Sărbătoarea Parohiei „Sfânta Parascheva și Sfânta Genoveva” din Paris

În virtutea unei asemenea imprecizii nebuloase și neavând nicio idee nici măcar despre câte rânduri de scaune să așezăm sau câte porții să pregătim, am rugat pe fi­ecare să participe cum dorește și, încredințându-ne Sfintei, am mers înainte... Cu li­niștea aceea grea de dinaintea furtunii. Åži, ca în filmele cu suspans, ajunși în ziua praz­nicului, la ceasul când așteptam pe cei ce bine ar fi voit să ajute, în criptă nu e ni­meni și mesele-s pustii... Timp oprit în loc. Clipă de singurătate. Golul îi provoa­că Lilianei, diaconița noastră, un „Doamne, miluiește!” suspinat, cu ochii duși departe și o cruce mare și resemnată, ca a muntencelor lui Sadoveanu. Dar nu-și mistuie răb­darea. Åži, într-un ceas, biserica e plină ca la duminicile mari și încă se umple...

Mă opresc aici cu povestea, fiindcă mă (re)duce la narare – a celor rele și-a celor bune; istoria nu „prinde” duhul și, ajun­gând în acest punct de început al sărbăto­rii, n-aș face de acum, și n-ar fi nicio ispra­vă, decât să îmbrac cu carnea expunerii scheletul programului – „reușit” în chip minunat, de altfel, punct cu punct, așa cum e afișat încă și la îndemână pe internet. Drumul nu mi-e pe-aici; o să culeg mai degrabă, de pe firul întâmplării, câte o frântură din impresiile luminoase care și-au făcut loc și stăruie înlăuntru. Bunăoară, în dimineața aceea de praznic, privirea ochi în ochi de la Liturghie cu Hristos și Maica Sa din icoanele împără­tești – icoanele acestea „bune” fiindcă te urmăresc necurios și eficient peste tot, în fiecare colț și până în adânc, te interpelea­ză și te confruntă cu tine însuți, dezvăluindu-te, dezvelindu-te, strat cu strat, braz­dă cu brazdă, până la pocăință.

Sau până la starea copilului, aidoma celui pe care l-am reînviat pe seară în Micul Prinț,ca să repovestească (mai cu seamă celor mari, care pe toate le amestecă și pe toate le încurcă), în felul lui priceput, cum a învățat să fie prieten. Ca să ne „îmblân­zească” până la duioșie cu drumul lui în­cercat, jertfelnic, străbătut înfiorat și cău­tător de la floarea părăsită pe stea până la capătul celălalt al firului de grâu, unde crește iubirea.

Am făcut apoi exercițiul practic al pri­eteniei (proaspăt reînvățate) prin mărini­mia lui Ionel Streba, pianistul nostru de predilecție, și a prietenilor lui, violoniști de seamă, veniți de departe să ne stea atât de aproape de cerul inimii, unde și-au fă­cut ecou notele lor pline, rotunde, rotun­jite de dăruirea lor în arcadele noastre de catacombă. Oblivional lui Piazzolla sau Dansurilelui Bartok ne-au ținut clipe bune departe de vitrina distanței în care ne în­ghețăm, cel mai adesea, de teama de noi înșine și a descoperirii în celălalt.

Simțământ la final: în curgerea apa­rent aleatorie a mișcărilor noastre, des­pre care nu știm întotdeauna că sunt cele potrivite, există locuri și clipe în care ai certitudinea că trebuia, că a fost bine, să fii. Fiindcă în ele poți (stră)vedea o cli­pă altfel decât cu ochii – cu vederea ace­ea clară pe care o cearcă neobosit Micul Prinț: „Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă în miezul lu­crurilor"

Andreea Ionescu

INTERVIU CU DOAMNA SILVIA RADU CU OCAZIA VERNISAJULUI EXPOZIÅ¢IEI SALE „GRÄ‚DINA CU ÎNGERI”, PARIS, OCTOMBRIE 2014

La împreună-petrecerea noastră, bucuria s-a propagat ca o undă în mulțimea de oameni, pecetluind întâlnirea, sub ochii martirilor din închisori și la umbra în­gerilor aduși mucenicește de Silvia Radu pentru a veghea ca ea să fie deplină. Făcută dintr-o singură bucată, aprinsă în credința și dragostea de țară, plină de spirit și de bună simțire, artista ne-a încredințat într-o seară gândurile ei, pe care vi le împăr­tășim în rândurile de mai jos:

AI: Ceea ce faceți poartă o vigoare care vă ajută ca artist...

SR: Da, mă mână... totul este făcut sub imperiul unei dorințe... irepresibile... eu sunt mânată de ceva. vreau să spun ceva, am un mesaj, nu fac o expoziție doar de dragul de-a o face.

AI: Åži era mai greu de transmis acest me­saj la Paris decât în România? Pentru că oa­menii sunt totuși diferiți, adică nu e chiar la fel...

SR: Intr-un fel, mi se pare că aici e mai mare nevoie decât acolo. Dar aici nu prea am cum să-l transmit, că dacă francezii nu vin la expoziție... românii, săracii, sunt toți de acord cu mine când le spun. am vor­bit cu un francez în taxi, atât de drăguț, care mi-a zis: doamnă, în Paris toți sunt nebu­ni, toți sunt atei, doar 1% sunt creștini, e un dezastru. Åži-am început și-am vorbit de toate, la urmă era să nu-mi mai ia niciun ban, eram frate și soră, a fost o nebunie, un succes total, succes de casă.

AI: Dacă ați întâlnit un singur francez cu care ați vorbit așa, eu zic că ceva e împli­nit.

SR: Păi eu ce zic, e minunat, dar nu­mai unul am întâlnit (râde). Nu mi-a luat toți banii.

AI: Să știți că n-am auzit de asta în Paris!

SR: Dom’le, eu sunt o șmecheră de n-aveți idee, eu prind omul, știu să-l ma­nevrez, fac pe nebuna, sunt simpatică, asta-i tot. și vedeți ce vârstă am, asta face că am o experiență care este enorm de im­portantă, îmi dau seama... și pe urmă, mă ajută Dumnezeu. Efectiv. Înainte să vor­besc, zic: Doamne, ajută-mă, învață-mă ce să vorbesc. Câteodată vorbesc și liber. De obicei, îmi scriu, nu pot să vorbesc așa. pentru vernisaj, am tot citit, să nu depășesc cinci minute, că părintele a zis: cinci minute să fie. A, interviuri când dau, zic: Doamne, ajută-mă, că habar n-am.

Eu fac expoziții cu un mesaj, întotdeau­na, mi se pare că e important ca un artist să aibă ceva de spus, constructiv, care să-i ajute pe oameni, e important să nu faci artă pentru artă, să faci artă cu un mesaj, cu un mesaj foarte bine gândit, să te gândești ce ai putea să faci ca să le deschizi un drum sau, cumva, să le dai o idee bună . Nu sunt deloc de acord cu arta asta care creează si­tuații, lucruri neplăcute, care vorbește de lucruri de care nu trebuie să vorbești, că sunt de nevorbit. Artistul nu are voie să fie așa, artistul este lăsat cu un dar de la Dumnezeu și, dacă folosești darul ăsta in­vers, în loc să ajute oamenii, dimpotrivă, îi ajută să devină mai răi și mai nenorociți, și el de fapt îi mână la păcat. Eu sunt împo­triva publicității de pe stradă, care te mână la păcat. Nu e voie să văd lucruri indecen­te. Asta înseamnă că școala care l-a format pe publicist e de vină. Artistul, dacă are un har, să-l folosească spre binele oamenilor. Åži fac expozițiile mele mânată, zic eu, de ceva bun.

AI: Åži care este mesajul „Grădinii cu în­ger?

SR: Am pornit cu îngerii ăș­tia ai mei, care sunt vestitori, pentru că în momentul de față oamenii renunță la a fi apropiați între ei și au nevoie de îngeri să-i apropie. Îngerii fac legătura în­tre cer și pământ și legătura în­tre oameni. Îngerii ne ajută să cunoaștem un spațiu – eu vin cu îngerii din România, ca oamenii din Franța să cunoască spațiul românesc, ce înseamnă România, prin ce a trecut, ce are de arătat, ce are bun și interesant. România lui Dumnezeu făcută de Dumnezeu, România oameni­lor din România, România martirilor, căci pământul românesc e plin de martiri, și va rodi în timp prin martirii pe care i-a dat, chiar din primele secole. Åži asta mi se pare extraordinar, sunt puține țări care se pot „lăuda” cu așa ceva.

AI: Dumneavoastră puneți aici accent pe martirii din închisori...

SR: Mi se pare că e important să arătăm cât de periculos a fost ceea ce s-a întâmplat. Åži lucrurile sunt încă în neregulă. Mi se pare că ce se întâmplă în acest moment, când noi exacerbăm libertatea asta care de fapt duce la rău – mi se pare că drepturile omului sunt o invenție – Dumnezeu îi dă omului toată libertatea; dacă omul este crescut în biserică, el nu alege decât binele, pentru că știe că dacă alege păcatul se îngră­dește. Or, asta se propune acum, asta se dorește de fapt la ora asta, ca omul să aleagă partea rea. Mult mai ușor alegi răul decât binele. Åžtiți ce spunea un copil într-o carte minunată cu gânduri ale copiilor? Că răul se face mult mai ușor pentru că îl faci fără să gândești, pe când binele trebuie să gândești ca să-l faci.

A fost o suferință foarte mare când a venit tăvălugul comunismului peste România, care a fost țara cea mai străină de comunism. În România a fost cel mai „slab” partid comunist din Europa. De asta am fost cei mai pedepsiți. Aici trebuia să fim pedepsiți ca să ne trezim și să devenim altceva. Deci a trebuit să ni se bage în pușcărie tot ce am avut mai bun. Extrem, extrem de puțini au scăpat. Majoritatea oamenilor de calitate în România au fost arestați. Mi se părea că e un lucru onorant să fii arestat. Åži dacă nu erau arestați, foarte mulți plecau în munți. Erau oameni care plecau în munți și așteptau să vină americanii. Americanii nu au venit deloc. Åži am fost atât de pedepsiți, încât s-au umplut gropile comune cu oameni de primă calitate, de primă mână. Foarte, foarte mulți preoți ortodocși au fost închiși. Părintele Sofian zicea ca 10% dintre deținuți erau preoți ortodocși. Or, lucrul ăsta trebuie să se știe. Am simțit nevoia să fac aceste portrete de martiri și le-am făcut într-o bucurie imensă. Ele se cereau făcute, pur și simplu. Pot să spun că mi-au ieșit, îi mulțumesc lui Dumnezeu.

AI: Este foarte frumos colțul acela...

SR: Este o minunăție, este o bucurie. Am fost atât de fericită că la vernisaj au venit sora lui Valeriu Gafencu și logodnica lui. Seta se numește, era sora lui Paul Miron, care a făcut Monumenta Linguae Dacoromanum, între Freiburg și Iași. Valeriu a văzut în vis pe Maica Domnului care a venit la el și i-a spus: „Tu numai la mine trebuie să te gândești”. Åži în momentul acela el a renunțat la Seta și la gândurile lumești. A avut niște revelații care l-au dus să renunțe la tot ce era lumesc. Era un om deschis spre sfințenie. Aiudul la ora aceas­ta geme de sfinte moaște.

Altă idee care mi s-a părut foarte importantă: în momentul actual suntem total străini de cruce. Fiind străini de cruce, tot răul pătrunde în lume. Vorbeam de drepturile omului – păcatul care cuprinde totul. Åži mi se pare că este foarte important să arătăm importanța familiei. Familia formată din mamă, tată, copii, bunici, mătuși și așa mai departe. Am chemat toți părinții și copiii și i-am desenat.

AI: L -am recunoscut și pe Iulian Capsali acolo...

SR: A venit și Iulian Capsali cu toți copiii. Tocmai scosesem lucrările să le duc la Piatra-Neamț, fiindcă aveam o expoziție acolo, și s-a fotografiat cu toți co­piii printre îngerași. O fotografie superbă. Dar ei sunt mult mai frumoși în realitate decât în fotografie. Sunt superbi. Fiecare copil este o splendoare și sunt toți dăruiți de Dumnezeu, cuminți, la locul lor și drăguți.

O  bucurie! Iar mama, care are 9 copii, este ca o floa­re. Naște acasă pentru că la spital are neplăceri, fiind­că și doctorii se leagă de ea: „Ce e asta, de faceți atâ­ția copii?”. Este păcatul care circulă în lume. Nu umblăm decât după distracție: „Distrați-vă, faceți-vă plăcerile, trăiți în lux, cumpărați tot ce nu vă trebu­ie ca să fiți fericiți”. Mie mi se pare că este o altă for­mă de comunism. În momentul în care înlocuim credința, pe Hristos, cu toate lucrurile lu­mești, dacă înlăturăm tot ceea ce este adevărat și de care avem ne­voie și care de fapt susține lu­mea, atunci ce facem? Noroc că mai avem oameni sfințiți de Dumnezeu care se roagă pentru noi, altfel am dispărea cu totul. Îmi spunea odată cineva: „Nu am timp de biserică”. Dar dacă Dumnezeu nu ar avea timp de noi, ce ar mai rămâne din ome­nirea asta? Nu există ceva mai important pe lumea asta decât Sfânta Liturghie. Eu așa am în­vățat și așa este. Åži mi s-a părut foarte frumos că a venit aici acest noian de îngeri care aduc vești despre România, despre frumusețile ei (munții, marea și tot ce avem noi, fiindcă, slavă Domnului, avem o țară foar­te frumoasă), despre credin­ța noastră absolut adevărată, despre toți martirii noștri și dorința de a trăi frumos.

AI: Si peisajele de unde sunt?

SR: Peisajul acela este de la Vama Veche. Vama Veche este un loc unde Dumnezeu a avut grijă de noi. Soțul meu sculpta, scotea pietre din mare și după aceea le cioplea. Anul ăsta scotea pietrele pen­tru la anul, bolovani mari de tot și îi punea sub mal, îi proptea pentru că apoi ve­neau valuri mari în timpul ier­nii. Åži era atât de fericit când în anul următor îi găsea acolo. De trei ori s-a întâmplat să i se fure lucrările și l-a ajutat Sfântul Mina. Citeam toți acatistul Sfântului Mina și le găseam de fiecare dată. Prima noastră lucrare cu care am strâns bani pentru bi­serica de la Vama Veche se chema O himeră grăbită,un cal făcut din bronz. A fost lucrarea dorită de directorul muzeului din Amsterdam. Omul acesta (n.r. Vasile Gorduz) a lucrat acolo douăzeci și ceva de ani piatra, a avut această bucurie de la Dumnezeu, iar eu am făcut peisaje. Unde fusese vechea pescărie era o platformă de beton și eu mergeam din Vamă până la locul ăla, 3 km dus și întors. Tot drumul mă rugam la Dumnezeu, pen­tru că erau momente în care nu îmi plăcea ce vedeam. Åži atunci mă rugam: „Iisuse Hristoase, te rog frumos, scoate-mi ceva înainte" Găseam întotdeauna cu ajuto­rul lui Dumnezeu un subiect nou, ca să pictez altceva și reușeam. Eu nu sunt un mare talent, eu sunt un om prin care se vede cât de mult ajută Dumnezeu. Asta este sin­gura mea calitate. M-a ajutat Dumnezeu să am această bucurie a întâlnirii cu arta. Åži mai era ceva: eram în tim­pul comunismului și mie marea îmi dădea senzația li­bertății. Stăteam pe mal și eram un om liber. Era o bu­curie imensă să văd marea aceea care întotdeauna îți oferea altceva. A fost o experiență unică. Trăiam în ru­găciune în permanentă și reușeam să scot din rugăciu­ne ceea ce făceam.

După aceea, la un moment dat, chiar după ce am ter­minat biserica, Dumnezeu a zis „Gata, copii! Ați făcut biserica, nu mai aveți voie la mare”. Åži ne-am îmbolnăvit de cancer și soțul meu și eu. În anul în care se constru­ia biserica am stat numai în pat, am fost foarte bolnavă și în toamnă m-am operat.

AI: Cum ați traversat cancerul?

SR: Cu rugăciunea. Dumnezeu m-a ajutat. Doctorul, Ionel Popescu, al cărui portret a fost și în expoziție, mi-a spus după operație că nu scap decât dacă vrea Dumnezeu. Åži așa a fost.