Adaugat la: 1 Octombrie 2008 Ora: 15:14

Iconoclasmul bizantin (secolele VIII-XI)

Iconoclasmul bizantin (secolele VIII-XI)

Iconoclasmul a marcat timp de mai bine de un secol istoria imperiului bizantin, cu consecinţe deosebit de importante atât sub aspect politic cât şi teologic. Doctrina iconoclastă a promovat renunţarea la imaginile religioase şi a cultului lor (eikon este cuvântul grec pentru imagine) până la distrugerea lor (în greceşte klastein, de unde „iconoclast”, adică cel care distruge imaginile). Ea este legată de numele unui împărat controversat, Leon al III-lea, care avusese meritul de a fi salvat Constantinopolul de invazia arabă (718) iar apoi de a fi consolidat imperiul slăbit de un secol de cuceriri musulmane. Totuşi acelaşi împărat decide în anul 727 să condamne cultul imaginilor religioase, care existase netulburat până atunci, şi să distrugă imaginea lui Hristos de pe porţile de bronz ale palatului imperial. Confruntat cu rezistenţa patriarhului Gherman, Leon al III-lea îl înlătură pe acesta în 730 şi proclamă printr-un nou patriarh doctrina iconoclastă. Fiul său, împăratul Constantin al V-lea reuneşte în 754 un sinod în palatul imperial şi impune recunoaşterea iconoclasmului ca doctrină ortodoxă. Susţinătorii iconoclasmului se găseau mai ales în rândurile armatei şi administraţiei, strâns legate de puterea imperială. Cei mai hotărâţi apărători ai icoanelor s-au găsit în mănăstiri, unde aceştia au ascuns icoanele şi au organizat rezistenţa. De asemenea, ierarhii, clerul şi credincioşii erau departe de a fi unanim câştigaţi, drept care Constantin al V-lea a dus o violentă politică de represiune, care a făcut mulţi martiri, începând cu sfântul Ştefan cel Tânăr (764), a cărui condamnare la moarte a fost urmată de o serie de distrugeri de mănăstiri, de prigoniri, torturi şi umilinţe publice.

În timpul acesta, în afara imperiului, iconoclasmul a fost condamnat atât la Roma cât şi la Ierusalim. La Constantinopol, partida favorabilă restabilirii icoanelor (iconoduli, „slujitorii” icoanelor) s-a putut în sfârşit afirma sub protecţia împărătesei Irina, care rămăsese în secret fidelă icoanelor, şi care a devenit regentă la moartea împăratului Leon al IV-lea, succesorul lui Constantin al V-lea. Irina a numit un nou patriarh, Tarasie, şi în pofida tulburărilor politice şi militare, a reuşit să reunească în 787 la Niceea un sinod în care a condamnat iconoclasmul, a restabilit cultul icoanelor şi a formulat doctrina ortodoxă în ceea ce priveşte cinstirea icoanelor, la aceasta contribuind scrierile sfântului Ioan Damaschin de la mănăstirea Sfântul Sava din Palestina. Însă lupta nu s-a sfârşit aici, căci mai târziu partida iconoclastă a profitat de crizele politice pentru a obţine în 815 restabilirea iconoclasmului. Încercând să se opună, patriarhul Nichifor a fost înlăturat şi exilat. Iconoclaştii se lovesc acum şi de rezistenţa sfântului Teodor Studitul, egumen al celebrei mănăstiri Studios din Constantinopol, care împreună cu alţi monahi a fost supus multor prigoniri şi a murit în exil. Cu toate acestea revenirea iconoclaştilor nu s-a putut impune ca o victorie durabilă. Opoziţia neîntreruptă din interiorul Bisericii, cu preţul a nenumărate suferinţe, susţinută de o mare parte a populaţiei, a sfârşit prin a slăbi puterea iconoclaştilor. Astfel, la moartea împăratului Teofil, soţia lui, împărăteasa Teodora, devenită regentă, a decis pentru ultima oară abolirea iconoclasmului şi a reuşit să reunească în mod paşnic un nou sinod în anul 843. Cu această ocazie, sinodul de la Niceea din anul 787, care formulase doctrina ortodoxă în ceea ce priveşte cultul icoanelor a fost confirmat şi pus în rândul marilor sinoade ecumenice. Fiind o încununare victorioasă a unei lupte îndelungate, sinodul de la 843 a decis ca în fiecare primă duminică din Postul Mare Biserica să pomenească acest eveniment ca sărbătoarea victoriei Ortodoxiei, ceea ce s-a păstrat în tradiţia Bisericii până astăzi.

Controversa iconoclastă a avut consecinţe deosebite, atât politice cât şi teologice. Sub aspect politic s-a ajuns la o clarificare şi o mai bună aşezare a raporturilor dintre împărat şi Biserică. Într-adevăr, dacă Leon al III-lea a decis prin el însuşi, fără dezbatere în interiorul Bisericii, să promoveze iconoclasmul, este pentru că aceasta îi permitea să intervină într-o problemă de dogmă, să-şi impună puterea asupra Bisericii şi să pună capăt unei prea mari autonomii, mai ales a mănăstirilor, sub pretextul corectării unor practici calificate drept superstiţioase. Puterea imperială romană se bazase de la început pe imagine (nu uităm că primii creştini fuseseră martirizaţi tocmai pentru că nu se închinau imaginii împăratului), iar după încreştinarea imperiului chipul împăratului a continuat să fie reprezentat în locurile publice, chiar dacă se renunţase la cultul său. Însă o dată cu criza imperiului (secolul VII), efigia împăratului din oraşe fusese din ce în ce mai mult înlocuită cu icoane. În chip simbolic, în timpul marelui asediu persan asupra Constantinopolului din 626, în absenţa împăratului cetatea a fost pusă sub protecţia icoanei Maicii Domnului, în care locuitorii şi-au pus toată nădejdea şi care a fost considerată salvatoarea cetăţii. Iată de ce nu mai apare atât de paradoxal faptul că tocmai împăraţii care au restabilit puterea imperială în Bizanţul aflat în criză au fost cei care au promovat iconoclasmul. Prigonirea icoanelor era însoţită de fapt de restaurarea cultului împăratului, prezentat ca erou salvator al Bisericii şi protectorul creştinilor. Însă în urma a mai bine de un secol de confruntări, prin înfrângerea iconoclaştilor s-a instalat un nou echilibru între puterea imperială şi Biserică, împăratul nereuşind să se impună drept cap al Bisericii.

În ceea ce priveşte aspectul teologic, fără a ne putea opri prea mult aici asupra lui, amintim ca este vorba de ultima mare controversă asupra naturii dumnezeieşti şi omeneşti a lui Hristos. Iconoclaştii susţineau că era un sacrilegiu să reprezinţi natura dumnezeiască printr-o imagine omenească, acuzându-i pe partizanii icoanelor de a practica o formă de idolatrie, adică adorarea icoanelor ca obiecte („iconolatrii”, în greacă eikonolatrês). Răspunsul ortodox a fost că acest refuz nu era doar o respingere a idolatriei, ci ascundea o negare a întrupării lui Dumnezeu, tema multor erezii cu care Biserica se confruntase în secolele precedente. Practicile idolatre faţă de imagini, care într-adevăr existau, nu constituiau decât nişte devieri care trebuiau corectate printr-o dreaptă cinstire, dar nu puteau justifica iconoclasmul. Textul Sinodului de la Niceea (787) spune că « cel care cinsteşte imaginea cinsteşte în ea persoana celui reprezentat » şi restabileşte cultul « imaginii Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Preacuratei Stăpânei noastre, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a cinstiţilor îngeri, a tuturor sfinţilor şi drepţilor ». Într-adevăr, cu cât îi privim mai mult graţie reprezentării lor prin imagine, cu cât îi contemplăm mai mult, ne putem aminti şi iubi modelele originare.

 

Ioana Tănase

Iconoclasmul bizantin (secolele VIII-XI)

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni