Ungerea lui Iisus în Betania

Datorită locului ei în Evanghelie si a legăturii ei cu îngroparea lui Hristos, vă­dită chiar de El, tradiÅ£ia liturgică univer­sală (cu excepÅ£ia ritului roman) dă citire acestei pericope la începutul Săptămânii Mari: în ritul bizantin este citită la Liturghia Darurilor mai înainte sfinÅ£ite din Miercurea Mare (Evanghelia după Matei), ca si în ziua de Florii (Evanghelia după Ioan²) si în Joia Mare la Sfânta Cină. În ritul restaurat al galilor, ea este citită în seara Miercurii Mari, la slujba de Maslu. Reprezintă un fel de introducere în Săptămâna Mare, cu un caracter profetic. Faptul că, în Biserica universală, Joia Mare este considerată ca ziua sfinÅ£i­rii mirurilor (Sfântul si Marele Mir, unt­delemnul de ungere pentru bolnavi, unt­delemnul catehumenilor) este, desigur, legat de această Evanghelie.

Vom face comentariul acestei Evanghelii ca o Evanghelie compusă, bazându-ne mai ales pe Matei, Marcu si Ioan.

Scena se petrece în Betania³, care se găseste la aproximativ 3 km spre răsărit de Ierusalim, de cealaltă parte a Muntelui Măslinilor. Să arătăm mai întâi asemănă­rile si deosebirile dintre Evanghelii:

Sfântul Matei si Sfântul Marcu pla­sează întâmplarea „cu două zile înainte de sărbătoarea Pastelui” (Pastele evre­iesc, care corespunde la noi cu Joia Mare) si „în casa lui Simon Leprosul”⁴ (se poa­te face aici o apropiere cu Sfântul Luca, unde scena se petrece acasă la un fariseu pe nume Simon, însă fără a menÅ£iona po­recla de „lepros”). Amândoi vorbesc pur si simplu de „o femeie”, fără a-i spune pe nume, nici a preciza ce fel de femeie era (Sfântul Luca vorbeste de o „păcătoasă”, adică o prostituată).

Cât priveste pe Sfântul Ioan, el pla­sează întâmplarea „cu sase zile înainte de Paște” si în casa prietenilor lui Iisus, Lazăr, Marta si Maria, pomenind în mod spe­cial învierea lui Lazăr, care tocmai a avut loc (menÅ£ionată doar de el si imediat în­aintea ungerii din Betania: acest eveni­ment este cel care avea să determine Sinedriul să-L osândească la moarte pe Iisus). Mai mult, el precizează că femeia care Îl unge pe Iisus este Maria din Betania.

Acum să abordăm întâmplarea în sine si semnificaÅ£ia ei. Lucrurile se petrec în timpul unei mese, care pare să fi fost un ospăÅ£ mare, la care se găseau Apostolii, probabil toÅ£i doisprezece, cu ÎnvăÅ£ătorul lor. Trebuie să reamintim că în acea vre­me se mânca în maniera grecească, întinsi pe divane, în semicerc în jurul unei mese rotunde, ceea ce explică de ce fe­meia poate să atingă cu usurinÅ£ă picioa­rele Domnului (divanele erau înalte de aproximativ 80 cm). Acel ospăÅ£ era cu si­guranÅ£ă o mare sărbătoare, în ambele ca­zuri: la Simon Leprosul pentru că era in­vitat cel mai faimos rabbi al lui Israel, Ieshouah din Nazaret, cu ucenicii Săi; la Lazăr, Marta si Maria pentru că sărbăto­reau probabil învierea lui Lazăr: Îi mul­Å£umeau ÎnvăÅ£ătorului (si era seara, la cină, masa principală la greco-romani).

Matei ÅŸi Marcu spun că o femeie s-a apropiat de Iisus cu un vas de alabas­tru⁵ plin cu un mir foarte scump (Mc: „un mir de nard curat, de mare preÅ£”⁶), ceea ce este o mare îndrăzneală, pentru că o femeie nu putea să se apropie de un învăÅ£ător în public (ea trebuia să-ÅŸi tri­mită mesajul printr-un bărbat din apro­pierea acestuia). La Sfântul Ioan, prezen­Å£a Mariei nu are nimic special, pentru că este acasă la ea, ÅŸi el precizează: „o litră de mir curat de mare preÅ£”. Iuda avea să preÅ£uiască acest mir la 300 de dinari⁷, ceea ce reprezenta o avere. „Femeia” spar­ge gâtul vasului ÅŸi varsă parfumul pe ca­pul Domnului. La Sfântul Ioan, Maria îl varsă pe picioarele Lui, apoi I le ÅŸter­ge cu părul capului ei, ceea ce este un gest tipic de femeie îndrăgostită. Åži toată „casa s-a umplut de mirosul parfumului”: ne aflăm într-o atmosferă paradiziacă. A văr­sa parfum pe capul cuiva era un gest des­tinat oamenilor de vază, cărora li se adu­cea cinstire în acest fel. Este o amintire a unui gest biblic pe care îl găsim mai ales în Psalmi. Este un gest prin care cineva este închinat lui Dumnezeu, un semn de alegere dumnezeiască: parfumul simbo­lizează prezenÅ£a Duhului Sfânt. Se poa­te face o analogie cu Teofania, însă aici Omul este cel care mărturiseÅŸte pe Mesia, ÅŸi nu Cerul. Capul are, desigur, un sens simbolic foarte puternic: este „căpătâiul” omului, cel care călăuzeÅŸte, ÅŸi este ÅŸi chi­pul lui, arătarea persoanei. Este vorba de o  prorocie a lui Hristos drept „cap al Bisericii”⁸, „Cel dintâi în toate”, după cum spune Sfântul Vasile în anafora sa. Cât despre picioare, ele reprezintă mersul Omului: această ungere proroceÅŸte că Hristos va avea picioarele Å£intuite pe Cruce, adică va primi să moară cugete­lor ÅŸi voii Sale pentru a asculta voia Tatălui Său, ceea ce ne va deschide din nou poarta Cerului, Raiul. În Antichitate, un rob spăla picioarele oaspeÅ£ilor cu apă parfumată, pentru că mersul în sandale murdărea picioarele. Dar aici, femeia, „roaba Domnului”⁹, varsă parfum de mare preÅ£ pe picioarele lui Hristos, pentru că ele ne vor duce înapoi în Rai. Aceste două gesturi, aceste două ungeri (a capului ÅŸi a picioarelor, cele două extremităÅ£i fizi­ce ale omului, care simbolizează legătu­ra Sa cu Cerul ÅŸi cu pământul, adică Omul întreg) sunt complementare.

Actul acestei femei este un act de iu­bire pură¹⁰. Ne aflăm în inima tainei Femeii.

Când Dumnezeu – Dumnezeiasca Treime – a zidit pe Omul cel dintâi, care purta în el ÅŸi masculinul, ÅŸi femininul, adică plinătatea firii omeneÅŸti, ÅŸi când a despărÅ£it o persoană feminină de o per­soană masculină, Domnul a dat fiecăru­ia o bogăÅ£ie aparte ce implica o comple­mentaritate, adică darul reciproc unul către altul, oglindire a legăturilor dintre Persoanele dumnezeieÅŸti. Omul mascu­lin – care nu se cheamă încă Adam, ci „iÅŸ” (bărbat, n.tr) – a primit „capul”, adică in­teligenÅ£a, gândirea, structura, discernă­mântul, iar omul feminin – care nu se nu­meÅŸte încă Eva, ci „iÅŸa” – a primit „inima”: femeia a primit această comoară nepreÅ£uită care este iubirea. Åži acesta este ÅŸi moti­vul pentru care a devenit „mama celor vii” (Fac. 3, 20), căci iubirea este cea care ză­misleÅŸte viaÅ£ă. Åži de îndată Dumnezeu le-a zis să se unească ÅŸi să fie un singur trup, ÅŸi să crească ÅŸi să se înmulÅ£ească, adică: să se asemene lui Dumnezeu, să Å£ină minte că firea lor este una, după chipul firii dumnezeieÅŸti, ÅŸi că unirea este roditoare (creÅŸ­terea purcede din unire: Tatăl este izvorul unic).

În tipologia paulinică, bărbatul re­prezintă pe Hristos-preotul, iar femeia reprezintă omenirea-Biserică. Femeia reprezintă întreaga omenire, pentru că este „mama tuturor celor vii”. Iar che­marea omenirii este de a se uni cu Dumnezeu, adică să iubească pe Dumnezeu. Aici vedem o manifestare extraordinară a acestei iubiri nebune de Dumnezeu pe care o poartă Femeia. Fie că e vorba de Maria din Betania (atestată de Sfântul Ioan) sau de Maria din Magdala (despre care mulÅ£i PărinÅ£i si teologi cred că este femeia din istori­sirea Sfântului Luca), această femeie săvârseste un act sublim: cheltuieste o ave­re si face dovadă de o îndrăzneală nebunească pentru a-I mărturisi lui Mesia – Iisus Hristos – că Îl iubeste mai presus de toate. Această Femeie - asa cum vor fi si cele trei MironosiÅ£e la Pasti –  face cinste omenirii. Iar Hristos mărturiseste public măreÅ£ia gestului său (în istorisirea Sfântului Luca, El merge chiar mai departe, spunând lui Simon Fariseul că ea „mult a iubit” si că, pentru aceas­ta, „iertate sunt păcatele ei”¹¹). Eva adu­sese în lume păcatul, nenorocirea si moartea prin naivitatea ei: această fe­meie o răscumpără pe Eva. Desigur, din­colo de persoana istorică a acestei fe­mei – care poate fi Maria din Betania sau Maria din Magdala (sau alta) –, este chipul Mariei Theotokos, Maica lui Dumnezeu, care este prototipul lor. Identitatea numelui (Maria) este de alt­fel semnificativă¹².

Apostolii, care nu văd mai departe de lungul nasului, se înfurie si dau un argu­ment clerical si formalist: ce risipă! S-ar fi putut face atâta bine cu acesti bani! Nu au înÅ£eles nimic. Sunt în planul lui „a avea”, al faptelor, iar această femeie este în planul lui „a fi”¹³: ea se aseamănă lui Dumnezeu. Iar Iuda merge mai departe, pentru că el Å£ine punga obstii si pentru că este „fur” (Ioan 12, 6): el estimează preÅ£ul parfumului la 300 de dinari, o sumă uriasă. Este interesant de comparat aceas­tă cifră cu cei „30 de arginÅ£i”¹⁴ pe care i-a primit de la Sinedriu ca preÅ£ pentru tră­darea sa. Aceasta arată că nu Îl cinstea prea mult pe rabbi Ieshouah: nu-L iubea prea mult. Însă femeia a dat o avere pen­tru a-L cinsti, pentru că iubirea ei pen­tru El nu are preÅ£: este fără margini.

Răspunsul lui Hristos este fulgerător. Mai întâi îi ia apărarea femeii: Pentru ce faceÅ£i supărare femeii? De ce o necăjiÅ£i, când a cheltuit o avere si a făcut dovadă de o îndrăzneală nemaipomenită pentru a-Mi mărturisi iubirea ei dinaintea tutu­ror? Nespusă bunătate a lui Dumnezeu! CâÅ£i evrei au fost în Israel care I-au măr­turisit o astfel de iubire? Iar apoi explică semnificaÅ£ia simbolică si duhovnicească a gestului ei: „Că lucru bun a făcut ea pentru Mine”, ceea ce înseamnă: i-a fost milă de Mine. Hristos, într-adevăr, în acest moment crucial al vieÅ£ii Sale pământesti, este asaltat de reprosuri si de critici, de calomnii si de ură: stie că va fi arestat, osândit, chinuit si ucis. În starea de sufe­rinÅ£ă si de tristeÅ£e în care Se găseste Fiul Omului, această ungere este pentru El o mângâiere.

Åži adaugă o vorbă aspră: „Căci pe săraci totdeauna îi aveÅ£i cu voi, dar pe Mine nu Mă aveÅ£i totdeauna”. Nu fiÅ£i ipocriÅ£i: pe acest pământ căzut, me­reu vor fi inegalităÅ£i sociale, mereu vor fi bogaÅ£i ÅŸi săraci; mereu veÅ£i putea face bine celor săraci ÅŸi celor nenorociÅ£i, în orice clipă. Însă Eu, când voi săvârÅŸi cele pentru care am venit ÅŸi pentru care M-a trimis Tatăl Meu, Mă voi întoarce în templul nezidit, pe scaunul dumneze­iesc: ÅŸi nu Mă veÅ£i mai vedea. Iar Eu sunt adevăratul vostru sărac: Eu M-am des­puiat de bogăÅ£ia dumnezeirii Mele pen­tru a Mă face ca unul dintre voi, adică Å£ărână. Åži Mă supun zi de zi hulei, dis­preÅ£ului ÅŸi urii, deÅŸi am venit în lume ca să vă mântuiesc. Soarta Mea omeneas­că este pecetluită: am fost osândit la moarte de preoÅ£ii voÅŸtri, de cărturarii ÅŸi de fariseii voÅŸtri. Iar această femeie, insuflată de Duhul Sfânt, M-a uns proro­ceÅŸte pentru îngroparea Mea¹⁵ ce va să vină [care va avea loc cu 4 zile – sau 8 – mai târziu]. Acest cuvânt minunat al lui Hristos vesteÅŸte pe cele trei femei MironosiÅ£e de la PaÅŸte: doar „sfintele femei” vor veni la mormântul Său, din dragoste pentru El!

Domnul mai adaugă o prorocie: fap­ta pe care ea a săvârÅŸit-o pentru Mine, Dumnezeul său, este atât de frumoasă că va fi istorisită în Evanghelia Mea ÅŸi propovăduită în toată lumea până la sfâr­ÅŸitul vremurilor. Apostolii tac... Iar ime­diat după aceea Iuda îÅŸi trădează ÎnvăÅ£ătorul, pentru o sumă mediocră. Aici avem un rezumat impresionant al soartei ÅŸi libertăÅ£ii Omului: el poate fi îndumnezeit iubind pe Ziditorul său sau poate cădea în iadul cel veÅŸnic nevoind să-L iubească.

Ungerea din Betania este o introdu­cere minunată în acest triduum sacrum, adică cele trei zile sfinte în care Hristos săvârÅŸeÅŸte mântuirea lumii. Ea este în duhul Cinei celei de Taină, care vesteÅŸ­te în acelaÅŸi timp moartea Domnului ÅŸi Învierea Sa.

Note: