Unitatea lumii naturale cu cea spirituală se află la originea a numeroase parabole şi simboluri biblice care se referă la lumea naturală pentru a ne comunica adevăruri duhovniceşti, precum metafora Sfântului Siluan citată mai sus. Într-adevăr, aşa cum remarcă Mircea Eliade („Tratat de istorie a religiilor”), pentru omul religios „Natura nu este niciodată naturală”, în sensul modern al cuvântului, adică o natură desacralizată, lipsită de orice dimensiune spirituală. Ordinea naturală reflectă ca o oglindă ordinea spirituală, căci amândouă îşi trag obârşia de la acelaşi Creator al cerului şi al pământului, astfel încât „prin mijlocirea lucrurilor naturale putem primi învăţături duhovniceşti foarte clare asupra tuturor lucrurilor” (Sfântul Ioan Scărarul –Scara – ”Treapta douăzeci şi şase: Despre discernământ”). 

Intersecţia axului vertical şi a liniei orizontale care formează crucea, reprezintă această unitate fundamentală a ordinii spirituale şi a celei naturale, care se află la baza întregii Creaţii.

Rugăciunea „Tatăl nostru” este axată şi ea pe această unitate spirituală a cerului şi a pământului: „vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pre pământ”.

Criza spirituală a lumii moderne provine din faptul că omul a tăiat legătura între cer şi pământ, între făptura omenească şi Tatăl ei ceresc. Cocoşul întruchipează omul îngrădit în limitele sale naturale şi trupeşti, care şi-a pierdut sau înăbuşit năzuinţele spirituale, punându-şi întreaga existenţă în slujba micului său „coteţ” pământesc. Imaginea coteţului de găini, înrudită cu metafora Sfântului Siluan, a fost utilizată de Dostoievski pentru a combate teoriile materialiste şi socialiste din vremea sa: „Dacă mă apucă ploaia, mă voi adăposti, poate, în coteţul de găini, pentru a nu fi udat; îi voi fi, desigur, recunoscător că m-a apărat de ploaie, dar nu voi lua niciodată un coteţ de găini drept un palat. (…) Nu voi admite niciodată că încoronarea tuturor dorinţelor mele ar putea fi o casă de cărămizi, cu locuinţe ieftine, închiriate cu contract pentru o mie de ani” (F. M. Dostoievski – „Însemnări din subterană”).     

Antropologia materialistă care nu recunoaşte decât dimensiunea naturală, biologică şi istorică a omului, a zămislit o făptură imaginară şi împotriva firii, dat fiind că omul este, în mod natural, o fiinţă spirituală, fără de care el nu mai poate fi numit om.

Materialismul el însuşi este un produs al spiritului, ceea ce îl îndreptăţeşte pe Heidegger să afirme că „materialismul nu are nimic material”.  

Tot aşa, C. G. Jung consideră pe bună dreptate că materialismul este „o metafizică a materiei” care, cu începere din secolul al XIX-lea, a câştigat teren asupra metafizicii spiritului. Astfel, „înălţarea verticală a spiritului european a fost contracarată de extinderea orizontală a conştiinţei moderne”, care plasează spiritul „într-o dependenţă totală faţă de materie şi de cauzele materiale. (…) Ce este deci, în fond, această materie atotputernică? Ea este tot un fel de Dumnezeu creator, dar de data aceasta lipsit de caracterul lui antropomorf (C. G. Jung – „Omul în căutarea sufletului său”).   

Separându-se de Dumnezeu, omul se separă în mod concomitent atât de el însuşi cât şi de lumea înconjurătoare, aflându-se exclus în acelaşi timp din ordinea naturală – el fiind singura făptură dotată cu raţiune şi conştiinţă – şi din ordinea spirituală, în care nu mai crede, ceea ce îl face să-şi piardă credinţa în propria lui fiinţă. Este actul de naştere al omului absurd, care nu mai ştie cine este, de unde vine, unde se duce şi care nu-şi mai află locul nicăieri în lume, dat fiind că a tăiat legătura între cer şi pământ: „literatura mea exprimă separarea cerului şi pământului”, mărturiseşte Eugen Ionescu. „Ceea ce scriu pare a fi deci expresia unui dezechilibru între cer şi pământ, o lipsă de sinteză, de întrepătrundere, expresia unui soi de nevroză” (E. Ionescu – „Între viaţă şi vis”).   

Personajele din „Cântăreaţa cheală” au parcurs până la capăt etapele acestei dezagregări, ele nemaifiind decât nişte simulacre omeneşti, robotizate, destructurate, regresând până la stadiul dobitoacelor negânditoare, metamorfoză involutivă care va lua proporţii de masă în piesa „Rinocerii”. (Acelaşi fenomen de involuţie animală a fiinţei omeneşti – temă recurentă a literaturii moderne – este întruchipat de societatea câinilor vorbitori din „Jurnalul unui nebun” de Gogol, sau de omul transformat în gândac din povestirea „Metamorfoza” de Kafka).

Cugetul omului care şi-a redus fiinţa la unica ei dimensiune materială şi trupească, se aseamănă într-adevăr cu epiderma scorţoasă a unui rinocer sau cu carapacea unei insecte, în măsura în care şi-a pierdut sensibilitatea spirituală şi legătura cu regiunile cereşti ale sufletului, aidoma unei păsări de ogradă ale cărei aripi nu mai sunt în stare să zboare, insensibilitate spirituală „care este moartea sufletului şi a intelectului înainte de moartea trupului” ( Sfântul Ioan Scărarul – Scara – Treapta şaptesprezece).

Mai mult decât oricând, societăţile noastre de consum sunt pe cale de a transforma planeta într-o gigantică crescătorie de găini, „globalizată”, dotată cu toate avantajele confortului modern şi populată de făpturi cu chip de om, care vieţuiesc şi gândesc ca nişte păsări de ogradă: cum să fac să dibuiesc şi să ciugulesc viermişorii cei graşi înaintea concurenţilor mei, cum să cotcodăcesc pentru a atrage găinuşa nurlie din ograda vecină, cum să-mi îngrijesc penele şi să le împrospătez culoarea, cum să fac pentru a obţine mai multe grăunţe şi un coteţ mai confortabil, cine va ieşi învingător din lupta cocoşilor noştri politici sau olimpici... şi aşa mai departe… Bine hrănit, bine îngrijit, ghiftuit cu toate binefacerile societăţilor noastre industriale, omul modern îşi limitează orizontul şi năzuinţele la perimetrul îngust al „ogrăzii” noastre pământeşti, iar aripile sufletului său sunt de cele mai multe ori incapabile să zboare: „Aşa cum o pasăre prea grasă nu-şi poate lua zborul către cer, tot aşa şi cel care-şi hrăneşte şi măguleşte carnea” (Sfântul Ioan Scărarul –Scara – Treapta douăzeci şi şase: ”Despre discernământ”).

Cel care nădăjduieşte că-şi va afla fericirea în bunurile şi plăcerile acestei lumi, este aidoma unui om care „vărsă apă într-un ulcior cu fundul găurit; omul îşi dădea multă osteneală, dar toată apa se scurgea şi ulciorul rămânea gol” (Sfântul Siluan).   

Epoca noastră reproduce şi multiplică la scară industrială activitatea nesăbuită şi zadarnică a acelui om: nicicând şuvoiul bunurilor de consum n-a fost atât de abundent, şi nicicând sufletul omului atât de gol şi sterp: „Căci iubirea de lucruri pământeşti goleşte sufletul; atunci el cade în întristare, se împietreşte şi nu mai vrea să se roage” (Sfântul Siluan).

De aici provine indiferenţa spirituală ce caracterizează epoca noastră, pe care un filozof contemporan o numeşte „era vidului”, ea fiind dominată de „apatia crescândă a maselor”, care decurge din „logica vidului: Dumnezeu a murit, marile idealuri se sting, dar lumii puţin îi pasă!” (Gilles Lipovetsky – „Era vidului”).  

Lipsită de dimensiunea ei spirituală, existenţa omenească nu este decât o agitaţie bezmetică şi vană „precum praful spulberat de vânt”. „Cel necurat, văzând că sufletul nu se află în Dumnezeu, îl clatină şi seamănă într-însul tot ce vrea. El fugăreşte sufletul de la un gând la altul, irosindu-i ziua întreagă în această agitaţie” (Sfântul Siluan).

Modul de viaţă frenetic şi nevrotic al societăţilor moderne ne aruncă fără încetare şi ne menţine prin toate mijloacele în vârtejul acestei agitaţii, ce ne îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu şi ne vlăguieşte sufletul, care devine neputincios şi neroditor, precum servitorul cel netrebnic ce va fi aruncat „în întunericul cel mai dinafară, acolo unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei, 25, 30).     

Căci „nu obscuritatea, nici pustietatea locurilor dau putere demonului împotriva noastră, ci sterilitatea sufletului” (Sfântul Ioan Scărarul –Scara– Treapta douăzeci – ”Despre nevolnicie”).

Viorel Ştefăneanu