Descrierea acestui moment o găsim în cele trei Evanghelii Sinoptice, foarte pe scurt la Sfântul Marcu (1, 12-13) şi mult mai dezvoltat la Sfântul Matei (4, 1-11) şi Sfântul Luca² (4, 1-13). Atât în Răsărit, cât şi în Apus, versiunea Sfântului Matei este cea care se citeşte în Biserică: deci pe ea ne vom baza aici.

Acest eveniment ciudat se situează imediat după Botezul lui Hristos de către Ioan în Iordan (Teofania). Sfântul Marcu precizează chiar: „îndată", pentru a arăta clar că cele două evenimen­te sunt legate³.

Iisus, Care nu este încă faimosul Rabbi Ieshouah din Nazaret şi Care este deci necunoscut, tocmai a fost revelat de către Tatăl şi Sfântul Duh ca fiind Mesia, Fiul Cel preaiubit al Tatălui ceresc, lui Ioan însuşi, ucenicilor săi, dintre care o parte vor deveni Apostoli, şi unui mare număr de evrei, deoarece Ioan avea o faimă extraordinară şi mulţimi numeroase veneau către el.

Or, „îndată" după aceea, acelaşi Duh Sfânt care-L arătase ca Mesia coborându-Se asupra Lui (în chip de porumbel) Îl călăuzeşte (sau Îl mână) în pustie. Acest lucru este de mirare, căci ne-am aştepta mai degrabă să-L vedem pe Hristos începându-Şi imediat misiunea în mijlocul oamenilor (şi nu în pustie). Lucru încă şi mai de mirare, Duhul L-a mânat acolo „pen­tru a fi ispitit de diavol”⁴, numit pe faţă Satan de către Sfântul Marcu (1, 13). Toate acestea sunt foarte importante în planul teologiei treimice, pentru cunoaşterea legăturilor dintre per­soanele dumnezeieşti, mai ales cele între Duhul Sfânt şi Fiul. În secolul al IX-lea, doctrina filioquistă⁵ a introdus un dezechilibru în sânul Treimii, întărind legătura dintre Tată şi Fiu în detrimentul Duhului Sfânt, Care apare ca sub­ordonat Fiului şi Care nu mai este decât o „legătură" între Tată şi Fiu. De aici a rezultat în Apus o micşorare gravă a conştiinţei Persoa­nei Duhului Sfânt şi a iconomiei Sale. Însă, de fapt, Duhul nu este subordonat Fiului. El este Cel care L-a „arătat" pe Iisus ca Fiu al Tatălui şi ca Mesia: această pogorâre-ungere a Sfân­tului Duh care Îl revelează şi Îl manifestă ca „Hristos" (Cel Uns). Duhul lucrează în con­formitate cu caracterul său ipostatic: El este „Degetul lui Dumnezeu", adică al Tatălui (cf. Lc 11, 2), Cel care arată alegerea Tatălui, Cel pe care El L-a ales. Tot El Îl călăuzeşte pe omul Iisus, pentru că aceasta este funcţia Sa iposta- tică, de a „da pe Dumnezeu", de a îndumne- zei pe Om.

Dar de ce Duhul Sfânt Îl mână pe Iisus în pustie pentru a fi ispitit de Satana?

Pustia corespunde Pământului şi omeni­rii după cădere, adică după ce a pierdut Du­hul Sfânt („au văzut că erau goi": Adam şi Eva au pierdut slava necreată a lui Dumnezeu). Omul va cunoaşte moartea pentru că a pier­dut Viaţa, pe Duhul Sfânt. Pustia este un pă­mânt fără apă şi deci fără viaţă: este simbolul omenirii după cădere. Duhul Sfânt Îl duce pe Mântuitorul lumii acolo unde zace Omul „nici mort, nici viu" (cf. Bunul Samaritean)⁶.

„...Pentru a fi ispitit de Satana”. Satana a ispitit-o pe Eva, care la rândul ei şi-a dus so­ţul la cădere. Satana l-a învins pe Om prin vi­clenie şi minciună: era nevoie ca un om să-l învingă. Ar fi fost uşor pentru Dumnezeu să-l învingă pe Satana şi să-l nimicească. Însă acest lucru nu ar fi avut valoare de învăţătură şi, mai ales, l-ar fi exclus pe om din lupta duhovni­cească (el ar fi primit mântuirea fără să parti­cipe la ea). Trebuia ca un om să primească să intre în arenă şi să se lupte cu diavolul cu mâi­nile goale, adică în slăbiciunea firii omeneşti. Acest om este Iisus din Nazaret, Mesia. Acest lucru l-a cerut Tatăl Fiului: pentru a plini voia Tatălui, Duhul Sfânt Îl călăuzeşte pe Fiul ca om. Trebuie să remarcăm că Domnul Iisus as­cultă de Duhul Sfânt, celălalt Mângâietor (In 14, 16), celălalt Trimis al Tatălui.

Înfricoşătoarea încercare a ispitirii are un preambul pe măsură: Hristos „posteşte timp de 40 de zile şi 40 de nopţi”. Ca un luptător, ca un soldat⁷, S-a pregătit. Să nu uităm că Şarpele o ispitise pe Eva cu hrană (rodul po­mului cunoaşterii binelui şi răului), şi că ea a văzut că rodul era „bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă" (Fac. 3, 6). Iisus deci se lipseşte de orice rod, de orice hrană. Şi acest lucru este cu siguranţă foarte greu în plan omenesc, deşi suntem siguri că Se hrănea cu rugăciunea că­tre Dumnezeu, Tatăl Său⁸. „40 de zile şi 40 de nopţi", pentru a sublinia că este vorba despre zile biblice, complete. 40 este numărul sim­bolic al pregătirilor şi al purificării (4 este nu­mărul cosmosului, iar 10 reprezintă plinăta­tea firii). Este efortul către desăvârşirea (duhovnicească) a ceea ce este cosmic (Omul, zidit din ţărână). Acest post este izvorul Postului creştin.

Apoi vine lupta. Este interesant de ob­servat că Dumnezeu a ales locul, timpul şi mij­loacele luptei, nu Satana. Hristos este liber şi vine să-l elibereze pe Om, care a fost creat li­ber. Lupta începe: „ispititorul se apropie”. Satana şi toţi demonii care-l urmează sunt „is­pititorul". A ispiti înseamnă a înşela, a ademe­ni pe cineva cu minciuni pentru a-l pierde, înseamnă a profita de slăbiciunea cuiva (nu este o luptă cinstită, cu arme egale): e un lucru per­vers prin însăşi natura lui. Este contrarul comportamentului dumnezeiesc. Dumnezeu nu-l is­piteşte niciodată pe Om (nici pe îngeri), însă îngăduie încercarea. încercarea este cea care ne îngăduie să vedem dacă-L iubim pe Dumnezeu pentru El însuşi, dacă-L credem pe cuvânt şi dacă suntem gata să ne dăm viaţa pentru El, aşa cum El a făcut-o pentru noi.

De ce diavolul se apropie tocmai în acel moment⁹? Răspunsul este foarte lămurit în Evanghelie: pentru că la capătul celor 40 de zile de post, fără să mănânce şi fără să bea, Iisus „a flămânzit”. Diavolul este ca o fiară sălbatică: profită mereu de o slăbiciune a omului pentru a ataca. Nu este curajos! Faptul că Iisus a flămânzit este important din punct de vedere teologic: arată că Iisus a luat asupra Sa în mod liber firea omenească cea căzută şi că va lupta în slăbiciunea omeniei Sale, ascunzându-Şi dumnezeirea. El nu înşală.

Mulţi Părinţi ai Bisericii ne vorbesc despre demon în această împrejurare (mai ales Sfântul Ilarie, Sfântul Ambrozie şi, în special, Sfântul Efrem). Satana fusese înşelat la Crăciun: nu ob­servase că era ceva ciudat cu acea fecioară care năştea în miez de noapte într-o peşteră, în mij­locul animalelor. Apoi, când au venit Magii, s-a răzgândit şi a încercat să-l ucidă pe prunc prin Irod (nu se ştie niciodată...), dar a dat greş. Apoi Iisus S-a pregătit timp de 30 de ani în tăcere şi în taină. Satana nu l-a observat pe acest om, care, în fond, părea să fie ca toţi ceilalţi. însă a început să se teamă în momentul Teofaniei: Duhul Care Se pogoară asupra lui Iisus, glasul care rosteşte cugetele Tatălui, toate acestea îl tulbură şi îl îngrijorează la culme. Părinţii ne spun că Satana voia să fie sigur: trebuia să-L ispitească pe Iisus pentru a-L încerca. Ceea ce şi face, însă nu a putut stăpâni pe de-a-ntregul ispita: a profitat pur şi simplu de ocazie, uimit să vadă un om care reuşea să depăşească nevoia de a mânca şi de a bea atât de multă vreme.

Diavolul atacă de trei ori, în trei etape, fi­ecare dintre ele fiind mai înaltă, mai dificilă.

„Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu.” Iată marea problemă pentru Satana, marea îngri­jorare: cum se poate ca o fiinţă atât de mică, de slabă, de mediocră precum omul putea fi „Fiul lui Dumnezeu"? (Satana: dar eu sunt fiul lui Dumnezeu: e dreptul meu, pentru că sunt un duh pur, apropiat de tronul lui Dumnezeu; cum Dumnezeu, Care este atât de frumos şi de puternic, S-ar putea coborî până la această ţărână [Adam], acest lut care este Omul?).

Prima ispită: dacă Ţi-e foame, dacă eşti după cum se spune despre Tine, fă ca aceste pietre să se facă pâini şi mănâncă. E simplu, de bun-simţ... La început, diavolul ni se ara­tă mereu ca o fiinţă cu bun-simţ, raţională, ri­guroasă, „de bine". Diavolul spune: mai întâi trebuie satisfăcute nevoile trupului¹⁰. Iisus, Cuvântul lui Dumnezeu, Gura Tatălui, nu răs­punde de la El Însuşi, ci citează cugetele Tatălui ceresc, din Scriptură: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Deut. 8, 3), ceea ce înseam­nă: omul-chip al lui Dumnezeu trebuie mai întâi să se hrănească cu cuvintele lui Dumnezeu, apoi poate mânca şi din hrana firii. Hristos re­stabileşte astfel ierarhia valorilor: omul este mai întâi de sus (ceresc prin suflet), iar apoi de jos (pământesc prin trup). Satana rămâne fără glas, însă nu se descurajează.

Cea de-a doua ispită: L-a dus atunci pe Iisus „în sfânta cetate" a Ierusalimului şi „L-a pus pe aripa Templului". Tradiţia ne arată unde era aceasta: este vorba despre „culmea Tem­plului", locul cel mai înalt, în colţul de sud-est al Templului, acolo unde era o diferenţă de nivel de 130 de metri faţă de valea Cedronului: era un loc ameţitor¹¹. Diavolul, înţelegând că are de-a face cu un om duhovnicesc cu expe­rienţă, dă dovadă de mult mai multă viclenie: „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău” (Ps 90 (91), 11-12). Simplu ca bună ziua: dacă eşti Dumnezeu, îngerii Te vor sluji (însă el nu!). Cum Iisus îi răspunsese prima oară citând Scriptura, citează şi el Scriptura – pe care o cunoaşte bine – gândind că o să-L prindă în capcană, însă citează incomplet¹² psalmul 90, nespunând că îngerii slujesc pe cel care „pe Domnul, nădejdea [sa], pe Cel Preaînalt L-a pus scăpare [sieşi]" (v. 9). Iisus nu se lasă descumpănit şi nici impresionat de această pseudo-cultură biblică: El citează din nou Scriptura - Cuvântul lui Dumnezeu: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Deut. 6, 16). Această a doua ispită era mai grea, pentru că diavolul a citat din Scriptură, însă în chip înşelător. Domnul ne arată o metodă: El nu a răspuns propunerii (şi deci nu a intrat în dialog cu Satana), însă a dezvăluit necurăţia care se ascunsese în spatele ei: a voi să ispiteşti pe Dumnezeu. Este o învăţătură duhovniceas­că foarte înaltă: aici, păcatul este de a vrea să-L pui pe Dumnezeu la încercare, de a te com­porta ca şi cum am fi egali şi, în fond, a-L silui pe Dumnezeu, adică a vrea să-L dominăm. Când o creatură este la un nivel duhovnicesc foarte înalt - aşa cum e cazul cu Satana¹³ - ea poate fi ispitită să verifice dacă Dumnezeu este cu adevărat atotputernic. Asta face Satana şi la asta vrea să-i aducă şi pe alţii. însă se pot observa două slăbiciuni în raţionamentul diavolului: pe de o parte, Templul reprezintă lucrul cel mai înalt şi mai sfânt de pe pământ; a propune unui om duhovnicesc să se arunce de pe acoperişul Templului înseamnă a-l îm­pinge la cădere, a-l îndemna să renunţe la Dumnezeu, un lucru absurd; şi, pe de altă parte, propunerea aceasta era deşartă, fără interes.

Cea de-a treia ispită este în acelaşi timp o culme şi o dezvăluire. Diavolul îl duce pe Iisus pe un munte foarte înalt, mai înalt decât Templul şi simbolizând Cerul şi transcenden­ţa dumnezeiască. însă aici, beat de putere şi de glorie, concentrat asupra propriei frumu­seţi şi inteligenţe, nu-şi dă seama că merge prea departe: vrea să primească închinare ca un dumnezeu, sub cuvânt că va da în schimb toate împărăţiile pământului¹⁴. Este ridicol. S-a dat de gol: vrea să ia locul lui Dumnezeu, îndemnându-l pe Om să i se închine ca şi cum ar fi Dumnezeu. Atunci Domnul îl demască şi îl numeşte: „înapoia mea, Satano”. Şi citea­ză pentru a treia oară Sfânta Scriptură: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti” (Deut. 6, 13). în cele din urmă, cum Hristos ieşise victorios din pri­mele două ispite, cea de-a treia se dovedeşte a fi cea mai uşoară, pentru că diavolul s-a dat pe faţă. Este o mare lecţie duhovnicească: tre­buie să ne ţinem tari, să nu dăm înapoi; dia­volul cu siguranţă va face un pas greşit şi se va demasca. Satana fuge: a fost învins.

Atunci îngerii, venind la El, slujesc pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Nu au interve­nit în această luptă duhovnicească, pentru că era o luptă între Om şi demon. Deşi nu înţe­leg întruparea Cuvântului, ei ştiu că, în ciuda înfăţişării Sale, acest om este Fiul lui Dumne­zeu. Ei ascultă de Dumnezeu, dăruindu-I in­teligenţa şi cugetele lor, spre deosebire de Sa­tana.

Este important să subliniem că nicio clipă Hristos nu Şi-a arătat puterea Sa dumnezeias­că. A luptat şi a învins pe Satana ca un om, plin de Duhul Sfânt¹⁵ (ceea ce este foarte diferit de exorcismele pe care le va face mai apoi, când puterea Sa dumnezeiască se va impune demo­nilor). A învins pe diavol în slăbiciunea firii omeneşti. În Iisus, în acest moment, Omul a învins pe Satana. Hristos arată astfel că este cu adevărat „Noul Adam”. Era de o importan­ţă capitală ca, înainte de a-Şi începe misiunea de evanghelizare şi de mântuire, să ne arate nouă, oamenilor, că putem, dacă suntem plini de Duhul Sfânt, să-i ţinem piept Satanei (adi­că să ne răscumpărăm greşeala cea dintâi). Hristos dă înapoi Omului cinstea lui cea dintâi, eliberându-l de sub stăpânirea demo­nului. Mai apoi, îi va arăta cugetele dumneze­ieşti şi îl va mântui de moartea cea veşnică.

Dacă ne uităm cu atenţie, cea mai grea din­tre cele trei ispite a fost cea dintâi, pentru că putea avea un înţeles. Iisus nu S-a plecat. A doua era deja mai puţin plauzibilă, deşi avea totuşi un raport cu Scriptura. Iar cea de-a tre­ia era complet ridicolă. Hristos ne arată aici o adevărată metodă de luptă duhovnicească, pe care am putea să o rezumăm astfel: faţă cu Duşmanul duhovnicesc, să nu intrăm în dia­log cu demonul pe propriul său teren; să as­cultăm glasul Duhului Sfânt în taina inimii noastre şi să urmăm ceea ce ne spune să spu­nem şi să facem. Duhul e Cel care, în noi, răs­punde demonilor şi îi învinge.

Îndată după această încercare din care a ieşit victorios, Domnul se întoarce în Galileea, se aşază la Capernaum şi Îşi începe misiunea. Pentru aceasta a fost nevoie de două lucruri: să fie arătat tuturor ca fiind Mesia şi Fiul lui Dumnezeu, şi să-l învingă pe Satana în slăbi­ciunea firii Sale omeneşti, în taină.

Părintele Noel TANAZACQ, Paris

Note:

tivată). Acest lucru face că anumite pericope importante nu sunt niciodată citite duminica. În schimb, în Apus lecturile din cele patru Evanghelii au fost mereu alese în funcţie de timpul liturgic. Este destul de rar ca un pasaj important să nu fie citit duminica.

2.      Insă Sfântul Luca este mai puţin coerent: el in­versează ordinea ultimelor două ispite, ceea ce nu este logic.

3.      Sfântul Luca este mai puţin precis, lucru cu­rent la el, deoarece cronologia sa este greu de urmărit: el pare să lege ispitirea lui Hristos de misiunea Lui (3, 23), intercalând între ele ge­nealogia „ascendentă” a lui Hristos (3, 23-38). Însă, de fapt, ispitirea se situează înaintea în­ceputului misiunii publice a Domnului, care se petrece în Galileea.

4.      „Diavol” vine din grecescul diabolos:cel care dezbină, care desparte (de la diaballo:a inse­ra, a separa). Este opusul lui symballo(a pune împreună, a uni), care a dat „simbol”. „Satana” este un nume propriu: a se vedea nota 13.

5.      Filioquismul este o erezie trinitară apărută în Spania în secolul al VI-lea (probabil pentru a combate arianismul) şi adoptată de către Carol cel Mare, care avea la curtea sa clerici spanioli: el însuşi şi succesorii săi (împăraţii carolingi- eni şi germanici) au impus-o, începând cu 809, Bisericii de la Roma, care va rezista timp de două secole: papii de la Roma vor ceda în cele din urmă în 1014. Aceasta va fi cauza princi­pală a schismei din 1054 dintre Bisericile de la Roma şi de la Constantinopol. Această doctri­nă afirmă că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul (în latină: ... qui ex Patre Filioque procedit...), contrar celor spuse în Evanghelie (In 15, 26): ea confundă purcederea ontolo­gică (legată de firea dumnezeiască) şi purce- derea prin iconomie (legată de acţiunea per­soanelor dumnezeieşti faţă de oameni). Astfel se creează un dezechilibru în sânul Treimii, micşorând egalitatea celor trei Persoane şi con­fundând caracterele lor ipostatice. Teologia scolastică va spune în cele din urmă, în seco­lul al XIII-lea, că Duhul Sfânt este o legătură de iubire între Tatăl şi Fiul, ceea ce este de două ori fals, pentru că o „legătură" nu este o per­soană şi pentru că principiul de unire în Treime este Tatăl, izvorul unic, şi nu Duhul Sfânt.

6.      Sfântul Ambrozie are o frază frumoasă: „Primul Adam a fost alungat din rai în pustie... al doi­lea Adam S-a întors din pustie în rai" (Tratat despre Sfântul LucaI, SC n° 45 bis, p. 153). Locurile ispitei ne sunt cunoscute. Cele 40 de zile ale lui Hristos în pustie se petrec în deşer­tul Iudeii, care se găseşte de-a lungul coastei de nord-vest a Mării Moarte (între Qumran şi En-Ghedi), nu departe de locul botezului Său, care este cunoscut numai prin tradiţie (Qasr El-Yaub, unde se găseşte o mănăstire ortodoxă, pe malul de răsărit al Iordanului, în dreptul Ierihonului). Cât despre „muntele înalt", tradi­ţia îl situează nu departe de Ierihon: este vorba despre muntele celor Patruzeci de zile, care se vede ca un adevărat zid de la Ierihon (aflat la 240 m sub nivelul mării). Ierusalimul nu este departe de aceste locuri (20-30 km).

7.      Soldaţii greci din Antichitate posteau înainte de luptă.

8.      Sfântul Ilarie spune că „Se hrănea cu Duhul lui Dumnezeu" (Despre MateiI, SC n° 254, p. 117).

9.      Sfântul Marcu şi Sfântul Luca par a spune că Iisus a fost ispitit timp de 40 de zile de Satana. Este posibil să fi fost multe ispitiri latente, vi­clene. Însă este clar că atacul explicit al demo­nului, faţă către faţă, se va face în momentul în care Iisus a flămânzit, la capătul celor 40 de zile. Sfântul Ambrozie spune chiar că slăbiciu­nea văzută a foamei este cea care l-a atras pe Satana (ibid., p. 155 şi 157).

10.  Această idee va fi reluată adesea în istoria ome­nirii, şi mai ales în perioada contemporană: „Mai întâi daţi-le să mănânce, iar apoi vorbiţi-le de Dumnezeu..." Insă Hristos a făcut exact in­vers: mai întâi a vorbit despre Dumnezeu - şi îndelung -, apoi a dat de mâncare, înmulţind pâinile şi peştii (cf. cele două înmulţiri ale pâi­nilor).

11.  De aici avea să fie aruncat Iacov al Ierusalimului, „fratele Domnului" [fratele Său vitreg, fiul lui Iosif] de către cărturari şi farisei, furioşi că măr­turisise dinaintea poporului că Iisus este Mesia, probabil în 62 d.Hr. (Eusebiu din Cezareea: Istoria bisericească,Cartea a II-a, cap. XXIII, 12-18).

12.   Este aceeaşi stratagemă pe care a folosit-o şi cu Eva: nu a minţit în totalitate, ci a amestecat ade­vărul şi minciuna. Eva mai întâi l-a ascultatpe şar­pe, care punea la îndoială cuvântul lui Dumnezeu - lucru profund necurat -, iar apoi a intrat în di­alog cu el, mergând în direcţia în care el voia să o atragă. E de aşteptat că s-a pierdut.

13.  Faptul că Satana L-a putut duce pe Iisus până la acea înălţime, şi mai sus încă în cea de-a tre­ia ispită, este semnul capacităţilor lui duhov­niceşti. În general avem o opinie psihologică şi simplistă asupra lui Satana: de fapt, este un heruvim căzut, Satanael, şi probabil fiinţa cre­ată dotată cu cea mai mare inteligenţă. De aici mândria şi gelozia sa sălbatică pe Om.

14.  Mai mult decât atât, minte: împărăţiile acestei lumi nu i-au fost încredinţate de Dumnezeu. El este numai „prinţul" [acestei lumi] (In 14, 30), pentru că este primul care a căzut în pă­cat, începătorul păcatului. A profitat de căde­rea Omului şi de pedeapsa dumnezeiască ce i-a urmat pentru a ocupa inimile oamenilor şi a căpăta importanţă. Sfântul Efrem înfierează „uriaşa minciună" a Satanei (Comentariul la Diatessaron, SC n° 121, p. 103).

15.  Duhul Sfânt Care L-a călăuzit aici pentru aceas­tă luptă este mereu prezent în taina inimii Sale omeneşti