Draga mea Iustina,

MulÅ£umesc pentru întrebarea care conÅ£ine în ea multe alte întrebări ÅŸi provocări.

Aleg să încep cu ultima întrebare: „poate cineva să guste bucuria Domnului ÅŸi apoi să se rupă de ea?”

Răspunsul meu este: Da. Da, pentru că Dumnezeu îl cercetează pe om cu harul Său, oferindu-i să-I gustebucuria ÅŸi în Biserică ÅŸi în afara Bisericii. Dumnezeu „plouă” cu chemarea Sa la bucurie peste toÅ£i oamenii dar nu toÅ£i sunt dispuÅŸi să-ÅŸi deschidă inima la această chemare, fiind plini de griji ÅŸi preocupări pentru altfelde „bucurii” Dar, când cineva se află într-un moment existenÅ£ial prielnic, într-un moment în care caută cu ardoare sensul vieÅ£ii, Domnul poate pătrunde cu Harul Său în conÅŸtiinÅ£a acestuia, făcându-i inima capabilă să-I simtă prezenÅ£a. Această PrezenÅ£ă este bucuria în sensul adevărat al cuvântului. Când omul are o astfel de experienÅ£ă, n-o mai poate uita, dar se poate încă rupe de ea. N-o mai poate uita pentru că ea se înscrie nu în „memoria neuronală”, ci în simÅ£irea adâncă a minÅ£ii sale. Dar se poate rupe de ea pen­tru că această gustare nu transformă în mod magic personalitatea ÅŸi simÅ£irea psihoso­matică. Acestea sunt produsele egoului, ale omului vechi, care trăieÅŸte prelucrând cât poate el mai inteligent informaÅ£iile ÅŸi experienÅ£ele considerate de el utile pentru viaÅ£a lui care este supravieÅ£uire. În felul acesta, în persoana care a gustat bucuria Domnului, se accentuează conflictul fundamental al sufletului omenesc, cel dintre dorinÅ£ele ÅŸi cerinÅ£ele chipului lui Dumnezeu din noiÅŸi dorinÅ£ele ÅŸi cerinÅ£ele omului căzut în supravieÅ£uire, omului care se adaptează continuu la lumea exterioară. Uneori, acest conflict se rezolvă în favoarea „chipului lui Dumnezeu din noi”, persoana umană ale­gând astfel să se angajeze într-o luptă cudorinÅ£ele ÅŸi cerinÅ£ele omului vechi. Subliniez, nu o luptă împotriva lor, ci o luptă cuele. Adică o luptă prin care omul îÅŸi extrage dorinÅ£a de bucurie rătăcită în căutarea plăcerii pătimaÅŸe pentru a o converti, a o în­drepta spre Dumnezeu. De cele mai multe ori însă, din păcate, omul vechi, egoul he­donist e cel care biruieÅŸte.

Pentru ca omul să intre fiinÅ£ial în Bucuria sfântăgustată sau uneori doar dorită, are nevoie să iasă din viaÅ£a ca supravieÅ£uire ÅŸi să intre în ViaÅ£a care este Domnul. El ne-a oferit ViaÅ£a Sa ÅŸi ne-O oferă permanent în Sfânta Biserică. Numai în Biserică primim ViaÅ£a ÅŸi ne hrănim cu Ea prin Sfintele Taine ÅŸi numai aici ne-O putem impropria. Numai aici învăÅ£ăm s-O trăim ca pe propria noastră viaÅ£ă. Este important să ne dăm seama că procesul acestei învăÅ£ări necesită timp, timpul fiind, cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, intervalul oferit de Dumnezeu omului pentru a răspunde la iubirea Sa.

Revenind la persoana despre care vorbeÅŸti, care „s-a dezlipit de Biserică”, dacă va persista în această „dezlipire”, îÅŸi va rata devenirea pentru că se sustrage acestui proces de învăÅ£are ÅŸi creÅŸtere care este o lucrare specifică a harului în Biserică. Putem gus­ta harul în afara Bisericii, dar nu putem creÅŸte duhovniceÅŸte, nu ne putem sfinÅ£i, nu ne putem îndumnezei fără harul sfinÅ£itor lucrător în Biserică. O vreme, o astfel de persoană poate trăi un fel de bu­curie care este amintirea bucuriei adevă­rate dar, încet încet, aceasta va dobândi un gust amar. Persoana respectivă îÅŸi poa­te da seama de asta privindu-ÅŸi cu atenÅ£ie gândurile ÅŸi comportamentul. Dacă prin această privire va sesiza că gândurile rele, de judecată, de mândrie ÅŸi comportamen­tele adecvate lor, adică păcatele, s-au înmulÅ£it ÅŸi-i întunecă mintea, încă mai are ÅŸanse să se trezească la realitate ÅŸi să se în­toarcă la ViaÅ£a care este în Biserică. Dar dacă această privire va rămâne îndrepta­tă în afară, spre slujitorii Bisericii care au rănit-o, ea va vedea ÅŸi va oferi minÅ£ii ca „materie de judecat” doar neputinÅ£ele ÅŸi chiar păcatele acestora.