Adaugat la: 1 Octombrie 2008 Ora: 15:14

Romantism virusat

Iubirea nu presupune doar ca două persoane să se privească în ochi unul pe celălalt, ci să privească amândoi în aceeaşi direcţie. - Antoine de Saint Exupery

La teatru. Punerea în scenă a operei „Carmen” de Georges Bizet: decoruri admirabile, actori talentaţi şi o orchestră încântătoare. Dincolo de toate acestea, ceea ce m-a surprins a fost finalul piesei amintite: după ce îşi copleşise iubita cu declaraţii de dragoste, personajul masculin – văzându-se refuzat – şi-a transformat evantaiul de complimente într-un convoi de injurii care au culminat cu uciderea partenerei! Toată pasiunea furtunoasă, tot romantismul iniţial se finaliza printr-o crimă ridicolă. Era poate de aşteptat să intervină pe scenă un personaj care să salveze tragismul situaţiei, aşa cum se întâmplă în filmele de la Hollywood. Dar n-a fost aşa! Cortina a căzut, au urmat aplauzele publicului, defilarea actorilor şi nimic mai mult. 

 

M-am îndreptat spre casă întrebându-mă care să fie sensul unui spectacol care-şi propune abordarea iubirii într-un context lipsit de final fericit. Poate că tocmai tragismul piesei are un mare merit: acela de a oglindi ruina unuia dintre conceptele eronate despre iubire cu care e îmbibată (şi) societatea actuală. O descriere amănunţită a acestui tip de iubire falsă a făcut-o Denis de Rougemont în volumul „Iubirea şi Occidentul”. El afirma că, în conştiinţa omului modern, îndrăgostirea riscă să fie redusă la iubirea sentimentului de a iubi. Chiar dacă se însoţeşte cu iluzia că iubeşte cu adevărat, genul romantic luat în discuţie e ataşat de obstacolele care-l despart de „iubită” şi nu de ea însăşi; o înconjură cu atenţie doar de dragul imprevizibilului, al riscului că ar putea fi refuzat...

 

Dacă dragostea veritabilă presupune preţuirea celei din proxima apropiere (cu lumina dar şi cu bezna fiinţei ei), modernul îndrăgostit e preocupat obsesiv de persoana îndepărtată. Fiinţa “iubită” e interesantă atâta timp cât e inaccesibilă. Mereu în căutarea extazului, aventurierul romantic îşi face o profesie din jefuirea misterului din celălalt, pentru ca apoi să caute pasiunea de carton a unei noi cuceriri. Incoerenţa acestui jalnic îndrăgostit se naşte dintr-o nostalgie a cărui origine şi ţintă nu le cunoaşte. Iluzia libertăţii sale se întemeiază tocmai pe această îndoită neştiinţă.

 

Producţiile cinematografice hollywoodiene sunt construite, în general, exact după acest tip uman. Gândiţi-vă la interminabilele scenarii care jonglează sub jurisdicţia sentimentalismului, la clişeele romantice, la declaraţiile de dragoste standardizate, la evantaiul de gesturi de care se folosesc aventurierii ca să-şi seducă partenerele, pentru ca apoi să le părăsească pentru o nouă provocare feminină.

 

În spatele acestui vagabondaj pasional zace camuflată multă minciună, multă ipocrizie, multă neîmplinire şi lipsă de sens. Regizorii hollywoodieni nu se grăbesc să ecranizeze aspectul acesta; nu-i veţi vedea niciodată pe „iubiţii” filmelor torturaţi de singurătatea în doi, stând pe o bancă şi neavând ce-şi spune...

 

De fapt, emoţia, pasiunea şi romantismul sunt sortite eşecului numai dacă sunt manipulate de egoism şi utilitarism. Însă ele au orizont prin comuniunea autentică a persoanelor. Dacă iubim cu adevărat îl privim pe celălalt ca fiind cel împreună cu care ne desăvârşim. Dincolo de sentimentul de ataşament înfiripat firesc, dragostea presupune consimţirea celor doi de a se sfinţi împreună.

 

Într-un fel, iubirea autentică implică mai multă voinţă decât sentiment. Şi asta pentru că nu poţi sili pe nimeni să privească în acelaşi sens cu tine. Nu poţi obliga pe nimeni să vrea să-ţi devină partener pentru împreună-îndumnezeire. Iubirea nu are nimic în comun cu iresponsabilitatea îndrăgostitului modern avid exclusiv de pasiune. Dimpotrivă, dragostea presupune asumarea călătoriei lungi, anevoioase şi smerite pe calea sfinţirii, împreună cu cel cu care ai ales să îmbătrâneşti... Iubirea devine astfel o şcoală a realului în care Hristos e piatra din capul unghiului; tot Hristos e Cel Care pecetluieşte iubirea cuplului, o hrăneşte şi îi dă sens prin Taina Cununiei.

 

Logodnicul Carmencitei din piesa de teatru amintită n-a cunoscut dragostea pentru că se înlănţuise într-o pasiune egoistă, fără finalitate. Iubirea lui era de fapt obsesie a posesivităţii care a devenit (sin)ucigaşă. Or, dragostea autentică presupune o recunoaştere atât de radicală a celuilalt încât îl lasă liber până şi-n refuzul său de a iubi.

 

Daniel Chira

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni