Adaugat la: 28 Aprilie 2008 Ora: 15:14

Întrebări și răspunsuri

Răspunsuri la întrebările: Ascultarea de duhovnic este mai importantă decât rugăciunea? Pot comunica cu Dumnezeu şi în alt mod decât prin rugăciune? Spovedanie, mărturisire, dialog cu un duhovnic. Cum îi convingi pe prieteni să caute un duhovnic?

Întrebări și răspunsuri

1. Ascultarea de duhovnic este mai importantă decât rugăciunea?

De o manieră generală, nu este potrivit să punem virtuţile una contra celeilalte.

Ascultarea este în primul rând o virtute monastică, de lepădare deplină a voii proprii, în toate cele ale vieţii. În sensul acesta maximalist, desigur că ascultarea nu poate fi o virtute a omului din lume, pentru că cei din lume suntem tot timpul în situaţia de a lua decizii prin propria noastră voinţă, şi e normal să fie aşa.

Totuşi, ascultarea poate fi, într-o anumită măsură, o virtute, un exerciţiu ascetic util creştinului din lume, care, de altfel, deja îl practică în unele situaţii ale vieţii (soţii îşi exersează ascultarea unul faţă de altul, de pildă).

Ascultarea de duhovnic se face cu lepădarea de sine, adică de voia proprie şi de părerea proprie, iar aceasta nu doar că dă omului pace şi un plus de credinţă, dar mai ales îl ajută pe el să conştientizeze starea sa de neputinţă, de slăbiciune şi de boală sufletească. Şi atunci începe smerenia, ca stare a duhului. Aceasta place mult Domnului şi atrage harul lui Dumnezeu în viaţa şi lucrarea noastră de fiecare clipă.

De aceea ascultarea de duhovnic e atât de importantă, mai ales atunci când duhovnicul poate să ajute sufletul pe calea aceasta simplă, dar plină de capcanele înşelării duhovniceşti.

În practică, duhovnicii au şi ei propria lor viziune despre ascultare şi exercitarea ei în concretul vieţii. La rândul lui, creştinul îşi alege duhovnicul; alege deci nu doar un om, ci şi un mod de a gândi şi, în cazul nostru, un mod de a gândi ascultarea şi exercitarea ei.

Dacă deci duhovnicul nostru, într-o situaţie concretă, va pune ascultarea mai presus decât rugăciunea (sau o altă virtute), atunci da, ascultarea de duhovnic trebuie să depăşească propriile noastre păreri despre viaţa duhovnicească, inclusiv în ceea ce priveşte rugăciunea.

 

2. Pot comunica cu Dumnezeu şi în alt mod decât prin rugăciune?

  • Comunicăm cu Dumnezeu ori de câte ori atârnăm cu nădejdea noastră în El, orice ni s-ar întâmpla şi în tot lucru pe care îl facem. (Sf. Maxim Mărturisitorul)
  • Comunicăm cu Dumnezeu ori de câte ori suntem atenţi la aproapele nostru, ca să-l câştigăm şi să-l folosim întâi, căci atunci Dumnezeu varsă în ascuns Harul Său dătător de viaţă. (Patericul egiptean: Antonie 11, Ioan Colov 39)
  • Comunicăm cu Dumnezeu ori de câte ori suntem conştienţi că El este prezent în creaţia Sa prin energiile Sale necreate. (Sf. Grigorie Palama)
  • Comunicăm cu Dumnezeu ori de câte ori suntem conştienţi de starea de slăbiciune a firii noastre omeneşti, ori de câte ori suntem conştienţi de starea noastră de păcătoşenie (mai mult decât de nişte păcate punctuale), căci acesta este începutul smereniei care place Domnului.

 

3. Spovedanie, mărturisire, dialog cu un duhovnic

Întrebare:În legătură cu conexiunea boala psihică, boala trupească şi credinţa, aş avea şi eu câteva nelămuriri... am citit că un început în calea vindecării oricărei boli e taina spovedaniei şi rugăciunea. Părinte, spovedania este un moment important în viaţa fiecăruia... şi esenţial în relaţia cu credinţa şi cu Dumnezeu... însă societatea de azi e una în care liniştea e înlocuită cu agitaţia, iar timpul e din ce în ce mai limitat - şi pentru preoţi şi pentru credincioşi... bisericile sunt pline de credincioşi, fiecare cu problemele lui... în această situaţie e greu să ajungi să te spovedeşti... şi vorbesc în primul rând în numele meu, deoarece nu vreau să mă spovedesc pe fugă, s-o fac ca pe o datorie... în acest caz, aş vrea să ştiu dacă spovedaniile se pot face şi în scris...

 

Răspuns P. Iulian :Puteţi avea o relaţie duhovnicească cu un duhovnic şi prin scrisori (şi e chiar profitabil), dar spovedania nu poate fi înlocuită cu o discuţie prin scrisori/e-mail/telefon etc. Spovedania este o lucrare tainică şi deosebită a Harului, lăsată de Hristos în Biserica Sa, care se produce atunci când ne mărturisim păcatele lui Dumnezeu în faţa unui preot, de la care aşteptăm eventual un cuvânt de ajutor şi mângâiere duhovnicească.

Nu punem bariere Harului lui Dumnezeu, ca să spunem că nu lucrează altfel... Dar aşa ştim că este o lucrare pe care Părinţii ne'au predat-o/lăsat-o/învăţat-o astfel, venind de la Hristos Însuşi.

Sunt totuşi cazuri, cu totul excepţionale, în care o spovedanie s-a făcut prin scrisoare (Sfântul Vasile cel Mare a primit o dată, excepţional, o astfel de cerere), şi poate, în zilele noastre, prin telefon (Părintele Porfirie B. din Grecia mai făcea, dar el era văzător-cu-duhul). Însă nu este corect şi nu este bine pentru noi să considerăm că avem nevoie de un tratament special şi excepţional.

 

4. Cum îi convingi pe prieteni să caute un duhovnic?

Întrebare: La ultima Liturghie la care am participat, după săptămâna a doua de post, preotul bisericii în care mă aflam a sugerat în predica de la sfârşitul slujbei să ne convingem prietenii şi cunoscuţii să vină la spovedanie în acest post al Paştelui. Aşadar, în următoarea zi am încercat să vorbesc despre acest act unor prietene. Una a ignorat complet mesajul meu, alta mi-a răspuns că nu poate ţine post culinar şi de aceea nu se poate spovedi, iar ultima mi-a spus ca acolo în Africa, unde ea se află, nu are nici o biserică ortodoxă prin preajmă şi, mai mult, prietenul ei este de cu totul altă religie. ...Cum să le fac, totuşi, pe prietenele mele, să înţeleagă, că e important să aibă un duhovnic?

De ce, de obicei, numai o nenorocire sau numai o cădere te aduce în Biserica?

Altfel, în lumea în care trăim, când eşti integrat unui stil de viaţă prea puţin duhovnicesc, cum mai poţi descoperi valorile creştinismului în general şi ale spovedaniei, în particular?

 

Răspuns Părintele Iulian :Pe mine nu m-a interesat niciodată să conving pe cineva de ceva, mai ales în domeniul credinţei.

Când omul se străduieşte să convingă, cel mai adesea dă, fără să vrea chiar, importanţă argumentelor sale proprii, nelăsând loc lucrării lui Dumnezeu. Şi cred că asta e, păstrând proporţiile, o înşelăciune. Când convingem pe cineva cu argumentele proprii este o întreprindere omenească ce se apropie de ceea ce înţeleg eu prin prozelitism: omul este convins, dar cu argumente omeneşti, nu în profunzime, şi, ca orice „prozelit”, la un moment dat va abandona această „convingere” omeneşte obţinută. Nu ştiu cât de bine m-am făcut înţeles...

Şi-atunci, care ar fi variantele?

Eu văd două soluţii, mai apropiate de viziunea ortodoxă a lucrurilor, şi care de fapt se întâlnesc:

  • 1. Relativizarea propriului discurs.- Omul trebuie să înveţe să-şi pună în cauză propriul lui discurs, să şi-l relativizeze, ca astfel să lase loc lucrării Harului lui Dumnezeu (cam cum făcea, metaforic zic, un părinte de la Muntele Athos acum câteva veacuri: stătea într-o colibă undeva un timp, şi apoi punea foc şi se muta în altă parte, şi tot aşa). Este o artă creştină a discursului nu uşor de dezvoltat, dar absolut necesară celor ce îşi asumă "cuvântul".
  • 2. Sfătuirea.- Problema sfătuirii însă e că "a învăţa pe aproapele, este asemenea cu a-l mustra" (avva Pimen, nr 157, în Patericul egiptean), iar Sfântul Marcu Ascetul contrarecomandă duhovnicilor să înveţe pe cei ce nu sunt sub ascultarea lor. Sigur, uneori ţi se cere sfatul, şi atunci trebuie să-l dai fără să strici ceea ce a construit duhovnicul persoanei în cauză... Sfătuirea cu discreţie se face însă cu succes între prieteni. Cu cât eşti mai apropiat de cineva, cu atât poţi să-i spui lucruri mai multe, mai intime, mai profunde.

 

Acum, revenind la cazuri concrete, rezumatul "predicii" mele despre spovedanie la spovedanie este următorul: Chiar şi-n fiecare zi greşim şi păcătuim, că judecam pe cineva, că vorbim pe cineva, că gândim ceva rău sau nepotrivit etc. Ori aceste greşeli nu sunt nimic: ele lasă urme în sufletul omului. Aceste răni (ori, dacă vrei altă imagine: nişte pietricele care se tot adună în buzunarele noastre până ne îngeuiază şi ajungem la disconfort sufletesc), când sunt mici şi ocazionale, se tămăduiesc prin rugăciune şi maslu şi împărtăşire etc., dar când ele se repetă, e ca şi cum ai scormoni o mică zgârietură: va deveni o rană adevărată. Apoi aceste păcate instalate, ele favorizează altele, că toate sunt între-legate. Când omul ezită să vină la spovedanie din cauză că nu poate posti, eu îi zic că nu e o legătură obligatorie între post şi spovedanie, că altfel nu mai vine. Apoi văd eu cu el la spovedanie ce poate şi ce nu poate...

 

Întrebări și răspunsuri

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni