Rânduiala neîngenuncherii în timpul prăznuirii învierii

Postul şi pocăinţa sunt exprimate şi prin plecarea genunchilor şi mărturisirea păcatelor, iar comuniunea cu Hristos Cel Înviat este marcată de bucurie, ridicare, redescoperire a demnităţii omului resta­urat în Iisus Hristos. Observând alternan­ţele între efort şi liniştire, privegheri şi prăznuiri, înţelegem că totul a fost aşezat astfel încât „Pentru orice lucru [să fie] o cli­pă prielnică şi vreme pentru orice îndeletni­cire de sub cer” (Eccl. 3, 1).

Adevărata credinţă trebuie să marche­ze viaţa şi este nevoie să avem o înţelege­re mai statornică a locului şi sensului fie­cărui timp din viaţa noastră. Aspectele liturgice şi cele canonice sunt expresii ale trăirii învăţăturii de credinţă atât în pla­nul manifestării legăturii noastre cu Dumnezeu prin rugăciune, cât şi prin ati­tudinile circumstanţiale.

Un caz în care este vădită îngemăna­rea aspectelor doctrinare, liturgice şi ca­nonice este cel al modului în care persoa­na participă la actele de cult în anumite momente ale anului bisericesc. Una din­tre rânduielile puţin înţelese de credin­cioşii din zilele noastre este aceea a neîngenuncherii în zilele de duminică şi în zilele Cincizecimii. Observăm că Biserica a formulat în mod repetat precizări pri­vind neîngenuncherea în această perioa­dă: Canonul 15 al Sfântului Petru al Alexandriei (300-311), Canonul 20 al Sinodului I Ecumenic (325), canonul 91 al Sfântului Vasile cel Mare (370-378), canonul 90 Trulan, iar Nomocanonul în Titluri si Pidalionul subliniază importan­ţa lor prin gruparea textelor sub titluri elocvente.

Sfântul Vasile, în scrisoarea sa către Amfilohie, pasaj aşezat în Colecţia de ca­noanea Bisericii Ortodoxe sub numele de canonul 91 al Sfântului Vasile cel Mare, ne dă o explicaţie clară a motivelor pen­tru care nu se îngenunchează Duminica si de la Învierea Domnului la Rusalii. El arată că „noi facem rugăciunile în picioa­re în ziua întâi si prima a săptămânii, de­oarece înviaţi cu Hristos nădăjduim la lucrurile ceresti, iar stând drepţi în rugăciunile zilei Învierii amintim sufletu­lui nostru Harul care ne-a fost împărtăsit, dar si că această zi întâi si primă a săptă­mânii este imaginea Veacului viitor" Sfântul Vasile cel Mare mai spune că este necesar ca Biserica să înveţe pe toţi cei care sunt în sânul ei să îşi facă rugăciu­nile stând în picioare,pentru ca prin con­tinua amintire a vieţii fără de sfârsit să nu neglijăm mijloacele prin care putem să atingem acest scop. La fel toată Cincizecimea, zilele de după Paşti, sunt o comemorare a Învierii pe care noi o aş­teptăm. „În această perioadă a Cincizecimii, practica bisericească ne-a învăţat să ale­gem să ne ţinem în picioare pentru rugă­ciune, transpunând sufletul nostru din prezent în Veacul viitor prin această adu­cere aminte concretă. De altfel, de fieca­re dată când noi ne plecăm genunchii si ne ridicăm, arătăm prin atitudinea noas­tră că am fost căzuţi la pământ prin păca­te şi ridicaţi la Cer prin milostivirea Celui care ne-a creat”. Canonul 90 al Sinodului Trulan sintetizează rânduiala Bisericii pri­vind neîngenuncherea în ziua Învierii, pre­cizată de Canonul 15 al Sfântului Petru al Alexandriei şi Canonul 20 al Sinodului I Ecumenic, arătând că „după obiceiul în vi­goare, pentru a cinsti Învierea, sâmbătă după intrarea Vecerniei nimeni să nu îngenunche­ze până Duminică seara următoare, când se îngenunchează din nou”.

În cele mai multe locuri, aceste preve­deri canonice sunt fie necunoscute, fie puse sub semnul întrebării, practica efec­tivă a Bisericii fiind de fapt contrarul, si această nerânduială este statornicită chiar si în unele cărţi de cult. În faţa unei atitu­dini pioase generalizate nelalocul ei, se ale­ge să se relativizeze aspectul doctrinar, li­turgic si canonic pentru a nu perturba „obiceiul”. Argumentul pentru o astfel de atitudine vine din constatarea că omul nu mai păseste în Biserică decât în zi de du­minică si că este mai bine să aibă o atitu­dine smerită, de frângere a inimii, de înăl­ţare prin îngenunchere decât una de pasivitate, mândrie sau de autosuficienţă. Pentru justificare, se subliniază că rându­ielile pot fi adaptate în modul în care cel mai mare hotărăste si se lasă impresia că atât prevederile liturgice, cât şi cele cano­nice sunt relative, necondiţionând în mod fundamental viaţa bisericească.

Mai este oare nevoie de asumarea pre­cizărilor Sfintelor Canoane legate de neîngenunchere? Dacă nu, oare a pierdut Biserica mesajul Învierii ? Dacă este nevoie, care ar fi calea de restaurare a canonicităţii?

Neascultarea primilor oameni a avut ca efect si o alunecare spre o dezordine a atitudinilor si o nesincronizare cu timpul hărăzit lor. Dacă atunci când este timp de lucru omul se odihneşte, iar când e timp de odihnă lucrează, când este timpul să se hrănească se înfometează şi apoi mănâncă excesiv, trupul este strivit de aceste dez­ordini de viaţă. Dacă atunci când este timp de bucurie omul se întristează, iar în vre­me de întristare se bucură, cu toate că şi bucuria şi întristarea sunt stări fireşti ale omului, nesincronizarea lor cu timpul potrivit dovedeşte o pierdere a echilibrului.

Considerăm că este nevoie de restaurarea bunei rânduieli precizate fără echivoc de Sfintele Canoane şi ar trebui să se ţină cont de două aspecte. Primul ar fi legat de efor­tul de conştientizare a impactului pe care nerânduiala îl are asupra firii omeneşti. Tolerarea nerespectării în viaţa bisericească a timpului hărăzit pentru toateatrage după sine alterarea conştiinţei bisericeşti, iar omul ajunge să argumenteze a posteriori ne- rânduiala găsindu-şi scuze şi degrevându-se de responsabilitatea de a se îndrepta spre adevărata lumină. Atrofierea capacităţii de valorizare a conştiinţei bisericeşti duce la excese care sunt distructive.

În al doilea rând, este bine să înţelegem că o nerânduială sau un exces nu pot fi în­lăturate doar prin mijloace radicale, normative, deoarece rădăcinile lor sunt adânc înfipte în mentalitate. Trebuie să ne adu­cem aminte de cuvintele Mântuitorului, Care spune: „Mergând, învăţaţi toate nea­murile, botezându-le în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Mt. 28, 18-20). Hristos a dat porunci Apostolilor si prin ei lumii întregi, dar dis­cipolii sunt chemaţi să îi înveţe pe cei păstoriţi să păzească poruncile.

Rânduiala si înţelesul profund al neîngenuncherii nu pot fi restaurate doar prin readucerea în atenţie, în manieră juridică, a canoanelor, ci prin redesco­perirea dimensiunii formatoare, catehetice a rânduielilor bisericeşti. Pe măsu­ră ce păstorii îi vor învăţa pe credinciosi să înţeleagă cuvintele Sfântului Vasile cel Mare amintite mai sus, numărul ce­lor care vor trăi în viaţa lor rânduiala Sfintelor Canoane va creste, iar mărtu­ria lor va avea un impact asupra menta­lităţii. Astfel, la momentul pe care Biserica, prin Sinod şi episcopul locu­lui, îl vor crede potrivit, rânduiala va putea fi restaurată si la nivelul legislaţiei bisericesti. Dacă restaurarea ge­neralizată a rânduielii nu este precedată de un timp de ca­tehizare, în care să învăţăm să preţuim porunca, pot să apară reacţii adverse, de radicalizare a justificărilor doar de dragul de a fi în opoziţie cu autoritatea bisericească, şi efectul poate fi o şi mai mare neorânduială.

Considerăm că este vre­mea să redescoperim obliga­ţia fiecăruia dintre noi de a în­ţelege rânduielile si de a le preţui la locul vieţuirii si slu­jirii personale prin prisma roa­delor aduse de întâlnirea din­tre credinţă si viaţă, dintre ortodoxie şi ortopraxie.