Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
Puţini dintre credincioşii ortodocşi de rit bizantin au ocazia să asculte această Evanghelie, care reprezintă totuşi o revelaţie teologică şi o iniţiere duhovnicească, deoarece nu este citită decât în timpul săptămânii, în sâmbăta care urmează după Teofanie (Botezul Domnului). Însă ea răsună în urechile credincioşilor occidentali, pentru că este citită într-un moment cheie din anul liturgic, adică în prima duminică din Post1. Această situare, la începutul Postului, este remarcabilă, deoarece pericopa respectivă constituie un adevărat cod al luptei duhovniceşti.
Descrierea acestui moment o găsim în cele trei Evanghelii Sinoptice, foarte pe scurt la Sfântul Marcu (1, 12-13) şi mult mai dezvoltat la Sfântul Matei (4, 1-11) şi Sfântul Luca2 (4, 1-13). Atât în Răsărit, cât şi în Apus, versiunea Sfântului Matei este cea care se citeşte în Biserică: deci pe ea ne vom baza aici.
Acest eveniment ciudat se situează imediat după Botezul lui Hristos de către Ioan în Iordan (Teofania). Sfântul Marcu precizează chiar: „îndată", pentru a arăta clar că cele două evenimente sunt legate3.
Iisus, Care nu este încă faimosul Rabbi Ieshouah din Nazaret şi Care este deci necunoscut, tocmai a fost revelat de către Tatăl şi Sfântul Duh ca fiind Mesia, Fiul Cel preaiubit al Tatălui ceresc, lui Ioan însuşi, ucenicilor săi, dintre care o parte vor deveni Apostoli, şi unui mare număr de evrei, deoarece Ioan avea o faimă extraordinară şi mulţimi numeroase veneau către el.
Or, „îndată" după aceea, acelaşi Duh Sfânt care-L arătase ca Mesia coborându-Se asupra Lui (în chip de porumbel) Îl călăuzeşte (sau Îl mână) în pustie. Acest lucru este de mirare, căci ne-am aştepta mai degrabă să-L vedem pe Hristos începându-Şi imediat misiunea în mijlocul oamenilor (şi nu în pustie). Lucru încă şi mai de mirare, Duhul L-a mânat acolo „pentru a fi ispitit de diavol”4, numit pe faţă Satan de către Sfântul Marcu (1, 13). Toate acestea sunt foarte importante în planul teologiei treimice, pentru cunoaşterea legăturilor dintre persoanele dumnezeieşti, mai ales cele între Duhul Sfânt şi Fiul. În secolul al IX-lea, doctrina filioquistă5 a introdus un dezechilibru în sânul Treimii, întărind legătura dintre Tată şi Fiu în detrimentul Duhului Sfânt, Care apare ca subordonat Fiului şi Care nu mai este decât o „legătură" între Tată şi Fiu. De aici a rezultat în Apus o micşorare gravă a conştiinţei Persoanei Duhului Sfânt şi a iconomiei Sale. Însă, de fapt, Duhul nu este subordonat Fiului. El este Cel care L-a „arătat" pe Iisus ca Fiu al Tatălui şi ca Mesia: această pogorâre-ungere a Sfântului Duh care Îl revelează şi Îl manifestă ca „Hristos" (Cel Uns). Duhul lucrează în conformitate cu caracterul său ipostatic: El este „Degetul lui Dumnezeu", adică al Tatălui (cf. Lc 11, 2), Cel care arată alegerea Tatălui, Cel pe care El L-a ales. Tot El Îl călăuzeşte pe omul Iisus, pentru că aceasta este funcţia Sa iposta- tică, de a „da pe Dumnezeu", de a îndumne- zei pe Om.
Dar de ce Duhul Sfânt Îl mână pe Iisus în pustie pentru a fi ispitit de Satana?
Pustia corespunde Pământului şi omenirii după cădere, adică după ce a pierdut Duhul Sfânt („au văzut că erau goi": Adam şi Eva au pierdut slava necreată a lui Dumnezeu). Omul va cunoaşte moartea pentru că a pierdut Viaţa, pe Duhul Sfânt. Pustia este un pământ fără apă şi deci fără viaţă: este simbolul omenirii după cădere. Duhul Sfânt Îl duce pe Mântuitorul lumii acolo unde zace Omul „nici mort, nici viu" (cf. Bunul Samaritean)6.
„...Pentru a fi ispitit de Satana”. Satana a ispitit-o pe Eva, care la rândul ei şi-a dus soţul la cădere. Satana l-a învins pe Om prin viclenie şi minciună: era nevoie ca un om să-l învingă. Ar fi fost uşor pentru Dumnezeu să-l învingă pe Satana şi să-l nimicească. Însă acest lucru nu ar fi avut valoare de învăţătură şi, mai ales, l-ar fi exclus pe om din lupta duhovnicească (el ar fi primit mântuirea fără să participe la ea). Trebuia ca un om să primească să intre în arenă şi să se lupte cu diavolul cu mâinile goale, adică în slăbiciunea firii omeneşti. Acest om este Iisus din Nazaret, Mesia. Acest lucru l-a cerut Tatăl Fiului: pentru a plini voia Tatălui, Duhul Sfânt Îl călăuzeşte pe Fiul ca om. Trebuie să remarcăm că Domnul Iisus ascultă de Duhul Sfânt, celălalt Mângâietor (In 14, 16), celălalt Trimis al Tatălui.
Înfricoşătoarea încercare a ispitirii are un preambul pe măsură: Hristos „posteşte timp de 40 de zile şi 40 de nopţi”. Ca un luptător, ca un soldat7, S-a pregătit. Să nu uităm că Şarpele o ispitise pe Eva cu hrană (rodul pomului cunoaşterii binelui şi răului), şi că ea a văzut că rodul era „bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă" (Fac. 3, 6). Iisus deci se lipseşte de orice rod, de orice hrană. Şi acest lucru este cu siguranţă foarte greu în plan omenesc, deşi suntem siguri că Se hrănea cu rugăciunea către Dumnezeu, Tatăl Său8. „40 de zile şi 40 de nopţi", pentru a sublinia că este vorba despre zile biblice, complete. 40 este numărul simbolic al pregătirilor şi al purificării (4 este numărul cosmosului, iar 10 reprezintă plinătatea firii). Este efortul către desăvârşirea (duhovnicească) a ceea ce este cosmic (Omul, zidit din ţărână). Acest post este izvorul Postului creştin.
Apoi vine lupta. Este interesant de observat că Dumnezeu a ales locul, timpul şi mijloacele luptei, nu Satana. Hristos este liber şi vine să-l elibereze pe Om, care a fost creat liber. Lupta începe: „ispititorul se apropie”. Satana şi toţi demonii care-l urmează sunt „ispititorul". A ispiti înseamnă a înşela, a ademeni pe cineva cu minciuni pentru a-l pierde, înseamnă a profita de slăbiciunea cuiva (nu este o luptă cinstită, cu arme egale): e un lucru pervers prin însăşi natura lui. Este contrarul comportamentului dumnezeiesc. Dumnezeu nu-l ispiteşte niciodată pe Om (nici pe îngeri), însă îngăduie încercarea. încercarea este cea care ne îngăduie să vedem dacă-L iubim pe Dumnezeu pentru El însuşi, dacă-L credem pe cuvânt şi dacă suntem gata să ne dăm viaţa pentru El, aşa cum El a făcut-o pentru noi.
De ce diavolul se apropie tocmai în acel moment9? Răspunsul este foarte lămurit în Evanghelie: pentru că la capătul celor 40 de zile de post, fără să mănânce şi fără să bea, Iisus „a flămânzit”. Diavolul este ca o fiară sălbatică: profită mereu de o slăbiciune a omului pentru a ataca. Nu este curajos! Faptul că Iisus a flămânzit este important din punct de vedere teologic: arată că Iisus a luat asupra Sa în mod liber firea omenească cea căzută şi că va lupta în slăbiciunea omeniei Sale, ascunzându-Şi dumnezeirea. El nu înşală.
Mulţi Părinţi ai Bisericii ne vorbesc despre demon în această împrejurare (mai ales Sfântul Ilarie, Sfântul Ambrozie şi, în special, Sfântul Efrem). Satana fusese înşelat la Crăciun: nu observase că era ceva ciudat cu acea fecioară care năştea în miez de noapte într-o peşteră, în mijlocul animalelor. Apoi, când au venit Magii, s-a răzgândit şi a încercat să-l ucidă pe prunc prin Irod (nu se ştie niciodată...), dar a dat greş. Apoi Iisus S-a pregătit timp de 30 de ani în tăcere şi în taină. Satana nu l-a observat pe acest om, care, în fond, părea să fie ca toţi ceilalţi. însă a început să se teamă în momentul Teofaniei: Duhul Care Se pogoară asupra lui Iisus, glasul care rosteşte cugetele Tatălui, toate acestea îl tulbură şi îl îngrijorează la culme. Părinţii ne spun că Satana voia să fie sigur: trebuia să-L ispitească pe Iisus pentru a-L încerca. Ceea ce şi face, însă nu a putut stăpâni pe de-a-ntregul ispita: a profitat pur şi simplu de ocazie, uimit să vadă un om care reuşea să depăşească nevoia de a mânca şi de a bea atât de multă vreme.
Diavolul atacă de trei ori, în trei etape, fiecare dintre ele fiind mai înaltă, mai dificilă.
„Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu.” Iată marea problemă pentru Satana, marea îngrijorare: cum se poate ca o fiinţă atât de mică, de slabă, de mediocră precum omul putea fi „Fiul lui Dumnezeu"? (Satana: dar eu sunt fiul lui Dumnezeu: e dreptul meu, pentru că sunt un duh pur, apropiat de tronul lui Dumnezeu; cum Dumnezeu, Care este atât de frumos şi de puternic, S-ar putea coborî până la această ţărână [Adam], acest lut care este Omul?).
Prima ispită: dacă Ţi-e foame, dacă eşti după cum se spune despre Tine, fă ca aceste pietre să se facă pâini şi mănâncă. E simplu, de bun-simţ... La început, diavolul ni se arată mereu ca o fiinţă cu bun-simţ, raţională, riguroasă, „de bine". Diavolul spune: mai întâi trebuie satisfăcute nevoile trupului10. Iisus, Cuvântul lui Dumnezeu, Gura Tatălui, nu răspunde de la El Însuşi, ci citează cugetele Tatălui ceresc, din Scriptură: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Deut. 8, 3), ceea ce înseamnă: omul-chip al lui Dumnezeu trebuie mai întâi să se hrănească cu cuvintele lui Dumnezeu, apoi poate mânca şi din hrana firii. Hristos restabileşte astfel ierarhia valorilor: omul este mai întâi de sus (ceresc prin suflet), iar apoi de jos (pământesc prin trup). Satana rămâne fără glas, însă nu se descurajează.
Cea de-a doua ispită: L-a dus atunci pe Iisus „în sfânta cetate" a Ierusalimului şi „L-a pus pe aripa Templului". Tradiţia ne arată unde era aceasta: este vorba despre „culmea Templului", locul cel mai înalt, în colţul de sud-est al Templului, acolo unde era o diferenţă de nivel de 130 de metri faţă de valea Cedronului: era un loc ameţitor11. Diavolul, înţelegând că are de-a face cu un om duhovnicesc cu experienţă, dă dovadă de mult mai multă viclenie: „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău” (Ps 90 (91), 11-12). Simplu ca bună ziua: dacă eşti Dumnezeu, îngerii Te vor sluji (însă el nu!). Cum Iisus îi răspunsese prima oară citând Scriptura, citează şi el Scriptura – pe care o cunoaşte bine – gândind că o să-L prindă în capcană, însă citează incomplet12 psalmul 90, nespunând că îngerii slujesc pe cel care „pe Domnul, nădejdea [sa], pe Cel Preaînalt L-a pus scăpare [sieşi]" (v. 9). Iisus nu se lasă descumpănit şi nici impresionat de această pseudo-cultură biblică: El citează din nou Scriptura - Cuvântul lui Dumnezeu: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Deut. 6, 16). Această a doua ispită era mai grea, pentru că diavolul a citat din Scriptură, însă în chip înşelător. Domnul ne arată o metodă: El nu a răspuns propunerii (şi deci nu a intrat în dialog cu Satana), însă a dezvăluit necurăţia care se ascunsese în spatele ei: a voi să ispiteşti pe Dumnezeu. Este o învăţătură duhovnicească foarte înaltă: aici, păcatul este de a vrea să-L pui pe Dumnezeu la încercare, de a te comporta ca şi cum am fi egali şi, în fond, a-L silui pe Dumnezeu, adică a vrea să-L dominăm. Când o creatură este la un nivel duhovnicesc foarte înalt - aşa cum e cazul cu Satana13 - ea poate fi ispitită să verifice dacă Dumnezeu este cu adevărat atotputernic. Asta face Satana şi la asta vrea să-i aducă şi pe alţii. însă se pot observa două slăbiciuni în raţionamentul diavolului: pe de o parte, Templul reprezintă lucrul cel mai înalt şi mai sfânt de pe pământ; a propune unui om duhovnicesc să se arunce de pe acoperişul Templului înseamnă a-l împinge la cădere, a-l îndemna să renunţe la Dumnezeu, un lucru absurd; şi, pe de altă parte, propunerea aceasta era deşartă, fără interes.
Cea de-a treia ispită este în acelaşi timp o culme şi o dezvăluire. Diavolul îl duce pe Iisus pe un munte foarte înalt, mai înalt decât Templul şi simbolizând Cerul şi transcendenţa dumnezeiască. însă aici, beat de putere şi de glorie, concentrat asupra propriei frumuseţi şi inteligenţe, nu-şi dă seama că merge prea departe: vrea să primească închinare ca un dumnezeu, sub cuvânt că va da în schimb toate împărăţiile pământului14. Este ridicol. S-a dat de gol: vrea să ia locul lui Dumnezeu, îndemnându-l pe Om să i se închine ca şi cum ar fi Dumnezeu. Atunci Domnul îl demască şi îl numeşte: „înapoia mea, Satano”. Şi citează pentru a treia oară Sfânta Scriptură: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti” (Deut. 6, 13). în cele din urmă, cum Hristos ieşise victorios din primele două ispite, cea de-a treia se dovedeşte a fi cea mai uşoară, pentru că diavolul s-a dat pe faţă. Este o mare lecţie duhovnicească: trebuie să ne ţinem tari, să nu dăm înapoi; diavolul cu siguranţă va face un pas greşit şi se va demasca. Satana fuge: a fost învins.
Atunci îngerii, venind la El, slujesc pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Nu au intervenit în această luptă duhovnicească, pentru că era o luptă între Om şi demon. Deşi nu înţeleg întruparea Cuvântului, ei ştiu că, în ciuda înfăţişării Sale, acest om este Fiul lui Dumnezeu. Ei ascultă de Dumnezeu, dăruindu-I inteligenţa şi cugetele lor, spre deosebire de Satana.
Este important să subliniem că nicio clipă Hristos nu Şi-a arătat puterea Sa dumnezeiască. A luptat şi a învins pe Satana ca un om, plin de Duhul Sfânt15 (ceea ce este foarte diferit de exorcismele pe care le va face mai apoi, când puterea Sa dumnezeiască se va impune demonilor). A învins pe diavol în slăbiciunea firii omeneşti. În Iisus, în acest moment, Omul a învins pe Satana. Hristos arată astfel că este cu adevărat „Noul Adam”. Era de o importanţă capitală ca, înainte de a-Şi începe misiunea de evanghelizare şi de mântuire, să ne arate nouă, oamenilor, că putem, dacă suntem plini de Duhul Sfânt, să-i ţinem piept Satanei (adică să ne răscumpărăm greşeala cea dintâi). Hristos dă înapoi Omului cinstea lui cea dintâi, eliberându-l de sub stăpânirea demonului. Mai apoi, îi va arăta cugetele dumnezeieşti şi îl va mântui de moartea cea veşnică.
Dacă ne uităm cu atenţie, cea mai grea dintre cele trei ispite a fost cea dintâi, pentru că putea avea un înţeles. Iisus nu S-a plecat. A doua era deja mai puţin plauzibilă, deşi avea totuşi un raport cu Scriptura. Iar cea de-a treia era complet ridicolă. Hristos ne arată aici o adevărată metodă de luptă duhovnicească, pe care am putea să o rezumăm astfel: faţă cu Duşmanul duhovnicesc, să nu intrăm în dialog cu demonul pe propriul său teren; să ascultăm glasul Duhului Sfânt în taina inimii noastre şi să urmăm ceea ce ne spune să spunem şi să facem. Duhul e Cel care, în noi, răspunde demonilor şi îi învinge.
Îndată după această încercare din care a ieşit victorios, Domnul se întoarce în Galileea, se aşază la Capernaum şi Îşi începe misiunea. Pentru aceasta a fost nevoie de două lucruri: să fie arătat tuturor ca fiind Mesia şi Fiul lui Dumnezeu, şi să-l învingă pe Satana în slăbiciunea firii Sale omeneşti, în taină.
Părintele Noel TANAZACQ, Paris
Note:
tivată). Acest lucru face că anumite pericope importante nu sunt niciodată citite duminica. În schimb, în Apus lecturile din cele patru Evanghelii au fost mereu alese în funcţie de timpul liturgic. Este destul de rar ca un pasaj important să nu fie citit duminica.
2. Insă Sfântul Luca este mai puţin coerent: el inversează ordinea ultimelor două ispite, ceea ce nu este logic.
3. Sfântul Luca este mai puţin precis, lucru curent la el, deoarece cronologia sa este greu de urmărit: el pare să lege ispitirea lui Hristos de misiunea Lui (3, 23), intercalând între ele genealogia „ascendentă” a lui Hristos (3, 23-38). Însă, de fapt, ispitirea se situează înaintea începutului misiunii publice a Domnului, care se petrece în Galileea.
4. „Diavol” vine din grecescul diabolos:cel care dezbină, care desparte (de la diaballo:a insera, a separa). Este opusul lui symballo(a pune împreună, a uni), care a dat „simbol”. „Satana” este un nume propriu: a se vedea nota 13.
5. Filioquismul este o erezie trinitară apărută în Spania în secolul al VI-lea (probabil pentru a combate arianismul) şi adoptată de către Carol cel Mare, care avea la curtea sa clerici spanioli: el însuşi şi succesorii săi (împăraţii carolingi- eni şi germanici) au impus-o, începând cu 809, Bisericii de la Roma, care va rezista timp de două secole: papii de la Roma vor ceda în cele din urmă în 1014. Aceasta va fi cauza principală a schismei din 1054 dintre Bisericile de la Roma şi de la Constantinopol. Această doctrină afirmă că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul (în latină: ... qui ex Patre Filioque procedit...), contrar celor spuse în Evanghelie (In 15, 26): ea confundă purcederea ontologică (legată de firea dumnezeiască) şi purce- derea prin iconomie (legată de acţiunea persoanelor dumnezeieşti faţă de oameni). Astfel se creează un dezechilibru în sânul Treimii, micşorând egalitatea celor trei Persoane şi confundând caracterele lor ipostatice. Teologia scolastică va spune în cele din urmă, în secolul al XIII-lea, că Duhul Sfânt este o legătură de iubire între Tatăl şi Fiul, ceea ce este de două ori fals, pentru că o „legătură" nu este o persoană şi pentru că principiul de unire în Treime este Tatăl, izvorul unic, şi nu Duhul Sfânt.
6. Sfântul Ambrozie are o frază frumoasă: „Primul Adam a fost alungat din rai în pustie... al doilea Adam S-a întors din pustie în rai" (Tratat despre Sfântul LucaI, SC n° 45 bis, p. 153). Locurile ispitei ne sunt cunoscute. Cele 40 de zile ale lui Hristos în pustie se petrec în deşertul Iudeii, care se găseşte de-a lungul coastei de nord-vest a Mării Moarte (între Qumran şi En-Ghedi), nu departe de locul botezului Său, care este cunoscut numai prin tradiţie (Qasr El-Yaub, unde se găseşte o mănăstire ortodoxă, pe malul de răsărit al Iordanului, în dreptul Ierihonului). Cât despre „muntele înalt", tradiţia îl situează nu departe de Ierihon: este vorba despre muntele celor Patruzeci de zile, care se vede ca un adevărat zid de la Ierihon (aflat la 240 m sub nivelul mării). Ierusalimul nu este departe de aceste locuri (20-30 km).
7. Soldaţii greci din Antichitate posteau înainte de luptă.
8. Sfântul Ilarie spune că „Se hrănea cu Duhul lui Dumnezeu" (Despre MateiI, SC n° 254, p. 117).
9. Sfântul Marcu şi Sfântul Luca par a spune că Iisus a fost ispitit timp de 40 de zile de Satana. Este posibil să fi fost multe ispitiri latente, viclene. Însă este clar că atacul explicit al demonului, faţă către faţă, se va face în momentul în care Iisus a flămânzit, la capătul celor 40 de zile. Sfântul Ambrozie spune chiar că slăbiciunea văzută a foamei este cea care l-a atras pe Satana (ibid., p. 155 şi 157).
10. Această idee va fi reluată adesea în istoria omenirii, şi mai ales în perioada contemporană: „Mai întâi daţi-le să mănânce, iar apoi vorbiţi-le de Dumnezeu..." Insă Hristos a făcut exact invers: mai întâi a vorbit despre Dumnezeu - şi îndelung -, apoi a dat de mâncare, înmulţind pâinile şi peştii (cf. cele două înmulţiri ale pâinilor).
11. De aici avea să fie aruncat Iacov al Ierusalimului, „fratele Domnului" [fratele Său vitreg, fiul lui Iosif] de către cărturari şi farisei, furioşi că mărturisise dinaintea poporului că Iisus este Mesia, probabil în 62 d.Hr. (Eusebiu din Cezareea: Istoria bisericească,Cartea a II-a, cap. XXIII, 12-18).
12. Este aceeaşi stratagemă pe care a folosit-o şi cu Eva: nu a minţit în totalitate, ci a amestecat adevărul şi minciuna. Eva mai întâi l-a ascultatpe şarpe, care punea la îndoială cuvântul lui Dumnezeu - lucru profund necurat -, iar apoi a intrat în dialog cu el, mergând în direcţia în care el voia să o atragă. E de aşteptat că s-a pierdut.
13. Faptul că Satana L-a putut duce pe Iisus până la acea înălţime, şi mai sus încă în cea de-a treia ispită, este semnul capacităţilor lui duhovniceşti. În general avem o opinie psihologică şi simplistă asupra lui Satana: de fapt, este un heruvim căzut, Satanael, şi probabil fiinţa creată dotată cu cea mai mare inteligenţă. De aici mândria şi gelozia sa sălbatică pe Om.
14. Mai mult decât atât, minte: împărăţiile acestei lumi nu i-au fost încredinţate de Dumnezeu. El este numai „prinţul" [acestei lumi] (In 14, 30), pentru că este primul care a căzut în păcat, începătorul păcatului. A profitat de căderea Omului şi de pedeapsa dumnezeiască ce i-a urmat pentru a ocupa inimile oamenilor şi a căpăta importanţă. Sfântul Efrem înfierează „uriaşa minciună" a Satanei (Comentariul la Diatessaron, SC n° 121, p. 103).
15. Duhul Sfânt Care L-a călăuzit aici pentru această luptă este mereu prezent în taina inimii Sale omeneşti
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team