Adaugat la: 1 Octombrie 2008 Ora: 15:14

Sfântul Martin taumaturgul, episcop de Tours, apostolul Galiei, ocrotitorul mănăstirii Cantauque

Câteodată oamenii ne întreabă: De ce Sfântul Martin? De ce am ales acest sfânt practic necunoscut în Biserica ortodoxă?

În Franţa Sfântul Martin e ceva mai puţin ignorat decât în alte părţi. Astăzi, câteva sute de sate şi mai bine de 4000 de biserici îi poartă numele! Pe de altă parte, „Martin” e numele de familie cel mai des întâlnit în Franţa.

Pentru concetăţenii noştri care mai au un dram de cultură religioasă, Sfântul Martin e un soldat roman care şi-a tăiat tunica în două cu sabia, pentru a-l îmbrăca pe un om necăjit care tremura de frig. Acest gest de dragoste creştină este cam tot ce lumea îşi mai aduce aminte şi, de asemenea, ipostaza în care sfântul este reprezentat în majoritatea imaginilor. Ele ilustrează consemnările lui Sulpiciu Sever, biograful său (secolul IV). Acesta ne mai spune că după acest modest gest de dragoste, Hristos i-a apărut în vis lui Martin sub chipul săracului şi i-a spus: „Martin, deşi e doar catehumen m-a îmbrăcat cu haina lui”, cuvânt pe care-l pune în paralel cu cel al lui Hristos din Evanghelie: „Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei preamici, Mie mi-aţi făcut”. Martin nu era încă botezat, dar, ca şi în cazul sutaşului Corneliu, menţionat în Faptele Apostolilor, Duhul Sfânt lucra deja în sufletul său pentru a-l face „vas ales”.

Dar fericitul Martin nu a fost doar acest soldat, model de dragoste creştină. Martin a fost şi un apostol, Apostolul Galiei, o ţară profund romanizată timp de mai mult de trei secole şi care ocupa aproximativ teritoriul Franţei de astăzi. Creştinismul ajunsese acolo foarte devreme şi, începând din secolul al doilea, se formaseră comunităţi creştine înfloritoare, ca cea de la Lyon, care ne-au lăsat importante mărturii scrise: „Patimirile” episcopului Pothin, ale Blandinei şi a celor care erau cu ei, precum şi scrierile sfântului Irineu. În secolul al patrulea, evanghelizarea populaţiei urbane era aproape completă. Însă populaţia rurală rămăsese păgână, locuitorii ei continuau să practice vechile închinări la idoli în asemenea măsură încât în latină, cuvântul „paganus” care însemna „ţăran” a ajuns să însemne acelaşi lucru cu „idolatru”; de aici cuvântul „păgân”. Martin avea să fie evanghelizatorul acestei populaţii, mult mai numeroasă decât cea din oraşe.

Martin a fost un apostol în cel mai deplin sens al cuvântului. Ales episcop de Tours prin voinţa poporului, el nu s-a limitat doar la administrarea Bisericii sale, cum era obiceiul în acea vreme şi cum sfintele Canoane vor rândui mai târziu. Martin se ştia investit de către Dumnezeu cu o misiune mai amplă: evanghelizarea păgânilor, mai vrednici de milă decât cei mai săraci şi mai lipsiţi dintre oameni. Râvna sa, de aceeaşi măsură cu cea a Apostolului Neamurilor, l-a purtat departe de oraşul său, Tours. Îl vedem lucrând în Spania şi în ţările germanice, ca şi în estul Galiei. Modul său de evanghelizare este, în primul rând, harismatic: „cuvântul … şi propovăduirea … nu stăteau în cuvinte de înduplecare a înţelepciunii omeneşti”, pe care populaţiile rurale nu le-ar fi putut înţelege, ci era „adeverirea Duhului şi a puterii” (1 Cor 2,4). Astfel, biograful său, Sulpiciu Sever consemnează: exorcisme, vindecări, învieri ale morţilor şi multe alte minuni care însoţeau propovăduirea sfântului. Acestea au continuat şi dupa moartea sa, chiar din momentul în care corpul său era dus în oraşul său episcopal. Biograful său ne spune că peste tot pe unde corpul său era purtat, câmpurile înfloreau. De aici expresia franceză „vara sfântului Martin” care desemnează scurta revenire a timpului văratec în luna noiembrie.

Spre deosebire de episcopii aleşi înaintea lui, care aveau un mod de viaţă de personalităţi culte şi rafinate, Martin era un ascet şi un monah şi aşa va rămâne toată viaţa. Mulţi din contemporanii săi îl imitau, îi deveneau ucenici şi colucrători în propovăduirea apostolică.

În secolul al patrulea monahismul era abia la început. „Viaţa Sfântului Antonie” (adormit în 355), adevărat tratat de viaţă ascetică ortodoxă, scris de sfântul Atanasie al Alexandriei, începea să fie cunoscută în occident. În 361 Martin a întemeiat o mănăstire la Ligugé, primul aşezământ monastic consemnat în Europa. Putem deci spune că el introduce monahismul în occident înaintea sfântului Ioan Casian la Marsilia (în jur de 430) şi mai ales cu mult înainte de sfântul Benedict de Nurcia (secolul VI) în Italia, care l-a cinstit pe Martin ca pe un învăţător şi a ridicat o biserică în cinstea lui.

Martin a adaptat la cultura galo-romană acest monahism european primitiv, inspirat probabil de monahismul egiptean şi i-a dat un caracter net misionar. Astfel, monahii sfântului Martin se abţineau practic de la lucrul mâinilor, pentru a se dedica în întregime rugaciunii şi ascezei, pe care le practicau în paralel cu evanghelizarea. Deci, înainte de a fi benedictin, monahismul occidental a fost martinian.

Monah, episcop, taumaturg şi misionar, Martin a promovat un monahism care trebuia să facă din Galia o ţară profund creştin-ortodoxă. Ucenic fidel al sfântului Ilarie din Poitiers, apărător curajos al crezului stabilit la Niceea (fapt pentru care a fost supranumit „Atanasie al occidentului”), Martin, prin opera sa de evanghelizare, a pregătit Biserica Galiei să reziste persecuţiilor barbare ariene care urmau să se dezlănţuie la scurt timp după moartea sa.

Sfântul Martin avea să devină unul din primii sfinţi care nu au fost martiri. Franţa îl va adopta ca ocrotitor. Mormântul lui va atrage timp de secole mulţimi de pelerini. În Evul Mediu, nimic important nu se va face în regatul Franţei fără ca „Preasfinţitul Martin” să fie chemat în ajutor. Apoi vor veni războaiele religioase şi revoluţia franceză. Tăvălugul lor va nimici totul, până şi moaştele sfântului vor fi profanate şi arse aproape în totalitate (Mănăstirea Cantauque are binecuvântarea de a deţine o părticică din moaştele Sfântului Martin din Tours).

Sfântul Martin rămâne una din cele mai mari personalităţi ale monahismului primitiv, cu nimic inferioară celor din Orient. Mănăstirea noastră s-a dedicat pomenirii sale, cinstindu-l în mod deosebit pe 11 noiembrie, ziua adormirii sale şi pe 4 iulie, ziua aducerii moaştelor sale.

Sfântului Martin îi încredinţăm această ţară în care odinioară el a însămânţat Cuvântul lui Dumnezeu. Prin rugaciunile sale, să binevoiască Domnul să trimită din nou lucrători la secerişul Său, căci holdele sunt bogate, dar lucrătorii sunt puţini. Nu putem să credem că Franţa e un pământ pierdut pentru creştinism, ci mai degrabă credem că această ţară e un pământ al speranţei pentru Hristos. Evanghelizarea unei naţiuni este, de fapt, o lucrare care nu se sfârşeşte niciodată, căci „Dumnezeu nu are nepoţi, el are doar copii” sau, cum spunea Tertulian: „Nu ne naştem creştini, ci devenim creştini”.

Evanghelia trebuie să fie propovăduită fiecărei generaţii pentru ca fiecare bărbat sau fiecare femeie care o primeşte cu inima deschisă să se nască de sus pentru a duce o viaţă nouă în duh. O simplă apartenenţă sociologică la biserică se dovedeşte insuficientă pentru a putea rezista seducţiilor mincinoase ale lumii. Pentru poporul francez, ca şi pentru toate popoarele lumii, timpul evanghelizării este acum, în acelaşi fel cum era şi cu multe secole în urmă.

Alegându-l pe Sfântul Martin ca şi ocrotitor al mănăstirii noastre, împreună cu Maica Domnului, vrem să dăm mărturie de ataşamentul nostru faţă de moştenirea Părinţilor noştri întru credinţă. Dar, în acelaşi timp, vrem să ne aducem aminte că singura formă de a păstra această moştenire este de o a împărtăşi lumii cu generozitate. Credinţa moştenită nu e proprietatea noastră, ea este darul lui Dumnezeu pentru toţi cei pe care El îi cheamă spre a fi copiii săi iubiţi.

Arhimandritul Jacob, Stareţul Mănăstirii Cantauque

Dragostea creştinească a Sfântului Martin

Într-o zi când nu avea cu el decât armele sale şi tunica de soldat, în mijlocul unei ierni mult mai grele decât de obicei, încât foarte mulţi oameni erau doborâţi de puterea năprasnică a gerului, întâlneşte la porţile oraşului Amiens un sărac dezbrăcat; acesta mult se rugase de trecători să aibă milă de suferinţa lui, dar toţi îşi văzuseră de drumul lor. Martin, plin de Domnul, înţelese că acest sărac îi fusese încredinţat lui, din moment ce ceilalţi nu-i arătau niciun pic de milă. Dar ce să facă? Nu avea nimic, doar tunica cu care era îmbrăcat: jertfise tot ce avusese într-o împrejurare similară. Astfel, scoţând sabia, îşi taie tunica în două, dă o bucată săracului, iar el se îmbracă cu cealaltă. La acestă privelişte, unii din trecători începură să râdă, căci li se părea ridicol îmbrăcat cu jumătate de tunică. Dar multora, care gândeau mai înţelept, le păru sincer rău că nu făcuseră la fel căci, mai bogaţi decât el, ar fi putut să-l îmbrace pe sărac fără ca să se dezgolească pe ei înşişi.

Noaptea următoare, pe când era cufundat în somn, Îl vede pe Hristos îmbrăcat cu jumătatea tunicii cu care îl acoperise pe sărac. I se spune să-l privească bine pe Domnul şi să vadă că haina era chiar ceea pe care el i-o dăduse săracului. Apoi Îl aude pe Iisus spunând, cu voce răsunătoare, cetelor de îngeri care îi înconjurau: „Martin, care e doar catehumen, m-a îmbrăcat cu această haină”. Intr-adevăr, Domnul îşi reamintea cuvintele Sale, El care spusese „Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei preamici, Mie mi-aţi făcut”, atunci când afirmă că El Însuşi a fost îmbrăcat în persoana acelui sărac. Şi pentru a confirma această mărturie pentru o faptă atât de bună, a făcut să fie văzut în aceeaşi haină pe care săracul o primise.

Înşelătoarea Parusie a Satanei deghizat în Hristos Împăratul

Dar nu o să tăcem despre toate şiretlicurile prin care diavolul îl ispitea pe Martin în această perioadă. Într-o zi, se învălui într-o lumină orbitoare pentru a-şi râde de el mai uşor sub înfăţişarea unei străluciri străine; se îmbrăcă în straie de împărat, încununat de o coroană de pietre preţioase şi aur, cu broderii aurite la picioare, cu un chip senin, surâzător, în aşa fel că numai diavol nu părea. Astfel îi apăru lui Martin în timp ce el se ruga în chilia sa. Prima dată, Martin rămase uimit şi amândoi tăcură pentru multă vreme. Apoi diavolul luă cuvântul şi spuse: „Martin, priveşte bine ceea ce vezi: sunt Hristos. La a doua mea venire, m-am arătat mai înainte ţie.” La aceste cuvinte, cum Martin tăcea fără să răspundă nici cel mai mic cuvânt, diavolul îndrăzni să declare din nou, fără ruşine: „Martin, de ce te îndoieşti? Crezi ceea ce vezi! Sunt Hristos.” Atunci, Martin, pe care Duhul Sfânt îl ajută să înţeleagă că ceea ce-i apăruse era diavolul, nu Hristos, spuse: „Nu, Domnul Iisus nu a spus niciodată ca va veni înveşmântat în purpură, nici purtând o coroană strălucitoare; nu voi crede că Hristos a venit a doua oară decât dacă va purta aceleaşi haine, va avea aceeaşi înfăţişare ca în timpul patimilor Sale şi voi vedea clar semnele cuielor cu care a fost ţintuit pe cruce.” La aceste cuvinte, celălalt dispăru ca un fum. În urma lui, chilia se umplu de o asemenea duhoare, încât ea singură era dovada indiscutabilă că fusese chiar diavolul. Toate acestea, aşa cum tocmai le-am scris, le-am aflat din gura lui Martin însuşi – pentru ca nimeni să nu creadă că sunt doar poveşti.

(Sulpiciu Sever, Viaţa Sfântului Martin, Sources Chrétiennes 133.)


Veniţi toţi credincioşii, pe Apostolul Galiei, Sfântul Martin, să-l cinstim,
Vestitor al veşnicului Cuvânt, apărător al credinţei adevărate,
Tu odinioară pe părinţii noştri i-ai luminat cu harul tău nelumesc,
Tu ai născut, ca şi Pavel, un popor nou, mărturisitor al Sfintei Treimi.

A doua stihire a Vecerniei Sfântului Martin
 

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni