Aceste mari suferinţe pentru neamu­rile ortodoxe, ca urmare a secularizării şi bunăstării, încep să fie trecute într-un con de umbră. Trebuie precizat că martiriul ortodox nu se limitează doar la suferinţa poporului rus în urma Revoluţiei din 1917, despre care se poate vorbi în mii de pa­gini, ci se referă şi la martiriul creştinilor din România, Bulgaria, Grecia, Serbia, dar aminteşte şi de genocidul armean, cunos­cut ca „Holocaustul armenilor” sau Ma­sacrul armenilor (1915-1916) din partea Junilor turci, un guvern care conducea Imperiul Otoman. În acest masacru şi-au pierdut viaţa între 1.200.000 şi 1.300.000 de armeni². În cele ce urmează voi face câ­teva scurte precizări referitoare la suferin­ţele poporului grec. După Primul Război Mondial a avut loc războiul greco-turc din 1919-1922, care s-a terminat cu o victo­rie a Turciei. În anul 1923 va avea loc aşa-zisa „schimbare etnică” între greci şi turci. Urmare a abuzurilor soldaţilor greci din acest război, populaţia greacă a fost mutată forţat din Turcia în Grecia, iar ace­eaşi mişcare s-a întâmplat cu turcii, aceş­tia din urmă fiind în număr mai mic de­cât grecii. În realitate, aşa-zisul schimb de popoare a însemnat deportarea – mai bine zis purificarea etnică – creştină, în urma căreia şi-au pierdut viaţa sute de mii de ortodocşi şi peste 1,5 milioane de greci din Turcia au fost obligaţi să-şi părăseas­că pământurile strămoşeşti³. Averile le-au fost confiscate, casele distruse, iar ei aproa­pe că au dispărut din vechiul Imperiu Bi­zantin. Acest război este considerat de is­torici la fel de dezastruos ca şi căderea Constantinopolului. Cei ce au avut cura­jul să rămână în Constantinopol au fost urmăriţi şi supuşi la numeroase presiuni, aşa încât constatăm că astăzi mai sunt câ­teva mii de creştini ortodocşi în Patriar­hia Constantinopolului. Revoltele anti-ortodoxe din anul 1955 au fost urmate de persecuţii şi numeroase expulzări. De ase­menea, trebuie amintit şi de pierderile or­todoxe prin divizarea Insulei Cipru din 1974 între partea turcă şi cea ortodoxă greacă. Am ţinut să fac aceste precizări is­torice deoarece nu vorbim doar despre purificările etnice în masă, urmare a con­flictelor armate între două state beligeran­te, ci sunt numeroase mărturii despre creş­tini care nu făceau compromisuri şi nu au renunţat la credinţă, deşi erau supuşi tor­turilor şi chiar morţii.

Nu putem să nu amintim şi de drame­le şi suferinţele pe care le-a îndurat neamul nostru românesc în perioada comunistă, care a însemnat distrugerea unei generaţii de părinţi spirituali şi intelectuali.

În acelaşi timp, nu trebuie să uităm nu­meroasele persecuţii împotriva creştini­lor ortodocşi din Irak, Iran, Siria şi alte ţări musulmane. Se cuvine să-i menţio­năm aici şi pe numeroşii martiri morţi în gulagul rusesc, în lagărele naziste şi în în­chisorile comuniste din secolul XX, care aşteaptă să fie recunoscuţi sau pe viitor canonizaţi. Se afirmă că în cei 2000 de ani de istorie a Bisericii, două treimi dintre creştini au fost martirizaţi în secolul XX⁴. Se crede că există peste 27 de milioane de creştini ucişi dintr-un total de 40 de mili­oane, şi multe alte milioane de creştini au fost torturaţi, victime ale diferitelor regi­muri totalitare.

În lagărele şi în închisorile comunis­te din România, locuri de exterminare a poporului român, s-a murit din multe motive: pentru convingeri politice, pen­tru rege, pentru libera exprimare, pentru popor şi ţară, dar mai ales pentru credin­ţa în Hristos. Consecinţele acestui geno­cid împotriva poporului român se resimt şi astăzi, deoarece abia după 24 de ani de la căderea comunismului încep să se vadă unele semne de revenire la o stare de normalitate religios-morală şi intelectuală. Să nu ne imaginăm că supliciul prin care a trecut această generaţie de mărturisitori a adus cu sine în mod automat pacea, liniştea şi curăţirea unei naţiuni. Trebuie să treacă cel puţin o generaţie până când vom putea vorbi de o aşezare a lucrurilor în matca lor. Presa, media, precum şi o parte din intelectualitate sunt tentate să vorbească doar despre unele figuri em­blematice care au suferit în închisorile comuniste, precum Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Nicolae Steinhardt, Vasile Voiculescu, Ionel Brătianu, Radu Gyr etc. Jertfa acestor intelectuali, profesori, ingineri, academi­cieni, oameni politici, prinţi nu poate fi uitată – totuşi, aşa cum arată statisticile, numărul celor care şi-au dat viaţa pentru libertate şi pentru Hristos este covârşitor. Personal am avut ocazia să-i cunosc pe Mitropolitul Antonie Plămădeală, pe pă­rintele Dumitru Stăniloae, pe părintele Bordaşiu, pe părintele Arsenie Papacioc, l-am avut profesor pe Părintele Galeriu, am slujit cu părintele Ionel Pavel, cu pă­rintele Filip din Galaţi şi cu alţi câţiva preoţi care au făcut ani grei de puşcărie.

Ceea ce la început sesizam destul de greu, poate pentru că eram prea tânăr, apoi am admirat era faptul că această generaţie de mărturisitori, modele de credinţă, aveau o sfială să vorbească despre tortu­rile la care au fost supuşi, nu aveau resen­timente faţă de torţionari, paradoxal, unii chiar mărturiseau că aceasta a fost o şan­să de a se apropia mai mult de Dumnezeu, având în acelaşi timp puterea de a ierta. Martiriul lor nu a fost prin proteste, cu­vinte sau scrieri, ci în linişte. Această pu­tere de a nu judeca, mărturisirea prin tăcere, se numeşte lucrarea Duhului Sfânt şi a rugăciunii personale.

O parte dintre martirii care au fost ucişi în perioada comunistă au fost tre­cuţi în calendarul Bisericii Ortodoxe Ruse. Noile dovezi ale credinţei pe care le avem de la martirii creştini ucişi la Aiud, Piteşti, Gherla sau Canal ne arată că jertfa lor nu a fost zadarnică, că este bineplăcută înaintea lui Hristos, iar harul lui Dumnezeu lucrează prin aleşii Săi. Neamul românesc, de-a lungul celor două mii de ani de istorie, a urcat de multe ori pe drumul Golgotei, iar prin sfinţii săi putem să vedem lumina cea adevărată. Deşi noi, ca biserică, avem o sfială în a ne canoniza sfinţii contemporani, un prim pas pe care Biserica Ortodoxă Română îl face pentru mărturisitorii credinţei în perioada comunistă este pomenirea lor la Sfânta Proscomidie în rugăciunea pen­tru cei adormiţi şi la Sfânta Liturghie, la ieşirea cu Cinstitele Daruri, când preo­tul spune: „Pentru pomenirea şi iertarea păcatelor... celor care au pătimit în închi­sori şi în lagăre... pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti”⁵. Nu facem publicitate şi nici concurenţă între bise­ricile creştine din România, nici nu încer­căm să contabilizăm numărul celor care au suferit mai mult, pentru că este impo­sibil să împlineşti un astfel de lucru, totuşi realitatea istorică ne arată că Biserica Ortodoxă Română cunoaşte cel mai mare număr de ierarhi, preoţi şi intelectuali care au suferit în închisorile comuniste. Putem vorbi de mii de slujitori ai altaru­lui care au suferit în închisorile comu­niste, mulţi dintre aceştia jertfindu-se prin moarte martirică. Nu mai vorbim de numărul laicilor ortodocşi care au suferit sau au murit pentru Hristos, fiind vorba de un număr impresionant de creş­tini. O generalizare a sfinţilor din peri­oada comunistă este imposibil de reali­zat şi ar crea mari probleme ecleziale, de aceea un prim pas pe care Biserica Orto­doxă trebuie să-l facă este recunoaşterea oficială a sacrificiului martirilor români. Credem că în curând va veni vremea când unii dintre mărturisitorii din perioada comunistă vor fi trecuţi în rândul sfinţilor.

În prima Duminică după Rusalii sunt prăznuiţi toţi sfinţii ştiuţi şi neştiuţi, iar în Duminica a Il-a după Rusalii îi sărbăto­rim pe Sfinţii români, prin care ni se face aducerea aminte că neamul nostru s-a năs­cut creştin, a rămas creştin, a păstrat şi va păstra valorile credinţei celei adevărate până la sfârşitul veacurilor.

Putem constata că avem numeroşi sfinţi autohtoni, mulţi dintre ei necunos­cuţi, care se roagă lui Dumnezeu pentru neamul nostru. Sfinţii români sunt creatori de teologie, spiritualitate, cultură şi istorie, de aceea să nu pregetăm să ne iubim mi­ile de sfinţi din trecut, dar şi pe cei din secolul XX, fiindcă prezenţa sfinţilor pe pământul ţării noastre ne înnobilează, ne obligă ca neam să-i căutăm şi să mărturi­sim pe Hristos în Adevăr şi ne îndeamnă să urmăm calea sfinţeniei.

Pentru Biserica Ortodoxă, secolele XX şi XXI au un număr impresionant de măr­turisitori, a căror memorie ne ajută să în­ţelegem mai bine ce înseamnă să te jertfeşti pentru credinţa în Hristos. Deşi vorbim de o  perioadă de acalmie după aceste furtuni care s-au abătut asupra Bisericii Ortodoxe, astăzi ea se confruntă cu materialismul şi secularismul occidental.

Pr. Pompiliu Nacu, Milano Nord-Monza

Note:

1. Kallistos Ware, Ortodossia in Occidente, Edizioni Qiqajon, Magnano, 2000, p. 7-8.
2. Marcello Flores, II genocidio degli armeni, Edizioni il Mulino, Bologna, 2007.
3. Shelton Dinah, Encyclopaedia of Genocide and Crimes Against Humanity, col. 303.
4. ***, Martiri pentru Hristos, din România, în pe­rioada regimului comunist, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2007.
5. Liturghier, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, p. 115-152.