În acele timpuri, la Constantinopol era împărat Teodosie cel Mare, iar la Roma dom­nea GraÅ£ian. Teodosie avea doi fii: Arcadie ÅŸi Onorie, pentru care căuta un învăÅ£ător iscu­sit nu numai în înÅ£elepciunea cea omeneas­că, ci ÅŸi în cea dumnezeiască. TrimiÅ£ând în toate părÅ£ile de sub stăpânirea sa să caute pe unul ca acesta, n-a putut să-l afle, pentru că, deÅŸi trimiÅŸii lui au găsit mulÅ£i înÅ£elepÅ£i, totuÅŸi aceÅŸtia nu duceau o viaÅ£ă plăcută lui Dumnezeu; ÅŸi iarăÅŸi, au aflat mulÅ£i plăcuÅ£i lui Dumnezeu, dar care nu erau iscusiÅ£i în înÅ£elepciunea cea dinafară. Astfel, a fost nevoit împăratul Teodosie să-i scrie lui GraÅ£ian, îm­păratul Apusului, rugându-l să caute el în păr­Å£ile sale un bărbat ca acela ÅŸi să-l trimită la dânsul ca să-i înveÅ£e copiii.

Sfătuindu-se împăratul GraÅ£ian cu papa Damasus în această privinÅ£ă, au găsit că sin­gurul om cu adevărat vrednic să corespundă dorinÅ£ei lui Teodosie era diaconul Arsenie, însă acesta nicidecum nu voia să primească, spunând că renunÅ£ase de mult la învăÅ£ătura lumii, încercând să se dedice doar slujirii lui Dumnezeu. În cele din urmă însă a acceptat ÅŸi a fost trimis cu mare cinste la Constantinopol, unde, fiind primit cu toată bucuria de Teodosie, acesta l-a prezentat fiilor săi, spunându-le că acesta le va fi mai mult decât el, ca tată, pentru că îi va naÅŸte spre toată învă­Å£ătura cea bună ÅŸi folositoare, iar ei trebuiau să ajungă niÅŸte vrednici ucenici ai Cuviosu­lui, deÅŸi erau fiii împăratului.

AÅŸa a petrecut Arsenie mult timp povăÅ£uindu-i ÅŸi învăÅ£ându-i, însă nu era împăcat cu sine, pentru că avea în suflet dorul după slujirea lui Dumnezeu. Mergând în taină la Alexandria cu o corabie, a intrat în schitul pustiei, rugându-i pe părinÅ£ii de acolo să-l primească ÅŸi pe el ÅŸi să-l facă monah. S-a în­făÅ£iÅŸat ca un om simplu ÅŸi sărac, smerindu-se în toate, primind încuviinÅ£area de a rămâne acolo ÅŸi fiind îndrumat de duhovnicul schi­tului spre o viaÅ£ă înaltă ÅŸi bineplăcută lui Dumnezeu.

BineînÅ£eles că împăratul Teodosie s-a mâhnit negăsindu-l ÅŸi a trimis slujitori peste tot ca să-l caute, însă Dumnezeu a ocrotit pe robul Său, Å£inându-l ascuns până în momen­tul în care a putut fi de folos multora. Dacă la început, înainte de a pleca de la curtea împărătească, o voce l-a îndemnat să porneas­că la drum, spunându-i: „Arsenie, fugi de oa­meni ÅŸi te vei mântui!”, iată că ÅŸi la schit, pe când se ruga lui Dumnezeu să-l curăÅ£ească de patimi, aceeaÅŸi voce i-a spus: „Arsenie, fugi de oameni ÅŸi petrece în liniÅŸte, căci aceas­ta este rădăcina curăÅ£iei!” Deci, sculându-se, s-a dus mai departe în pustie pentru liniÅŸtea sa ÅŸi, făcându-ÅŸi o chilie mică, locuia singur într-însa, sârguindu-se în tot chipul să păzeas­că tăcerea.

După moartea lui Teodosie s-a făcut îm­părat în Răsărit fiul său Arcadie, iar în Apus era Onorie. Iar Arcadie, auzind de viaÅ£a ÅŸi pe­trecerea Cuviosului, l-a rugat printr-un tri­mis să revină la Constantinopol, făgăduindu-i în schimb că toate birurile care se strângeau din Egipt avea să i le dăruiască lui, ca să le împartă mănăstirilor după cum so­cotea de cuviinÅ£ă. Răspunsul Cuviosului a fost unul simplu ÅŸi concis, arătând că nu avea nevoie de banii împăratului ÅŸi rugându-l să înÅ£eleagă că el era mort pentru lume. Åži aÅŸa sălăÅŸluia în chilia sa în rugăciune ÅŸi în tăcere, ajutând ÅŸi sfătuind pe mulÅ£i fraÅ£i pe calea mân­tuirii. Se spune că era minunat la trup ÅŸi în­făÅ£iÅŸare, înalt ÅŸi cărunt, puÅ£in gârbov de bă­trâneÅ£e. Barba îi ajungea până la pântec, iar chipul îi era îngeresc, precum al lui Iacov. De aceea nici nu dorea să se întâlnească faÅ£ă că­tre faÅ£ă cu cineva, ci se ferea mereu. Atunci când Arhiepiscopul Teofil a venit la el cu niÅŸ­te boieri ÅŸi i-au cerut cuvânt de folos, el le-a spus: „Oriunde veÅ£i auzi de Arsenie, să nu ve­niÅ£i”. Åži ei, minunându-se de cuvântul lui, s-au folosit ÅŸi s-au dus. Altă dată, Arhiepiscopul a voit iarăÅŸi să-l vadă pe Cuviosul Arsenie ÅŸi a trimis la el, întrebându-l dacă îi va deschide chilia când va veni. Iar stareÅ£ul a răspuns prin trimis: „De vei veni, îÅ£i voi deschide; iar de-Å£i voi deschide Å£ie, apoi voi deschide tuturor. De aceea nu voi mai ÅŸedea aici”. Åži auzind Arhiepiscopul acestea nu s-a mai dus, temându-se să nu plece stareÅ£ul din hotarele lor.

Un frate oarecare l-a întrebat pe părinte­le Arsenie ceva pentru folosul sufletului; iar fericitul i-a zis: „ÎngrijeÅŸte-te în tot chipul ca cele săvârÅŸite în mintea ta să fie plăcute lui Dumnezeu ÅŸi cu înlesnire vei birui păcatele cele din afară”. Alt părinte l-a întrebat pe Cuvios: „Părinte, mie îmi zic gândurile: ce vei face, căci eÅŸti bătrân ÅŸi nu poÅ£i să posteÅŸti, posteÅŸti, nici să te osteneÅŸti pentru bătrâne­Å£e? Deci, du-te de cercetează bolnavii, pen­tru că acesta este semnul dragostei”. Iar Cuviosul, înÅ£elegând că gândul acesta e din meÅŸteÅŸugire diavolească, a zis acelui stareÅ£: „Mănâncă, bea, dormi, nu lucra, dar numai să nu ieÅŸi din chilia ta”. Acestea le zicea pen­tru că sfântul ÅŸtia că monahul, ieÅŸind din chi­lie ÅŸi apropiindu-se de locaÅŸurile mirenilor, va fi încurcat de vrăjmaÅŸul cu multe curse, spre sminteală ÅŸi cădere. Deci nu se cuvine aceluia ce a murit pentru lume să iasă afară din chilia ÅŸi din mănăstirea sa fără de prici­nă, precum cel mort nu iese afară din mor­mântul său. Iar monahul care umblă afară din mănăstire după voia sa este cu adevărat mort, pentru că a murit cu sufletul.

Un frate a zis Cuviosului: „Părinte, am învăÅ£at cuvinte din cărÅ£i ÅŸi din psalmi ÅŸi mă sârguiesc să le citesc. Dar, citindu-le, nu am umilinÅ£ă, fiindcă nu înÅ£eleg puterea dumne­zeieÅŸtii Scripturi ÅŸi, din această cauză, mă scârbesc foarte”. Răspuns-a lui fericitul: „Fiule, se cade ca tot timpul să te deprinzi la citirea cuvintelor Domnului, măcar de n-ai umilin­Å£ă ÅŸi nu le înÅ£elegi puterea. Pentru că am au­zit ceea ce zice părintele Pimen ÅŸi ceilalÅ£i SfinÅ£i PărinÅ£i, că descântătorii cei ce s-au obiÅŸnuit a descânta ÅŸerpii nu înÅ£eleg acele cuvinte pe care le grăiesc; iar ÅŸerpii, auzind puterea cu­vintelor, le cunosc cu sfinÅ£enie ÅŸi se îmblân­zesc, dându-se în mâinile lor. AÅŸa facem ÅŸi noi. Măcar că nu înÅ£elegem puterea cuvinte­lor dumnezeieÅŸtii Scripturi, însă, când le avem neîncetat în gurile noastre, auzindu-le diavo­lii se înfricoÅŸează ÅŸi fug de la noi, nesuferind cuvintele Sfântului Duh”.

Când a venit vremea să se despartă de trup, l-au întrebat ucenicii cum se cuvenea să-l îngroape, iar el le-a răspuns: „Dar nu ÅŸtiÅ£i să puneÅ£i o funie la picioarele mele ÅŸi să mă aruncaÅ£i în munte?”. Åži apoi le-a zis ultimul cuvânt de folos: „VedeÅ£i, fiilor, în câtă frică mă aflu vrând a ieÅŸi din trup? De când m-am făcut monah n-a lipsit nicidecum de la mine frica aceasta”. Åži îndată ÅŸi-a dat în pace sufle­tul lui Dumnezeu. Åži auzind avva Pimen că a adormit, a zis lăcrimând: „Fericit eÅŸti, avvo Arsenie, că te-ai plâns pe tine în lumea aceasta; că acela ce nu se plânge pe sine aici va plânge cu amar dincolo!”.

Cuviosul Arsenie a avut un sfârÅŸit fericit, vieÅ£uind cincizeci ÅŸi cinci de ani în osteneli­le călugăreÅŸti ÅŸi primind ca binecuvântare de la Domnul o viaÅ£ă îndelungată, de peste o sută de ani, fiind cucernic ÅŸi credincios, ca un adevărat vas ales al Duhului Sfânt. A avut trei ucenici cunoscuÅ£i astăzi din Patericul egip­tean: mai întâi Alexandru ÅŸi Zoil, iar mai apoi Daniel, toÅ£i faraniÅ£i. De la avva Daniel au rămas, în Patericul egiptean, cele mai multe in­formaÅ£ii pe care le deÅ£inem despre avva Arsenie cel Mare.

Se spune că odată au venit dracii la avva Arsenie în chilie, necăjindu-l. Åži venind cei ce slujeau lui ÅŸi stând afară din chilie, l-au auzit strigând către Dumnezeu ÅŸi zicând: „Dumne­zeule, nu mă părăsi! Nimic bun n-am făcut înaintea Ta, dar dă-mi, după bunătatea Ta, să pun început bun!”. Pentru rugăciunile Sfân­tului Părintelui nostru Arsenie, milostiveÅŸte-Te spre noi, Dumnezeule, ÅŸi ne miluieÅŸte după mulÅ£imea îndurărilor Tale, ca să punem ÅŸi noi început bun pe calea mântuirii. Amin!