Pericole şi încercări în calea unei spovedanii adevărate

Fericit este însă omul care conştient se apropie de Domnul într-un duh de spo­vedanie, şi este fericit pentru că se bucu­ră din belşug de toate darurile pe care Domnul, în dragostea Sa, le împărtăşeşte acelui suflet prin Taina Spovedaniei.

Ce se întâmplă de fapt în Taina Spovedaniei? Ea se numeşte al doilea bo­tez şi taină a pocăinţei. Prin ea sufletul se eliberează din robia şi tira­nia păcatului. Sufletul sin­cer se recunoaşte ca fiind greşit, ca fiind bolnav, ca având nevoie de ajutor, şi în acea măsură a deschiderii şi recunoaşterii acestui adevăr lă­untric al lui, Hristos lucrează taina mântuirii în adâncul acelui suflet.

Prin spovedanie, Biserica îl învaţă pe om să nu repete greşeala făcută de Adam în Rai, adică să se ascundă de Dumnezeu, să se închidă lucrării de mântuire pe care Domnul voieşte să o săvârşească cu fieca­re dintre noi. Prin spovedanie, omul înva­ţă să îşi descopere păcatul înaintea Domnului şi să ceară de la El ajutorul, con­ştient fiind că aceasta este singura cale re­ală de a depăşi răul din noi şi de a avea po­sibilitatea de a trăi altfel decât înjugat cu moartea şi cu păcatul.

Taina Spovedaniei cere de la noi des­chiderea inimii faţă de Domnul, deschide­re a inimii în iubire, având încredere în Cel ce ne-a iubit întâi, atât de mult, încât a dat pe Fiul Său să moară pe cruce ca noi să avem viaţă, si să o avem din belşug. Ea ne îndeam­nă ca în libertatea noastră să nu fim indife­renţi la chemarea Domnului, ci să alegem să fim împreună lucrători cu El la mântui­rea noastră. Atunci prin ea ni se împărtă­şeşte iertarea păcatelor, sufletul se eliberea­ză de mustrările de conştiinţă, omul devine capabil să pătrundă într-o altă realitate a vieţii, cea duhovnicească, şi să se împărtă­şească de toate darurile lui Dumnezeu.

Dacă spovedania noastră nu este since­ră sau despovărătoare, atunci cu siguranţă undeva greşim, şi putem greşi în multe fe­luri, pentru că multe capcane ale vrăjma­şului se află ascunse pe parcursul acestui itinerar duhovnicesc pe care îl numesc a fi o spovedanie adevărată. Duhurile răutăţii se luptă din răsputeri ca omul să nu cum­va să ajungă la limanul spovedaniei adevă­rate, pentru că el ştie că atunci i se zădărni­ceşte toată lucrarea lui şi omul se poate bucura deplin de mântuirea Domnului.

Despre aceste capcane duhovniceşti aş dori să îmi fie cuvântul, dar sunt conştient că nu pot singur să duc la îndeplinire aceas­tă misiune, ci avem nevoie de prezenţa ha­rului călăuzitor care să ne lumineze să în­ţelegem cum putem păstra în inima noastră duhul de spovedanie şi sinceritatea înain­tea Domnului, astfel încât mintea să poată petrece deplin în lumina adevărului lui Hristos, şi prin această lumină să vadă şi să înţeleagă cum lucrează păcatul în inima lui şi să dea mărturie prin glasul conştiinţei despre cele adânci ale omului.

Ca să-mi fie mai uşor să mă fac înţeles şi cuvântul să fie un pic mai sistematic, am luat însăşi structura spovedaniei, aşa cum este ea descrisă la Sfinţii Părinţi, ca de­mers prin care să desluşim împreună, fie şi într-o mică măsură, câteva din capca­nele duhovniceşti şi ispitele prin care se împiedică sufletele necercate şi nu sunt lăsate să se poată bucura de taina unei spo­vedanii autentice, spovedanie care umple sufletul celui ce se pocăieşte de harul ier­tării şi al petrecerii în Dumnezeu.

Aşadar, citim în învăţăturile Bisericii că Taina Spovedaniei este cuprinsă în pa­tru mari etape prin care trece sufletul ca să poată ajunge să trăiască o spovedanie adevărată. Prima etapă eu am intitulat-o venirea întru sine,dar ea se poate numi şi altfel, important este că ea cuprinde mus­trarea de conştiinţă care apare după ce Duhul lui Dumnezeu vădeşte în noi lu­crarea păcatului. Lumina Duhului Adevărului vădeşte depărtarea şi înstrăi­narea pe care păcatul a săvârşit-o în viaţa noastră şi prin aceasta conştiinţa omului se luminează şi începe să reacţioneze, tre­zind în adâncul inimii dorul după adevă­rata viaţă, dorul după Dumnezeu.

Al doilea moment este însăşi mărturi­sirea păcatelor,prin care omul cultivă o re­laţie personală cu Hristos, o relaţie de în­credere şi iubire, o relaţie prin care omul se defineşte tot mai mult în libertatea lui, re­cunoscând ceea ce este el înaintea Domnului şi în acelaşi timp alegând prin spovedanie să se despartă de viaţa păcătoasă.

Al treilea este pecetluit de rugăciunea de dezlegarepe care ne-o face duhovni­cul, moment în care duhovnicul poartă mărturie că Domnul ne desparte de lu­crarea păcatului, că El lucrează cele drep­te în noi, dorind să ne facă asemenea Lui întru toate, în iubire, în viaţă, înveşnicind darurile Lui în noi.

Iar al patrulea moment este primi­rea canonuluidupă spovedanie, canon care este, aşa cum spunea Părintele Rafail Noica, asemenea unui baston pe care se sprijină omul până i se vindecă piciorul şi este capabil să poarte întreaga greuta­te a corpului sau, dacă devine neputin­cios din pricina bătrâneţii, bastonul să îi fie de ajutor pentru a-l face capabil să poată merge.

Fiecare etapă sau moment al spove­daniei îşi are capcanele ei, prin care du­hurile necurate caută să tragă sufletul de la calea adevărului spre rătăcire şi pierza­nie, prin care voieşte să zădărnicească lu­crarea de mântuire a lui Hristos Dumnezeu. Sufletele Sfinţilor Părinţi au fost pline de iubire şi înţelepciune şi au biruit aceste piedici şi ne-au învăţat şi pe noi cum să fa­cem faţă la provocările vieţii şi la încercă­rile pe care le avem de trecut, astfel încât nici noi să nu putem fi păcăliţi, ci să ajun­gem la liman.

VENIREA ÎNTRU SINE

Cel mai întrebuinţat meşteşug prin care duhurile necurate amăgesc mulţi cre­dincioşi este amânarea pocăinţeişi a mân­tuirii. Era chiar o întâmplare povestită de Părintele Cleopa, prin care Satana fericea în chip drăcesc pe un drac bătrân care avea această armă, el le şoptea la ureche cre­dincioşilor să creadă că este Dumnezeu, să creadă că va fi o judecată viitoare unde vor fi pedepsiţi cei păcătoşi, dar pe lângă toate acestea le sugera să se pocăiască în­cepând de mâine. Astăzi să se mai bucu­re de dulceaţa păcatului, că Domnul o să primească pocăinţa chiar dacă va fi de mâi­ne începută, şi tot amânând acel mâine omul ajungea la bătrâneţe fără să se mai pocăiască de păcatele sale. Aşa vrăjmaşul ne încurajează să vedem că am căzut în păcat, dar să amânăm pe mâine efortul de a ne întoarce la Domnul şi de a-i cere ier­tare pentru păcate.

Părinţii noştri însă ne-au îndemnat să învăţăm să gândim altfel, şi anume că omul este la fel de trecător ca iarba pe faţa pă­mântului, înfloreşte şi trece şi nimeni nu îl mai pomeneşte. Singură dragostea Domnului nu numai că îl pomeneşte, ci îl şi înveşniceşte. Aşa ne învaţă Părinţii, că astăzi avem libertatea să alegem, astăzi tre­buie să fie ziua mea de mântuire. După ce omul moare nu mai este capabil să se îm­părtăşească de cele ale Domnului aşa cum poate cât timp trăieşte pe pământ, chiar dacă trecerea lui este aşa de grăbită.

Această ispită din prima etapă se îmbi­nă foarte bine cu o alta, prin care omul ca­ută să-şi îndreptăţească căderea în păcat. De aceea Psalmistul David cerea Domnului să nu-i abată inima spre cuvinte de vicle­şug, ca să izvodească îndreptăţiri pentru pă­cate. Omul trebuie să aibă curajul să mear­gă înaintea Domnului aşa cum este el, să îşi asume greşelile înaintea unui Dumnezeu atât de iertător cum este Dumnezeul nos­tru şi să biruiască ruşinea păcatului.

Părintele Zaharia de la Essex chiar subliniază faptul că omul care are curajul şi trăieşte ruşinea păcatului în Taina Spovedaniei nu rămâne păgubit, ci prin această ruşine atrage mult mai uşor harul asupra sufletului. Ruşinea trăită în Taina Spovedaniei are şi această putere de a dez­lipi păcatul de sufletul nostru, de a întări inima în bine.

Ca omul să poată să aibă curajul de a se deschide total în spovedanie nu este cu putinţă altfel decât prin credinţa că Domnul este ştiutorul inimii, că înaintea Lui toate sunt descoperite şi că Hristos iubeşte pe păcătoşii care se pocăiesc şi că voia şi dorinţa Domnului este ca omul să nu moară, ci să devină capabil să se îm­părtăşească de viaţa veşnică. Taina Spovedaniei este un act de credinţă din partea noastră, şi primim prin credinţa în Hristos lumina Adevărului, realitatea pe care ne-o descoperă nouă lăuntric Domnul. În lumina Adevărului putem să ne jude­căm pe noi înşine, putem să judecăm fap­tele noastre, precum şi măsura duhovni­cească la care noi am ajuns.

Lumina Adevărului este o lucrare a Duhului Sfânt care, aşa cum spunea Mântuitorul Hristos, vădeşte lumea de păcat, de dreptate şi de adevăr, însă taina aceasta este mărginită de o altă mare tai­nă care este inima omului. Ea are uşa cu mânerul doar spre interior, cum este de­scrisă în cartea Apocalipsei, şi prin liber­tatea aceasta lăuntrică a omului de a ale­ge să deschidă sau nu uşa, el poate alege viaţa şi binele în ciuda lucrării păcatului şi a se încredinţa lucrării harului prin aceas­tă alegere. Aşa uşa inimii se deschide Duhului Sfânt, iar Acesta descoperă omu­lui cele despre el. Deci Duhul lui Dumnezeu nu poate săvârşi în inima omu­lui această lucrare dacă inima nu este sin­ceră şi deschisăşi gata să primească ceea ce Duhul îi va arăta ca fiind adevărul.

Aşa se face că de multe ori îndreptăţi­rea pentru păcate se împleteşte uşor cu o a treia mare ispită, care este pregătirea pentru spovedanie. Unii oameni amână spovedania cu cea mai bună intenţie de a se pregăti pentru ea, doar că ridică aceas­tă pregătire la un standard foarte înalt, care îi face de fapt să se descurajeze şi să nu se mai apropie deloc de spovedanie sau să o amâne multă vreme.

Pregătirea pentru spovedanie constă esenţial în a fi deschis cu inima şi a te lăsa purtat de Duhul încotro voieşte El, chiar dacă această deschidere are diferite trep­te, funcţie de devenirea noastră şi de pu­terea duhovnicească a fiecăruia. Pregătirea pentru spovedanie se descoperă de mul­te ori în însuşi simţământul inimii care dă mărturie, prin aceea că se simte împovă­rată de păcate; alteori însă pregătirea pen­tru spovedanie este regăsită în nevoia min­ţii de a trăi într-o perspectivă deschisă de Duhul Domnului şi confirmată de reacţia inimii duhovnicului.

Numai că acestea sunt accente pe care Duhul le pune asupra noastră, ce capătă caracterul spovedaniei; adică spovedania poate deveni una ascetică, în care omul, conştient fiind de patimile care invadea­ză inima, le spovedeşte regulat înaintea Domnului ca un act de credinţă, prin care harul iertării curăţă inima de efectul mor­tal al păcatului, pe de o parte, iar pe de alta, omul îşi mărturiseşte alegerea bine­lui. Iar această spovedanie poate fi cuprin­să în puţine cuvinte înaintea duhovnicu­lui, sau spovedania poate deveni una de perspectivă, dacă o putem numi aşa; adi­că duhovnicul împărtăşeşte o întreagă vi­ziune duhovnicească, ca un fel de atmo­sferă în care sufletul să petreacă înaintea Domnului în efortul său de a fi mai bun, mai adevărat, mai ca Dumnezeu.

Alternanţa între cea mai simplă şi adân­că, prin care omul îşi mărturiseşte simplu păcatele pentru a primi iertare de la Dom­nul, şi cea prin care nevoitorul – spun aici nevoitorul pentru că această atitudine este mult mai cultă în cultura duhovnicească ascetică şi filocalică – deci nevoitorul ca­ută voia lui Dumnezeu, caută să primeas­că de la Dumnezeu cuvânt prin duhovnic, pentru a înţelege mai bine traiectoria du­hovnicească ce o are de parcurs, este lu­crarea strictă a Duhului de care omul se lasă purtat şi povăţuit.

Aşadar, pregătirea pentru spovedanie nu are în sine un tipar sau un tipic de îm­plinit, ci mai degrabă o disponibilitate a inimii de a se lăsa purtată de Duhul Sfânt, de a avea o inimă curajoasă care să poar­te ruşinea păcatului înaintea Domnului, o inimă care să îşi dorească să petreacă în lumina Adevărului lui Hristos.

Ca efort mai concret, personal, al omului, pregătirea pentru spovedanie cuprinde şi ceea ce numesc părinţii cer­cetarea conştiinţei. Această lucrare as­cetică a cercetării conştiinţei dezvoltă în inima omului ascultarea lăuntrică de glasul conştiinţei. Despre aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „primul du­hovnic al omului este glasul conştiin­ţei”, prima legătură duhovnicească a omului cu Dumnezeu. Conştiinţa noas­tră se luminează şi se maturizează prin ascultarea de cuvântul Evangheliei, prin lucrarea lăuntrică a rugăciunii şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos.

Va urma