Doi ochi mari violeţi pe un chip smead privesc întrebător, de sub o şuviţă de păr negru, la stagiara chinetoterapeută care toc­mai a intrat pe uşă. În vârstă de 17 ani, F. suferă de o paralizie a membrelor inferioa­re. Ea se află într-o clinică specializată în oncologie, şi totuşi pare să nu ştie asta – sau poate că nu vrea să ştie. Face o mutră de copil răsfăţat când i se adresează celei care trebuie să-i întreţină mobilitatea pi­cioarelor:

– E ciudat, dansam la o petrecere şi, dintr-odată, m-a luat o durere în spate, apoi nu mi-am mai simţit picioarele şi apoi... nu mai pot să merg! Spuneţi-mi, dacă fac exerciţii voi putea să-mi folosesc din nou picioarele?

Stagiara, doar cu puţin mai în vârstă, răs­punde cu precauţie, căci a primit ordin să nu divulge nimicreferitor la cauza acestei paralizii. A citit dosarul şi ştie că o tumoare este localizată la baza coloanei lui F.

–Vom vedea, nu ştiu, deocamdată voi stimula picioarele prin toate felurile de mişcări posibile, după ce le masez.

Începe un joc – pervers. La fiecare şe­dinţă, F. spune alb pentru ca stagiara să spună negru, şi invers. Pacienta este foar­te inventivă în întrebările ei, dar şi în su­gestii... Terapeuta încearcă să evite cum poate mai bine aceste săgeţi prin care fata caută să afle adevărul, dar, în forul său in­terior, mocneşte o revoltă. Şi ea, în locul lui F., ar vrea să ştie. Asta este şcoala dură a profesiei pe care o deprinde, şi primii paşi în lumea suferinţei o fac să-şi pună mereu aceeaşi întrebare: de ce? Echipa medicală trebuie să menţină moralul lui F. şi, mai ales, să pregătească o eventuală urmare, care va depinde de prognosticul doctorilor.

Stagiara nu ştie că a pornit cu F. pe un drum lung, care va fi mai întâi cel al aştep­tării, şi deci al răbdării. Împreună, tinere şi pline de viaţă, ele vor respinge de la în­ceput gândul ne-vindecării, pentru a-l în­locui, pe măsură ce îndoiala va creşte, cu o nădejde dincolo de orice nădejde. Şedinţele se succed fără nicio îmbunătă­ţire a stării picioarelor, a căror muscula­tură este din ce în ce mai flască. În schimb, o legătură puternică se stabileşte între cele două tinere. F. vorbeşte despre trecutul ei; franţuzoaică născută în Martinica, a avut parte de o viaţă paradiziacă până în ziua în care tatăl ei, care lucra acolo ca jan­darm, a fost răpus de un cancer. Întoarsă în Franţa, exact la un an după acest eve­niment, F. e lovită de paralizia ambelor picioare...

Studenta în chinetoterapie continuă să o viziteze şi după terminarea stagiului. S-a obişnuit să vină să o vadă după cursuri, care au loc în acelaşi cartier. Cele două fete sunt acum legate printr-o prietenie cu atât mai profundă cu cât boala avan­sează, capricioasă. F. începe să înţeleagă că picioarele ei nu se vor mai mişca. multă vreme de aici înainte. Prietena ei încearcă să o pună faţă în faţă cu o reali­tate care depăşeşte înţelegerea omului. Ea crede în Dumnezeu, în atotputernicia Lui. Pentru F. e ceva nou. Prietenei ei îi vine atunci ideea să-i copieze de mână psalmi. Si rugăciunea se pune în mişcare, şi de o parte, şi de cealaltă. De fapt, de îndată ce o cunoscuse pe F., studenta începuse deja să se roage fierbinte pentru vindecarea ei. Pentru ea nu încăpea nicio îndoială. Dumnezeu nu putea să n-o asculte!

F. este despărţită de familie, care locu­ieşte departe de metropola în care se află clinica ei. De aceea, echipa medicală o răs­faţă, iar internul, tânăr tată de familie, o sună de îndată ce ajunge seara acasă. Este primul lucru pe care îl face după o zi grea, căci în acest aşezământ specializat sunt mulţi tineri „condamnaţi”.

Trece un an. Apoi F., care are „proble­me cu braţele”, cum spune ea, este trimisă la malul mării, într-un spital imens, renu­mit, din nefericire, pentru cazurile cele mai grave legate de acest handicap. Ea se află într-un salon cu multe paturi. Curtea miracolelor. Aici, chinetoterapia este seve­ră, ba chiar brutală: într-o zi, o pun între două bare ca s-o oblige să se ţină pe picioa­re şi să meargă: ea leşină. Apoi începe un alt calvar: urmând să fie supusă unei inter­venţii, aceasta se amână de fiecare dată chiar în dimineaţa zilei programate, când fata e gata să meargă în sala de operaţie.

Povesteşte toate acestea în scrisori, fără să se plângă. Constată doar, acceptă şi în­dură tot ce i se întâmplă. O cucereşte pe prietena ei, trezindu-i admiraţia; aceasta din urmă e departe de starea ei de spirit. Dimpotrivă, viitoarea chinetoterapeută, care e pe cale să-şi termine studiile, se re­voltă împotriva realităţii nemiloase şi mai ales împotriva personalului medical care pretinde că îngrijeşte oameni. Ea îşi mai face încă multe iluzii.

Urmează apoi întoarcerea la clinică. Nu mai e nimic de făcut. Boala avansează cu paşi de uriaş şi deformează trupul tâ­năr. Într-o seară, după ce fetele şi-au ter­minat rugăciunea - F. are, în sfârşit, o ca­meră doar pentru ea -, cu o voce foarte înceată, F. spune un lucru care o lasă în­mărmurită pe prietena ei:

– Ştii, am înţeles că e mândrie să cer de la Dumnezeu să pot merge din nou...

Uimită, interlocutoarea se simte dintr-odată singură, „părăsită” în credinţa ei în vindecare. Ea simte cât de importantă e această mărturisire, dar se revoltă, căci această „Cale”, a lăsării în voia lui Dumnezeu, nu este încă şi calea ei. Drumul parcurs împreună cu Hristos, pe care a do­rit din tot sufletul să i-L descopere lui F., o depăşeşte deodată: pe picioare, tânără, plină de speranţe şi de vise, nu o poate în­ţelege pe cea care zace la pat de mai bine de un an şi a cărei stare se înrăutăţeşte, dar care primeşte taina unui har de negrăit.

Urmează apoi faza terminală, fulgeră­toare. Tot trupul bolnavei se umflă cu li­chid. Durerile sunt din ce în ce mai puter­nice. La ultima vizită, fata, care nu mai ştie în ce poziţie să se aşeze, îi cere prietenei ei să-i maseze spatele. Trunchiul îi e atât de umflat şi legat de un gât atât de subţi­re, încât pare despărţit de capul minuscul, cu tenul palid ca de mumie... Cu lacrimi în ochi, vizitatoarea se pregăteşte să ple­ce după rugăciune, când tânăra bolnavă spune încet:

– Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul meu.

Din nou în stradă, studenta nu poate în­dura contrastul produs de zgomotele vese­le de vineri seara. Îi vine să urle la oamenii care stau la masă pe terasele restaurantelor şi la tinerii care râd înlănţuiţi că nu se pot distra aşa, că trebuie să se oprească, fiindcă o tânără moare... şi în ce dureri! Nu vrea să mai vadă şi nici să mai ştie de nimic.

Când se întoarce din nou la clinică, are un presentiment. Nu îndrăzneşte să bată la uşă. Se apleacă doar ca să se uite prin gau­ra cheii şi să caute cu privirea albeaţa cear­şafului. Mintea încearcă s-o liniştească. Dar inima ei ştie deja. Iar ochiul ei întâlneşte golul. Atunci intră, iar cruzimea absenţei o loveşte în faţă şi face să se strângă toată fi­inţa ei tânără care respinge moartea. Patul nu mai este. N-a mai rămas decât o încăpe­re goală care aşteaptă un alt pat. Inima ei se face ecoul acestui pustiu. Nu poate, sau mai degrabă nu vrea să creadă. Aleargă la biro­ul de la etaj. Supraveghetoarea îi povesteş­te până unde au mers curajul şi credinţa prietenei sale, care a refuzat morfina: „Vreau să înfrunt moartea conştientă”. Familia era de faţă şi fratele ei era înnebunit văzând atâ­ta suferinţă.

Legat de aceasta: harul muceniciei în­soţeşte suferinţa, pe cea acceptată. Orice durere purtată cu credinţă din iubire pen­tru Hristos este un fel de mucenicie. Nebunia Crucii nu poate fi înţeleasă din afară. Ea este revelaţie, ca una care repre­zintă miezul credinţei creştine. Nu-L pu­tem primi pe Hristos fără Crucea prin care izvorăşte Învierea. Părinţii spun că muce­nicul primeşte un har atât de mare, că nu l-ar putea îndura fără durerea fizică. Aşa cum Sfântul Siluan n-ar fi putut îndura prezenţa harului nici măcar o secundă în plus când i s-a arătat Hristos¹. Un stareţ povesteşte că o femeie tânără, al cărei pân­tec enorm devenise „ceva monstruos” din cauza cancerului, nu făcea altceva decât să dea slavă lui Dumnezeu, ascultând de cuvântul părintelui său duhovnic. Ea re­uşea să rabde, şi chiar cu bucurie,căci Hristos era prezent acolo, într-un colţ al camerei sale de spital. Dar familia ei se plângea, fiindcă nici nu vedea şi nici nu simţea acest har.

A trecut ceva vreme până când moar­tea lui F. a putut fi acceptată de cea care o însoţise pe acest drum de suferinţă al că­rui capăt – a cărui „încununare”, de fapt, cu cununa muceniciei – avea să fie... urca­rea ei la ceruri. A trebuit să plece un timp, ca să-şi limpezească gândurile, aproape de dragostea mamei. Apoi şi-a dat ultime­le examene. Ea spune că nu va uita nicio­dată darul pe care i l-a făcut F. El rămâne în adâncul inimii ei, ca o comoară din care îşi ia putere şi inspiraţie. Îşi va aminti în­totdeauna de F., mai ales când va veni mo­mentul să părăsească această lume. Nădăjduieşte să-I poată fi la fel de credin­cioasă lui Dumnezeu şi să aibă curajul de a împlini ceea ce se va cere de la ea...

Slavă şi laudă lui Dumnezeu Care ri­dică astfel de mărturisitori! În greceşte, mărturie şi mucenicie sunt unul şi acelaşi cuvânt...

Note: