestări masive, cu acu­zaÅ£ii din cele mai fanteziste. Un astfel de caz este al celor 10 elevi de la Åžcoala Normală din Buzău acuzaÅ£i de organiza­re în FrăÅ£iile de Cruce, grupul nr. 14. Cap al acestei grupări a fost considerat tânărul Virgil Maxim, născut la 6 decembrie 1922, în Ciorani, judeÅ£ul Prahova, care i-ar fi succedat lui Marin Naidim, absolvent al Åžcolii Normale în iunie 1942. Virgil Maxim a fost arestat la 1 noiembrie 1942, deÅŸi în actele SiguranÅ£ei este trecută data de 12 noiembrie. A fost anchetat la Buzău ÅŸi la 1 decembrie mutat la PloieÅŸti în vederea înfăÅ£iÅŸării la proces. Prin SentinÅ£a nr. 14.409 din 3 decembrie 1942 a CurÅ£ii MarÅ£iale a Corpului 5 Teritorial PloieÅŸti, Virgil Maxim a fost condamnat la 25 ani muncă silnică ÅŸi anularea diplomelor ÅŸco­lare, pentru „strângerea de cotizaÅ£ii ÅŸi con­tribuÅ£ii în scopuri urmărite de asociaÅ£iuni interzise” ÅŸi „constituirea de asociaÅ£iuni clandestine potrivnice ordinei existente în stat”. După condamnare, Virgil Maxim a cunoscut ororile temniÅ£elor de la PloieÅŸti ÅŸi Aiud (din decembrie 1942).

La Aiud, sistemul executării pedepsei se desfăÅŸura pe trei faze: „regimul celular”, adică singur în celulă, cu dreptul de a citi; „la comun”, alături de alÅ£i 10-20 deÅ£inuÅ£i, în celule mari, cu obligaÅ£ia a de participa la munci interioare, iar ultima fază consta în scoaterea la munci exterioare, în gră­dini de zarzavaturi. DeÅ£inuÅ£ii aveau drep­tul la duhovnic, dintre preoÅ£ii închiÅŸi, care slujeau în capela penitenciarului. Însă, din martie 1943 s-a instituit un regim sever, prin izolare, înrăutăÅ£irea hranei ÅŸi nume­roase pedepse corporale. CredinÅ£a a fost cea care l-a ajutat pe Virgil Maxim să su­pravieÅ£uiască. Încă înainte de rebeliune, tânărul Maxim primise o educaÅ£ie religi­oasă în cadrul FrăÅ£iilor de Cruce, evident marcată de motivaÅ£ia patriotică, dar ÅŸi po­litică legionară. La Aiud a avut ÅŸansa să cunoască caractere care să-l îndrume pe linia spirituală dezbrăcată de orice haină politică, o atitudine creÅŸtină mai presus de orice comportament lumesc. A intrat în grupul misticilor de la Aiud, unde se remarcau Valeriu Gafencu, Anghel Papacioc, preotul Vasile Serghie, Traian Trifan sau Traian Marin. După 1945, regimul de de­tenÅ£ie s-a ameliorat, într-o perioadă deÅ£inuÅ£ii putând duce o intensă activitate meditativă ÅŸi viaÅ£ă duhovnicească, atunci când au fost sculptate: chivotul pen­tru mănăstirea VladimireÅŸti, candele de lemn, cruci ÅŸi troiÅ£e în miniatură. Din 1946, alături de colegii de su­ferinÅ£ă, Maxim a lucrat la Galda, una din fer­mele agricole pe care pe care penitenciarul le luase în arendă.