Omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Prin naştere, fiecare dintre noi primim şi purtăm mai departe trăsăturile părinţilor noştri. Acesta este chi­pul nostru cel pământesc. Chipul ceresc este dat de suflarea lui Dumnezeu: „Şi a suflat [Dumnezeu] în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2, 7).

Însă ce anume ne apropie cel mai mult de asemănarea cu Dumnezeu? Preasfinţitul Kallistos Ware spune că „cel mai mare lucru ce se petrece între Dumnezeu şi sufletul omenesc este acela de a iubi şi de a fi iubit”. De asemenea, Părintele Ghelasie spune, referitor la Iubire, că este o „vedere” de taină. „A vedea ceva neschimbat este o Taină. Doar Dumnezeu este Acelaşi în mod absolut. «Eu sunt Cel ce Sunt.» Oamenii au sentimente şi păreri schimbătoare. Iubirea lui Dumnezeu este însă neschimbabilă: când vezi prin iubire nu te mai schimbi, ci ai tocmai acea tărie neclintită. Şi demonii sunt neputincioşi în faţa acestei tării de Taină”². Sfinţii sunt cei care au ajuns la această iubire din care nu se mai poate cădea. Este acea iubire despre care vorbeşte şi Sfântul Apostol Pavel: „Dragostea îndelung rabdă; [...] nu se laudă, nu se trufeşte... Dragostea nu cade niciodată” (1 Cor.13; 4, 8). În măsura în care reuşim să iubim pe Dumnezeu şi pe oameni, în aceeaşi măsură ne şi împlinim, întrucât „doar transfigurarea prin Iubire ne va da Chipul împlinirii”³.

În ceea ce ne priveşte pe noi, ceilalţi, care suntem încă pe Cale, cum putem dobân­di acest Chip al Iubirii? Prin perseverenţă. Se povesteşte despre Ioan cel Pitic că, după ce s-a retras la Sketis lângă un bătrân din Tebaida, a trăit în pustiu. Părintele său a luat un băţ uscat, l-a răsădit şi i-a zis: „În fiecare zi stropeşte-l cu câte un urcior de apă proas­pătă, până ce va rodi”. De la chilia lor până la apă era o distanţă foarte mare, ucenicul pleca la apusul soarelui şi se întorcea abia dimineaţa, la răsărit. După trei ani băţul a prins viaţă şi a rodit⁴ Dumnezeu este accesibil fiecăruia dintre noi. El nu se ascunde de nimeni. Totul e să vrei, să conştientizezi pentru ce vrei şi să perseverezi în fiecare zi pe Cale, nu numai atunci când avem chef (azi am chef, două zile iau o pauză şi apoi mai văd cum mă simt săptămâna viitoare). Firea omului e bună în sine, pentru că aşa a făcut-o Dumnezeu⁵, mai bună se face numai prin silinţă şi perseverenţă. Poate că este nevoie de ani de zile ca să înnoieşti firea ce trage mai mult spre comoditate, spre delăsare, spre nepăsare. Şi de ce oare se face atâta paradă în jurul păcatului, de ce nu trebuie să păcătuieşti? Părinţii Bisericii spun că „păcatul” este o cădere din Iubire. El  este o „ieşire” de la Tatăl, iar întoarcerea este recăpătarea chipului de Fiu prin iertare. Omul are o singură „libertate”: de a fugi de Dumnezeu⁶ şi „de a se reîntoarce la El”⁷. Între aceşti doi poli pendulează viaţa noastră. Orice cădere şi orice întoarcere a omu­lui la Dumnezeu echivalează în final cu o Înviere, iar Învierea nu este altceva decât o naştere din nou, mai tare decât cea dinainte. Învierea lui Hristos este şi învierea noas­tră: „De câte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mântui”⁸. Iată un Dumnezeu vrednic de toată dragostea noastră. Ca făptură, ce-am putem oare dărui lui Dumnezeu mai de preţ decât dragostea noastră, căci El nu duce lipsă de nimic⁹. Inima omului este ofran­da cea mai vrednică de Dumnezeu, singura care poate cuprinde prin Iubire pe Cel ne­cuprins: „cerul şi cerurile cerurilor nu Te încap”¹⁰. Poate că frumuseţea acestei vieţi tocmai în aceasta constă: în taina naşterii şi renaşterii unora din alţii prin iubire, a naş­terii şi renaşterii noastre din Dumnezeu, taină pentru care o veşnicie nu este îndea­juns ca s-o epuizeze în înţelesuri, căci ea izvorăşte din Dumnezeu: „Ieri m-am îngro­pat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine; Însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, întru împărăţia Ta”.

Note: