De ce nu reușim să ne căsătorim?

publicat in Varia pe 17 Ianuarie 2014, 14:36

Am ezitat aproape doi ani înainte de a scrie aceste rânduri, de teamă să nu fiu înţeles greşit. Am hotărât să risc, totuşi, după ce am auzit recent o domnişoară de aproape 40 de ani spunându-i unui preot: „Părinte, eu vreau să mă căsătoresc! Dar, ştiţi, nu mă interesează atât de mult cine va fi soţul meu, ci mă interesează mai degrabă să am co­pii cu el”

Sunt mulţi tineri singuri (necăsătoriţi) în Biserică. Şi fete, şi băieţi. Şi femei, şi bărbaţi. Aparent, în ţările din Occident singurătatea e şi mai accentuată decât acasă, în România, deşi nu sunt foarte sigur de acest lucru. Putem găsi o sumedenie de motive obiective care să justifice această situaţie: mulţi am plecat în străinătate imediat după terminarea liceului sau a facultăţii, şi astfel am amânat găsirea par­tenerului de viaţă; muncim sau studiem prea mult; în Biserică sunt întotdeauna mai multe femei decât bărbaţi; nu avem ocazii să ne cu­noaştem etc. Există însă, după părerea mea, un motiv mai puternic şi mai profund decât toate acestea...

Înainte de toate, vă propun să ne între­băm fiecare: Cine este Dumnezeu pentru mine? Cum mă rog eu Lui? Dacă avem curaj să răspundem cu adevărat la aceste întrebări, o să ne dăm seama că cei mai mulţi dintre noi ne rugăm „Doamne, dă-mi, Doamne, fă-mi!”. Îi cerem lui Dumnezeu să ne ajute să ne gă­sim serviciu, să luăm examene, să ne păzeas­că în călătorii etc. Mergem în pelerinaje şi dăm pomelnice pentru „sănătate şi noroc în viaţă”. Îl tratăm ca pe un sponsor care ne poa­te împlini nevoile sau dorinţele. După toate aceste cereri din interes, când mai găsim oare timpul să (ne) întrebăm „Doamne, dar Tu Cine eşti?” sau să-I spunem „Doamne, aş vrea să Te cunosc”? Câţi dintre noi venim la Bise­rică pentru a ne întâlni cu Dumnezeu? Câţi dintre noi ne aşezăm la rugăciune sau ne îm­părtăşim ca să fim „prieteni ai Lui adevăraţi”2?. De fapt, nu prea ne interesează Cine este Dumnezeu, nu ne interesează să ne împrie­tenim cu Dumnezeu3...

Fără să ne dăm seama, relaţia noastră cu Dumnezeu ne modelează relaţiile cu ceilalţi oameni. Dacă nu mă interesează cu adevărat Persoana4 lui Dumnezeu, atunci nici persoa­na omului de lângă mine nu mă interesează cu adevărat. Dacă pentru mine Dumnezeu este doar Cel care-mi împlineşte nevoile, atunci aştept şi de la ceilalţi să-mi împlinească nevo­ile. Iar acest fel de a-i privi pe cei de lângă noi e un obstacol major în calea formării de prie­tenii adevărate, de la persoană la persoană, care să poată duce mai apoi la o relaţie solidă şi la căsătorie.

Câteva situaţii concrete la care am fost martor sau pe care mi le-au povestit prietenii:

O femeie este curtată de un bărbat în vederea căsătoriei pentru că „a venit vremea" şi „are şi el nevoie de cineva care să-i gătească o mâncare caldă"; un absolvent de teologie umblă după o anumită fată pentru că trebuie să fie însurat ca să fie hirotonit. Din ce mi-au spus câteva prie­tene de-ale mele, o fe­meie pusă în aceste si­tuaţii simte că bărbatul nu e interesat de ea, ca persoană, ci de „avan­tajele" pe care poate să le aducă. Şi atunci fuge de el. La fel, atunci când o femeie „îi face ochi dulci" unui bărbat pen­tru că ştie că el are bani sau pentru că vrea să fie mamă şi caută un băr­bat care să fie tată pen­tru copiii ei, bărbatul se simte ca un instrument şi se îndepărtează.

Unii suntem mai „profunzi", mai roman­tici, ne căutăm „jumătatea"5 şi credem că o „mare iubire" ne-ar vindeca de toate tristeţile şi de­presiile noastre. În urmă cu câţiva ani buni credeam şi eu tot la fel şi aşteptam să găsesc fata care să mă „împlinească". Şi, culmea! (mi se părea mie), când începeam să dau de înţeles acest lucru, toate fetele băteau în retragere. Iar eu mă întristam şi mă plângeam că „fetele din ziua de azi nu mai caută dragostea adevărată".

Acum, când stau şi mă gândesc, cred că atitu­dinea lor era firească: eu ceream prea mult de la ele, le ceream să mă vindece de singurătate. „De câte ori plângem aşa, după câte o Măriucă, după un Ionel, de ce plângem, de fapt? Nu după Ionel, că nici nu l-am văzut... Săracu Ionel, nici măcar nu era Ionel, era doar o oglindă în care noi ne proiectam nevoia de dragoste, nevoia de a nu fi singuri"6.

Din fericire, am întâlnit un părinte care m-a ajutat să înţeleg că niciun om de pe acest pământ nu-mi poate împlini această nevoie de dragoste, că fiecare om are în el o sete de iubire pe care o poate potoli numai Dumne­zeu, Care este iubire (1 In. 4, 8). „Îndrăzneşte şi cere de la Dumnezeu să-ţi dea puterea să te bucuri în fiecare zi. Nu poţi amâna bucuria până ce vei realiza nu ştiu ce, până ce vei avea o fami­lie, o casă a ta, căci tot amânând-o e posibil să nu mai ai putere să te bucuri deloc!”7.Am auzit mai târziu o maică răspunzând unei tinere: „Dacă eşti nefericită necăsătorită, vei fi neferi­cită şi căsătorită. Bucuria nu ţine de căsătorie sau necăsătorie, ci ţine de viaţă cu Hristos sau fără Hristos”8.

Poate că pare „răsuflat” că tot la Hristos am ajuns. Dar nu cred că există altă cale. El însuşi ne-a spus: „Fără Mine nu puteţi face ni­mic” (In. 15, 5). Şi tot El ne-a încredinţat: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33). Cred că eroarea noastră e că ne concentrăm pe „toate celelalte”. Când dorinţa noastră va fi mai degrabă pentru Dăruitor decât pentru da­rurile care vin de la El, atunci cred că ceva esenţial se va „aşeza” în noi şi vom reuşi să-i vedem altfel şi pe oamenii de lângă noi. Să-i vedem pur şi simplu pentru ceea ce sunt, şi nu pentru ceea ce ne-ar putea oferi. Şi cred că ast­fel ne-am deschide către „adăugarea” „tuturor celorlalte” de care avem nevoie. Poate nu vom găsi acea „fericire” plină de senzaţional şi „ro­mantism virusat”9 pe care o vedem prin filme, dar cred că vom trăi o bucurie reală, palpabi­lă. Cu Hristos.

Note:

 

1. Verbul „a reuşi” nu se referă aici la un succes sau la o realizare. „Nu reuşim să..exprimă o neputinţă.
2. Aşa cum spunem în rugăciunea a şaptea di­nainte de împărtăşanie, a Sfântului Simeon Noul Teolog.
3. In ciuda faptului că Domnul Hristos însuşi ne cheamă să fim prietenii Săi: „Voi sunteţi prie­tenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prie­teni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (In. 15, 14-15).
4. Sau, mai bine spus, Persoanele Sfintei Treimi.
5. Această idee de căutare a „jumătăţii” este o concepţie păgână (o descriere a ei apare la Platon), care, din păcate, a devenit foarte po­pulară şi printre creştini. Teologia ortodoxă, însă, mărturiseşte că fiecare om este creat in­tegru (întreg), după chipul lui Dumnezeu, cu potenţialul să ajungă la comuniunea cu Dumnezeu. în Taina Cununiei nu se unesc două jumătăţi, ci două persoane complete, sco­pul acestei uniri fiind „stimularea reciprocă pen­tru mântuire”,cum spune părintele Arsenie Papacioc (www.crestinortodox.ro/interviuri/parintele-arsenie-papacioc-sfanta-taina-cununiei-70490.html).
6. Maica Siluana Vlad, Deschide Cerul cu lucrul mărunt,Ed. Doxologia, Iaşi, 2013, p. 133.
7. „O descoperire: Mănăstirea de la Cantauque”, Apostolia,nr. 24, martie 2008.
8. Maica Siluana Vlad, unul din răspunsurile la întrebările tinerilor la Congresul Nepsis, 25 septembrie 2010, Roma.
9. „Romantism virusat”, Apostolia,nr. 7, octom­brie 2008.