Viaţa modernă, cu agitaţia, gri­jile, ispitele ei, cu ritmul ei tre­pidant şi goana după bani şi după bunuri lumeşti, ne în­depărtează tot mai mult atât de propria noastră fiinţă, cât şi de Dumnezeu. Omul din zilele noastre îşi consacră cea mai mare parte a timpului, a energiei şi a existenţei satisfacerii nevoilor şi poftelor omului de carne, lăsând în părăsire fiinţa lui lăuntri­că. Bunăstarea materială a lumii moderne a adus cu sine delăsarea şi neîngrijirea omu­lui lăuntric, propagând la scară mondială o mizerie spirituală proporţională cu bel­şugul material al societăţilor noastre: mi­lioane de suflete slăbănoage, rătăcite, înfo­metate, însetate, care nu-şi află niciunde hrana, căci hrana sufletului nu vine din lume şi numai Dumnezeu ne-o poate da: „Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viaţa firească şi înaintează spre lux, cu atât creşte şi neliniştea din ei, şi cu cât se îndepăr­tează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihnă. De aceea umblă ne­liniştiţi chiar şi împrejurul lumii (...) pentru că pe toată planeta noastră nu încape multa lor nelinişte” (Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti I).

Cantităţile incalculabile şi mereu în creş­tere de bunuri materiale pe care le produc şi le consumă societăţile moderne aduc chiar ele dovada că, în ciuda belşugului şi bunăs­tării materiale, sufletul omenesc este în per­manenţă nesatisfăcut şi înfometat, neaflân- du-şi mulţumirea şi hrana în nici unul dintre bunurile acestei lumi: „Viaţa ni s-a dat spre a ne sluji, şi nu pentru ca noi să-i slujim.

Făcându-şi din viaţă un idol, mai devreme sau mai târziu omul încetează a mai înţelege pen­tru ce trăieşte, ajungând astfel la o stare de tul­burare plină de deznădejde. Si va continua să târască după el povara deznădejdii ca un cal, şi până la urmă va cădea pe neaşteptate în cursa unei încremeniri stihiale. Omul trebuie să cu­noască ţelul vieţii ca să poată fi liber” (Stareţul Nectarie de la Optina).

Dacă toate lucrurile acestei lumi trec şi dispar, înlocuite de alte lucruri tot atât de vremelnice şi pieritoare, dacă toate momen­tele şi evenimentele fericite sau triste ale existenţei noastre se scurg fără întrerupe­re, ca şi cum am privi pe fereastra unui tren în mişcare, este tocmai pentru faptul că via­ţa noastră pe acest pământ este o călătorie a cărei destinaţie finală nu este din această lume: „Scopul vieţii trebuie cunoscut cu pre­cizie. (...) Principiul este acesta: dat fiind că există viaţă dincolo de mormânt, scopul vie­ţii prezente, al întregii vieţi, fără nicio restric­ţie, trebuie să fie acolo, şi nu aici (...). Faceţi-vă o  regulă de viaţă din a tinde către acest scop cu toate puterile şi veţi vedea ce lumină se va răspândi în existenţa şi în acţiunile voastre. Primul lucru care vă va fi dezvăluit este fap­tul că toate lucrurile din această lume nu sunt decât mijloace pentru a ajunge la cealaltă via­ţă” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Scrisori de în­drumare duhovnicească).

Dezordinea şi agitaţia febrilă care bân­tuie în lumea de astăzi nu sunt decât oglin­da dezordinii şi agitaţiei sufletului omenesc care a rupt legătura cu Dumnezeu şi cu fi­inţa sa reală. Omul care s-a desprins de Dumnezeu este absorbit precum o frunză moartă de vârtejul existenţei lumeşti, care se roteşte fără rost şi fără scop în jurul vidului pe care absenţa lui Dumnezeu l-a lăsat în centrul vieţii sale – „acest hău necruţător, dura­ta care macină, distruge, sfâşie, destramă totul” (Eugen Ionescu – Căutarea intermitentă). Ceea ce omul fără Dumnezeu numeşte „viaţă” nu este decât ameţeala produsă de acest vârtej nebunesc care ne dă iluzia vieţii, în timp ce ne duce în mod inevitabil la moarte: „De ce am fost atât de laş încât să mă las ameţit?... Ar fi trebuit să-mi consacru întreaga exis­tenţă căutării Divinităţii” (Eugen Ionescu, op. cit.).

Autorul citat mai sus a abordat în toate operele sale teatrale, cunoscute în lumea întrea­gă, o singură temă majoră: existenţa absurdă şi tragică a omului care, desprinzându-se de Dumnezeu, nu mai are niciun scop în viaţă, nicio cale, niciun ajutor, nicio nădejde şi nicio scăpare în faţa morţii. Strigătul regelui din piesa lui Ionescu Regele moare este strigătul în­tregii omeniri: „Nu, nu vreau să mor. Vă rog frumos, nu mă lăsaţi să mor”. Numai Dumnezeu poate răspunde acestui strigăt de deznădejde care străbate toată istoria omenirii, de la Adam până în zilele noastre. De aceea, „religia este necesitatea primordială a omului. Fără de care nu ne aşteaptă decât catastrofa, deznădejdea, moartea” (Eugen Ionescu, Antidoturi).

Când omul rupe legătura cu Dumnezeu şi pierde calea care duce la El, se produce cu adevărat înlăuntrul lui o catastrofă duhovnicească infinit mai gravă şi mai distrugătoare decât catastrofele naturale. Căci acest cataclism lăuntric, care a atins în zilele noastre pro­porţii mondiale, distruge milioane de suflete omeneşti pe cuprinsul planetei. A ne pierde credinţa este mult mai grav şi mai tragic decât a ne pierde viaţa. Căci pierzând via­ţa nu pierdem decât existenţa noastră mu­ritoare, pe când, pierzând credinţa, pier­dem viaţa veşnică: „Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pier­de sufletul pentru Mine îl va afla. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Mt 25-26).