publicat in Cuvânt filocalic pe 3 Noiembrie 2014, 12:43
De două mii de ani încoace, milioane ÅŸi milioane de oameni, aidoma învăÅ£ătorului de lege din Evanghelie (Lc 10, 25), mânaÅ£i fie de pofta nefirească a bunăstării veÅŸnice, fie de teama pentru focul gheenei sau de dragoste dezinteresată pentru Hristos, caută obsesiv răspuns la întrebarea: „Ce să fac pentru a moÅŸteni viaÅ£a veÅŸnică?”.Va trebui să recunoaÅŸtem fiecare dintre noi, prefăcuÅ£ii frământaÅ£i de această căutare, că adesea ne ascundem ipocrit tocmai în spatele răspunsurilor limpezi ale lui Hristos ÅŸi ale sfinÅ£ilor, pentru că am vrea unul al nostru, mai facil, mai accesibil, mai convenabil, care să nu ne responsabilizeze, să nu ne solicite, să nu ne ostenească. În fapt, ne convine laÅŸ starea de eternă căutare pasivă, pentru a ne disculpa la nevoie în faÅ£a propriei conÅŸtiinÅ£e: „Nu ÅŸtiu ce să fac, aÅŸ vrea, dar nu am găsit răspunsul”. Or, Hristos stă ÅŸi azi pe Muntele Măslinilor, arătându-ne cu neclintită afecÅ£iune, printre multe altele, un răspuns limpede, pe înÅ£elesul tuturor: „FericiÅ£i cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Mt 5, 4).
Într-o lume în care cei mai mulÅ£i fugim de lacrimi, sfaturile ÅŸi deopotrivă pilda vie a multor părinÅ£i ce au vieÅ£uit în pustiu ne vorbesc despre fericita veÅŸnică înlăcrimare. „PlângeÅ£i neîncetat!” e cuvântul de ordine al ascezei răsăritene. Avva Arsenie străluceÅŸte în pustiu prin această trăire. Se spune că în tot timpul vieÅ£ii sale, când stătea jos ÅŸi lucra cu mâinile, Å£inea un petic de haină în sân, ca să-ÅŸi ÅŸteargă lacrimile ce-i picurau din ochi. Auzind Avva Pimen că a adormit întru Domnul, a zis plângând: „Fericit eÅŸti, avva Arsenie, că te-ai plâns în lumea aceasta. Cine nu se plânge pe sine aici, va plânge veÅŸnic dincolo. AÅŸadar, ori de bunăvoie aici, ori de chinuri dincolo, nu se poate să nu plângem”. De fapt, Avva Pimen, dincolo de toate virtuÅ£ile ce l-au făcut atât de mare între PărinÅ£i, poate fi numit învăÅ£ătorul plânsului din pustiu. Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: „Ce să fac împotriva păcatelor mele?”.Bătrânul îi zice: „Cine vrea să se izbăvească de păcate, se izbăveÅŸte prin plâns, cine vrea să dobândească virtuÅ£i, le dobândeÅŸte prin plâns. Plânsul este calea pe care ne-au lăsat-o moÅŸtenire Scriptura ÅŸi părinÅ£ii care au zis: PlângeÅ£i! Nu există altă cale în afară de aceasta”. Iar altuia care l-a întrebat „Ce să fac cu păcatele mele?”, bătrânul i-a răspuns: „Plânge-te pe tine însuÅ£i, căci ÅŸi îndepărtarea păcatelor, ÅŸi dobândirea virtuÅ£ilor se câÅŸtigă prin lacrimi”.
Virtutea plânsului, însă, nu e lesne de dobândit, pentru că nu plânsul de durere e mântuitor, ci cel care trece dincolo de durere; adesea, prin aceasta vine plânsul de pocăinÅ£ă. Deplinătatea acestei stări este expusă magistral de părintele Rafail în lucrarea-mărturie CelălaltNoica: „Plângerea adevărată nu este un moment psihic, psihologic, ci este, cum arată părintele Sofronie, momentul în care mintea ÅŸi inima din om trăiesc acelaÅŸi lucru. Mai exact, trăirea numelui lui Dumnezeu în minte ÅŸi în inimă. În acest sens, în isihasm, prin practicarea Rugăciunii lui Iisus, omul ajunge la împreunarea minÅ£ii cu inima. Mintea ÅŸi inima omului devin una ÅŸi trăiesc acelaÅŸi moment. Acesta este momentul lacrimilor. Acest moment – vorbim cam sec despre el – este dragostea. Nu vine niciodată din dragoste, fiindcă dragostea nu mai este firea noastră: noi am căzut din ea ÅŸi de aceea lacrimile vin de multe ori prin durere ÅŸi de aceea se cultivă poate nu durerea însăÅŸi, dar, prin durere, revenirea in sine.
DIN CUVINETELE AVVEI ARSENIE
Cuvântul 41
PENTRU GRIJÄ‚ ÅžI PLÂNGERE
Cuvântul 2
Cuvântul 6
Cuvântul 8