Liturghia, dimineaţa devreme, ne învigorează. Ne trezeşte şi ne deschide curiozi­tatea pentru acest loc de rugăciune şi pen­tru cei ce îl păzesc şi îl iubesc. La micul-dejun, părintele stareţ Jacob trece pe la noi şi ne în­tâmpină cu un zâmbet cald şi cu ochii scli­pind parcă de o veselie pe care noi nu o cu­noaştem. Orele trec uşor, lin, şi curând ne adunăm sub „cedrul Libanului”, acel copac maiestuos care ne invită să îi folosim umbra pentru a asculta cuvintele părintelui. Ne aşe­zăm şi, ca nişte copii nepricepuţi, nu ştim cum să începem. „De ce aţi venit la mănăs­tire?” Întrebarea părintelui, deşi pusă cu o voce liniştitoare, sparge imediat tăcerea. Ne uităm unii la alţii, fără să ştim ce să răspun­dem. O întrebare aşa de simplă, aparent aşa de evidentă, ne îndeamnă de fapt să căutăm adânc în inimile noastre. Părintele ne iartă neputinţa de a răspunde şi continuă dialo­gul. De data aceasta, noi punem întrebările. Desigur, toate răspunsurile lui ne îndreaptă către Hristos şi către iubirea care vine doar de la El. „Să fiţi îndrăgostiţi nebuneşte de Hristos!” Ca fata îndrăgostită care îl are me­reu pe iubitul ei în gând, în zâmbet şi în cu­vinte în orice clipă a zilei, şi noi trebuie să ne îndrăgostim de Hristos cu o dragoste nematerialnică, absolută.

Timpul se scurge, soarele devine mai arzător, vântul bate parcă un pic mai tare decât înainte. Orele trec repede la mănăs­tire. Îl aşteptăm pe părintele Moise să ne arate imensul domeniu ce ne înconjoară. O sută cincizeci de hectare de pământ şi de frumuseţe aparţin mănăstirii. Noi îl ur­măm pe părinte, şi el ne face cunoştinţă cu văcuţele de acolo, care au parte de o li­bertate ieşită din comun. Îl urmăm pe di­verse potecuţe, punându-i întrebările noas­tre curioase. El răspunde cu răbdare, iar câteodată chiar se opreşte din drum pen­tru a accentua o anumită învăţătură. „Felul în care pui problema”, zice el cu o privire blândă, „arată că de fapt te complici fără să fie nevoie şi cauţi mereu să ştii ce poţi tusă faci. Acordă-I lui Dumnezeu mai mult loc, lasă-I mai mult loc să lucreze în viaţa ta şi te vei linişti.” O poiană plină de flori ţine loc de sală de conferinţă şi noi nu ne mai îndurăm să ne întoarcem.

A doua zi, Liturghie de mare sărbătoa­re, Pogorârea Sfântului Duh. Ne aşteaptă o biserică împodobită cu grijă şi delicateţe cu ramuri verzi, strălucitoare, frumoase, ca ni­meni să nu uite că e sărbătoare. Cuvântul stareţului în timpul predicii este scurt, dar profund. „Să nu fim obstacole între noi şi harul lui Dumnezeu, cel pe care îl primim când se pogoară Duhul Sfânt.” La câteva ore după aceea, părintele Moise comple­tează cuvântul părintelui Jacob: „Dacă noi înşine suntem obstacol între noi şi Dumnezeu, înseamnă că mândria este pri­cina acestei stări nepotrivite. Dar dacă ne recunoaştem păcatul, chiar şi pocăinţa noas­tră «parţială» este răsplătită cu iertarea lui Dumnezeu «completă». Dacă Adam şi Eva ar fi zis «da, am păcătuit», ar fi fost iertaţi şi Dumnezeu i-ar fi readus la starea cea dintâi”.

Spre seară, încă încercăm să „digerăm” învăţăturile pri­mite. Ne îndreptăm spre ce­drul „nostru” În faţa noastră îi vedem pe părintele Jacob şi pe părintele Moise, stând la un ceai, pe terasă. Îndrăznim să ne aşezăm lângă dânşii, nevrând să pierdem nici o clipă pe care o putem petrece în pre­zenţa acestor „atleţi” spirituali aflaţi în cursa cea duhovnicească. Ca doi prieteni vechi ce sunt, părinţii îşi completează ideile unul altu­ia şi vorbesc într-o sinergie frumoasă pe care ne-o transmit şi nouă.

După Sfânta Liturghie slujită în a treia zi din pelerinajul nostru, soseşte ora despărţi­rii de duhovnicii noştri şi de acest loc care ne-a cucerit prin splendoarea şi pacea sa. Ne luăm rămas-bun cu inimile grele, dar ei nu ne lasă să fim trişti. Cu bucurie şi cu zâmbe­te ne cer să ne rugăm pentru ei şi ne binecu­vântează pentru drumul ce urmează.

De ce am venit la mănăstire? Întrebarea părintelui ne-a rămas în minte. Unii vin pen­tru rugăciune, alţii pentru sfaturi, alţii pen­tru linişte. Alţii pur şi simplu nu pot expri­ma de ce acest gol pe care îl simt în suflet este umplut doar când trec pragul mănăsti­rii sau cum, la plecare, se simt atât de încăr­caţi spiritual încât li se pare mai uşor a trăi viaţa de zi cu zi, cea plină de încercări. Orice ar fi, un lucru este sigur: ne vom întoarce acolo.

Daria și Petronela