Mănăstirea din inimă

publicat in Din viața parohiilor pe 15 Noiembrie 2014, 04:23

Ridicată pe o colină elvețiană, casa care adăpostește Mănăstirea „Aco­perământul Maicii Domnului” își primește oaspeții, la vremea praznicului, cu un surâs așezat, făgăduind tihna unui conac și dând maicilor ce ies vesel în în­tâmpinare un aer de domnițe cu priviri ju­căușe și surâs copilăresc. Surâsul se face grav și măsurat la ceasul privegherii, pe când umbrele prelungi în veșmântul de slujbă curg domol spre capelă, vegheate de lumi­na candelelor licărind prin toate unghere­le casei. Vreme de un foșnet, și iar între zi­duri se lasă multă liniște. Intrăm cu toții în capela făcută corabie în care abia se ghi­cesc, în lumina de ceară, chipuri aplecate tainic și tonalități joase și aspre, cum auzi la maici numai în mănăstirile grecești. Unii știu deja și alții află curând că această casă, topită cumva în blândețea verde și tăcută a locului, e doar un adăpost efemer: poves­tea lor domnească e, ca toate, vremelnică, și iată că s-a apropiat locuitoarelor vremea să știe încotro s-o apuce. În aer plutește o îngrijorare și, dimpreună cu bucuria de praznic, slujitorii tămâiază neliniștea aștep­tării, picurând în rugăciuni note vii de im­plorare.

Maicile poartă mănăstirea în inima lor în tot locul, până când, din rânduiala Preacuratei, o vor putea odihni pe teme­lia unui locaș numit acasă. Casa care ne primește acum cu căldură maternă nu e, astfel, decât o concretizare provizorie a mănăstirii dinlăuntru, o arvună, o prefi­gurare a arcei care așteaptă, cu statornicie neînfrântă, clipa ancorării la limanul cel bun. Ca să se facă, la rândul ei, un capăt de drum pentru cel străin, pentru cel de aproape și pentru cel de departe, un spa­țiu care reconfortează și primenește și care poartă mai departe, dimpreună cu lumea întreagă, în rugăciunea cea neîncetată. Cu o disponibilitate pe care, vocațional, nu­mai monahul o are.

Deși nu-i adevărat că „basmul este tot­deauna la alții” (Blaga), maicilor noastre le e totuși dată, spre îndelunga răbdare, încercarea tainei necunoscutului. Dacă însă s-a rânduit de Sus ca așezarea mona­hilor în spațiul helvetic să ceară multă ru­găciune și jertfă, înseamnă că și cei ce se ostenesc pentru întărirea Ortodoxiei pe aceste meleaguri vor avea, fără îndoială, plată pe măsură, plată de ctitor, după chi­pul voievozilor de odinioară, care, șezând în poarta trecutului, își puneau astfel te­melie mântuirii.

Mănăstirea, dragă cititorule, are nevo­ie de ajutorul nostru. I-l putem fiecare aduce, la măsura noastră: închinătorul în rugăciunea de acasă și de la biserică, slu­jitorul în pomenirea de la altar; cel cu stă­pânire prin cuvântul pus la mai-marii lu­mii acesteia, iar cel sărac prin cuvântul pus la Însuși Stăpânul ei. Nu ne temem să dăruim, căci bucuria e mai mare decât darul însuși. Împlinirea nu vine cerând și pri­mind; să nu însetăm, deci, în preajma fân­tânilor pline. Iar când ne încearcă gândul îndreptățirii cu neputința noastră, să ce­rem îndată darul dăruirii, pe care l-a pri­mit Moș Dobri, bătrânul care se închină tăcut în catedralele Sofiei și care a renun­țat la viața sa ca să se facă cerșetor pentru bisericile lui Dumnezeu.