Adaugat la: 1 Octombrie 2008 Ora: 15:14

Bunul Samaritean (Duminica a 13-a după Rusalii – Luca 10, 25-37)

Această parabolă este binecunoscută inclusiv de cei care nu sunt creştini: face parte din cultura creştină şi chiar din cultura omenirii. Dar pericolul culturii este că ofileşte înţelesurile. Cu atât mai grav cu cât parabola aceasta este de o însemnătate fără egal, căci se leagă de ţelul vieţii omeneşti (cum să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu, adică: cum să regăsim Paradisul pierdut?). Nu o istoriseşte doar Sfântul Luca, ci o regăsim împreună cu acelaşi context şi la Sfântul Matei (22, 34-40). Fără acest context, nu-i putem înţelege cu adevărat însemnătatea.

Hristos tocmai i-a trimis pe cei 70 de ucenici în toată Palestina pentru a găti venirea Sa. Faima Sa sporeşte neîncetat, iar cei care susţin religia oficială încep să se îngrijoreze. Cele două grupări religioase mai importante îl atacă direct punându-i întrebări capcană, pentru a-L pune la încercare. Domnul închide mai întâi gura Saducheilor, care nu credeau în înviere. Apoi fariseii Îl atacă şi ei. Unul dintre ei, dascăl al Legii, adică un teolog,
Îi pune o întrebare esenţială : „Ce trebuie să fac ca să dobândesc viaţa de veci?” Domnul mai întâi îl pune să repete cele două porunci de căpătâi ale Legii (să iubeşti pe Dumnezeu mai presus decât orice şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi). „Dar el, voind să se îndrepteze pe sine [pentru că nu le lucra în viaţa sa] i-a spus lui Iisus: „şi cine este aproapele meu?”.” Iată adevărata întrebare : aici este miezul subiectului. Nimeni, într-adevăr, nu poate cântări iubirea noastră pentru Dumnezeu, în afară de Dumnezeu Însuşi, în schimb iubirea de aproapele este o realitate văzută şi de neocolit.

Atunci Domnul începe să „spună o poveste”, o poveste duhovnicească a cărei valoare este universală şi veşnică: o parabolă. Prima frază vorbeşte despre căderea omului. Ierusalimul este Cerul, intimitatea cu Dumnezeu: cetatea este pe o înălţime, mereu străbătută de o suflare de vânt. Ierihonul, apropiat de Marea moartă, este sub nivelul mării cu o atmosferă apăsătoare: reprezintă Iadul[1].

Omenirea a căzut din înaltul Cerului în adâncul mlaştinii păcatului, (marea este moartă, fără viaţă). Şi aici, petrece în preajma demonilor care o lovesc, o rănesc şi vor să o ucidă. Aceştia sunt tâlharii din parabolă, care despoaie pe Om de har, de înţelepciune şi de frumuseţe. Şi îl lasă pe jumătate mort. Este însăşi starea duhovnicească a omenirii: suntem pe jumătate morţi, pe jumătate vii. Trebuie să ne dăm seama de gravitatea situaţiei: dacă nimeni nu ajută un om pe jumătate mort pe marginea drumului, e sigur că acesta va muri. Aceasta este tragedia Omului căzut.

Trei personaje vor trece pe acelaşi drum. Primii doi sunt evrei, din neamul lui Avraam, ucenici ai lui Moise, cei care au primit arătarea Legii şi a Proorocilor. Primul este un sacrificator, adică un preot, un slujitor al lui Dumnezeu care mijloceşte între Dumnezeu şi Om. Acesta coboară din întâmplare pe acelaşi drum, căci nu are ce face acolo: locul său este la Ierusalim, în Templu. Îl vede pe omul rănit şi pe moarte, dar se preface că nu l-a văzut. Nu-l priveşte, nu-l interesează: trece mai departe, adică îşi continuă coborârea către prăpastie. Hristos n-a încetat să certe pe preoţii poporului Său care aveau inimi aspre, erau formalişti, lacomi de putere, interesaţi… Se purtau ca nişte profesionişti ai religiei. Ei sunt cei care vor osândi pe Hristos şi-L vor da morţii. E un lucru valabil pentru toate castele preoţeşti din toate religiile, inclusiv cea creştină. Un levit, adică un fel de diacon, un slujitor al Templului, coboară pe acelaşi drum şi nu are o purtare mai bună: slujitorul nu e mai bun decât stăpânul…

Dar cel de-al treilea personaj este uimitor. Este vorba despre un samaritean, adică un eretic[2]. Evreii au o asemenea scârbă de samariteni că nici nu le vorbesc, nu-i ating, nu mănâncă împreună cu ei. Samaritenii nu sunt acceptaţi de societatea evreiască, sunt complet excluşi şi dispreţuiţi. El este în călătorie, adică pe drum: nu este instalat în certitudini, e în căutare. Vederea omului rănit îl umple de milă[3]: îi împărtăşeşte suferinţa. Şi deîndată, îl ajută, îl îngrijeşte vărsând pe rănile sale untdelemn şi vin şi îl duce la adăpost într-o casă de oaspeţi. De fapt, acest bun samaritean este chipul lui Hristos care vine să ne poarte de grijă şi să ne mântuiască. Untdelemnul este mirungerea, adică iconomia Sfântului Duh, iar vinul este Euharistia, adică iconomia Fiului[4]. Casa de oaspeţi este Biserica, unde este îngrijită întreaga Omenire în aşteptarea celei de-a doua veniri a lui Hristos în slavă. Hristos Se pune în pielea unui eretic, El care este Însuşi Adevărul! Ce îndrăzneală nemaipomenită! Ce libertate! Face aşa pentru că vrea să cutremure pe cei care Îl aud, să-i trezească. Evreii – şi mai ales preoţii şi fariseii – erau închistaţi în formalismul lor, orbiţi de litera Legii, uitând duhul, până la a nesocoti Cuvântul lui Dumnezeu[5]. Vrea să arate că cel mai important lucru nu este respectarea literei, ci săvârşirea Legii în duh, adică asemănarea cu Dumnezeu. Această parabolă este de o violenţă extremă pentru evrei, căci Domnul arată că adevăratul evreu, în duh, este samariteanul: nu cunoaşte formal tot adevărul (samaritenii nu recunoşteau pe prooroci), dar lucrează poruncile dumnezeieşti şi după Duhul lui Dumnezeu: se face asemănător lui Dumnezeu.

Felul în care Hristos trage învăţătura acestei povestiri este iarăşi uimitor. Întrebarea fariseului fusese: şi cine este aproapele meu?  Aproapele era într-un fel transformat într-un obiect, într-un lucru. Hristos va răsturna valorile punând această întrebare uimitoare fariseului: Care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut în mijlocul tâlharilor? Devenim aproapele cuiva văzând suferinţa lui, ajutându-l şi îngrijindu-l, pe scurt iubindu-l. Nu ne naştem aproapele cuiva, ci devenim. Nu ţine nici de biologie, nici de sociologie: este o purtare duhovnicească.

Fariseul a înţeles imediat: răspunde bine şi chiar foloseşte un termen demn de reţinut: este cel care a făcut milă cu el… Mila este într-adevăr o calitate a lui Dumnezeu. De fapt a spus: este cel care s-a asemănat lui Dumnezeu. Este o lecţie frumoasă pentru noi toţi, şi mai ales pentru preoţi, ca şi pentru cei care nu sunt evlavioşi decât pe dinafară şi în mod formal (cei pe care ateii îi numesc ironic „buni creştini”!).

Nu putem decât să ne minunăm de pedagogia lui Hristos. El nu proferează adevăruri de la o tribună, îl face pe cel căruia îi vorbeşte să descopere adevărul prin el însuşi punându-i întrebări potrivite. În afara bogăţiei fără seamăn de înţelesuri a acestei parabole, Hristos ne arată o metodă de lucru duhovnicească (schimbarea privirii, inversarea perspectivei, descentrarea…): putem să o aplicăm la multe alte domenii ale vieţii creştine.

P. Noël TANAZACQ

Note de subsol

[1]Diferenţa de nivel dintre cele două cetăţi este uriaşă: de la plus 750m la minus 240m, adică aproape 1000m la o distanţă de doar 23 km: este ameţitor… şi simbolic.

[2]Samaritenii erau coborâtori din Israel, dar populaţia lor era amestecată, căci ţara lor fusese în parte colonizată de asirieni. Au fost excluşi de la reconstruirea Templului de către evreii coborâtori din Iuda, de unde construirea unui alt templu pe muntele Garizim. Ei nu recunoşteau decât Tora, al cărei canon fusese stabilit de către Esdras în 398 (vezi Apostolia, nr. 2-3 din mai-iunie 2008 despre Femeia samariteană).

[3]De mai multe ori în Evanghelie se spune că lui Hristos „i s-a făcut milă”, mai ales când a văzut pe văduva din Nain în lacrimi (vezi Apostolia nr. 19, octombrie 2009).

[4]Fiul şi Duhul sunt, după cum spune Sfântul Irineu al Lyonului în secolul al II-lea, „cele două mâini ale Tatălui”.

[5]Hristos le va reproşa aceasta pe faţă: „Şi aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu pentru datina voastră” (Mtt. 15, 6).

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni