Adaugat la: 5 Ianuarie 2014 Ora: 15:14

Despre diferitele chipuri de a ne purta crucea (III)

Această a treia mărturie mi-a fost dată odată de către un ieromonah, fiu duhovnicesc al Arhimandritului Sofronie, şi pe care o primise el însuşi de la altcineva. Este atât de puternică, încât am hotărât să o traduc din engleză pentru a continua această serie. Autorul său, se înţelege, a dorit să rămână anonim.

DE LA CRUCE LA ÎNVIERE

Ne simţim adesea îndreptăţiţi să ne plân­gem de Dumnezeu. El a creat lumea, care este „bună foarte", după cum ne spune Biblia; şi to­tuşi, când ne uităm la ea, suntem dezamăgiţi. Diavolul este „stăpânitorul acestei lumi”. Şi nu înţelegem cum a putut Dumnezeu să creeze o lume atât de uimitoare şi să îngăduie ca ea să fie sub stăpânirea diavolului.

Există oameni deosebiţi care apar ca stele­le în întunericul acestei vieţi şi care sfârşesc prin a suferi, persecutaţi, înecaţi în amărăciune şi adesea mor înainte de vreme. De ce îngăduie Dumnezeu să se întâmple aşa? De ce ia de la noi în chip atât de dureros puţinele noastre sem­ne de mângâiere? Cum se potriveşte aceasta cu iubirea Lui? Şi în ce fel se justifică prin atotpu­ternicia Lui?

Ne este foarte greu să găsim răspunsuri sa­tisfăcătoare la aceste întrebări. Pe de altă parte, suntem convinşi de faptul că Dumnezeu ne iu­beşte, precum şi de atotputernicia Lui, şi pe acestea nu putem să le tăgăduim. Sau, dacă în­cercăm să o facem, ele dau neîncetat mărturie înlăuntrul nostru.

Acum câţiva ani, am întâlnit o tânără. Ochii ei dezvăluiau daruri unice şi virtuţi rare: dem­nitate, nobleţe, bună-cuviinţă, modestie, sme­renie. Toţi cei care o întâlneau simţeau faţă de ea o admiraţie de negrăit. Această doamnă ex­traordinară a suferit opt ani la rând de o boală incurabilă. Nu s-a plâns niciodată. Nu s-a între­bat niciodată de ce. Purtarea sa, atitudinea sa, viaţa sa întreagă adevereau cuvintele profetu­lui: „Dar Eu nu M-am împotrivit şi nici nu M-am dat înapoi” (Is. 50, 5). Într-un fel tainic şi lăun­tric, ea a reuşit să amâne fără încetare, în ulti­mii patru ani de viaţă, prognosticul doctorului care-i anunţa moartea. Şi-a îndurat întotdeau­na suferinţa cu zâmbetul pe faţă. A câştigat în repetate rânduri lupta cu timpul şi L-a „silit” pe Dumnezeu să-Şi schimbe planurile.

Mi-a fost trimisă de medicul ei ca pacientă în faza terminală a bolii. Avea o credinţă pro­fundă, deşi nu era ceea ce se cheamă o creştină practicantă.

Am fost binecuvântat să devin duhovni­cul ei şi „păzitorul” tainelor sufletului său no­bil în ultimii patru ani ai vieţii sale. N-am vor­bit niciodată despre viaţa aceasta: de ce trebuia să i se întâmple asta, sau dacă o minu­ne ar fi putut să-i lungească viaţa. Am căutat fără încetare frumuseţea şi adevărul vieţii de după moarte. Curajul ei mă impresiona. Ca orice fiinţă umană, se temea de durere, dar nu de moarte. Primise cu uşurinţă gândul că era într-o lume în care ea suferea în timp ce alţii se bucurau; o lume în care prezenţa sa nu era necesară. Fiinţa ei era nepământesc de fină şi delicată, dintr-o altă lume, aproape angelică.

Cu câteva luni înainte de moarte, a venit să mă vadă pentru ultima spovedanie. La sfârşit, mi-a cerut o favoare. Dorea să-i fac slujba de în­mormântare şi mi-a dat ultimele ei economii.

– Când veţi folosi aceşti bani după moar­tea mea, mi-a spus, veţi şti că sunt încă vie. Aceasta e dovada că, deşi părăsesc această lume, viaţa mea nu se sfârşeşte.

– Oricare dintre noi ar pleca primul, Nadia, să-l aştepte pe celălalt, i-am răspuns.

– Eu voi pleca prima, părinte. Plămânii mei sunt în totalitate prinşi de cancer. Respir cu mare greutate.

– Nimic nu e sigur în viaţa aceasta. Un ac­cident sau un atac ne poate schimba brusc pla­nurile.

– Sunteţi mult mai de folos decât mine aici.

– De ce credeţi că sunteţi mai puţin nece­sară?

– Mi-am început deja călătoria spre viaţa de dincolo.

– Nu se ştie niciodată. Dumnezeu poate face o minune. Prognosticul medicilor se do­vedeşte adesea a fi inexact. Vi se întâmplă să vă rugaţi ca Domnul să facă o minune?

– O minune pentru mine?

– Bineînţeles, pentru dumneavoastră.

– Sigur că nu, părinte. Am văzut atâtea mi­nuni în propria-mi viaţă că nu îndrăznesc să cer mai mult. Să facă minuni în viaţa altora. Sunt atâţia oameni în suferinţă!

Cum e posibil ca Dumnezeu să nu facă o mi­nune în viaţa unei persoane atât de deosebite? Cum se face că El nu dă celui care nu cere nici­odată? Că nu aude inima celui care se gândeş­te mereu la alţii cu smerenie şi discernământ? Nadia urca în grabă spre culme: „Sfârşindu-se curând au plinit ani îndelungaţi. Că plăcut era Domnului sufletul lui, pentru aceasta s-au gră­bit a-l scoate din mijlocul răutăţii” (Înţel. 4, 13-14). E trist că persoane care ajung atât de repede la desăvârşire aparţin mai mult Împărăţiei lui Dumnezeu şi nu se mai potrivesc cu planu­rile acestei lumi.

După câteva luni, Nadia a trebuit să fie in­ternată. Toate analizele arătau că avea să ne pă­răsească în curând. Când am aflat de starea ei, m-am dus să o văd la spital.

DE LA VIAŢĂ LA VIAŢA CEA ADEVĂRATĂ

– Cum vă simţiţi?

– Părinte, mă bucur atât de mult să vă văd! Aş vrea să mă binecuvântaţi, nu pentru că vreau să rămân în viaţa aceasta, ci ca să fiţi cu mine în călătoria mea spre veşnicie. De aceea v-am che­mat. Minunile s-au terminat. Durerea e insu­portabilă. Vreau să mor. E păcat?

– Ce credeţi că e mai bine? Să fiţi cu noi şi să suferiţi, sau să părăsiţi această viaţă, lăsându-ne în urmă cu durerea despărţirii?

– Aş vrea să nu suferiţi, iar eu să fiu în mâi­nile Domnului. Simt într-adevăr că e o binecu­vântare! Dar de ce să fiu aşa de nerecunoscă­toare?

– Ştiţi, nu-mi pare rău că veţi pleca în cu­rând din viaţa aceasta, pentru că nu vom fi des­părţiţi. Doar că ne doare să vă vedem trecând prin încercarea aceasta.

– Acum că vorbim, da, sufăr, dar nu sunt tulburată. Mă bucur să simt prezenţa lui Dumnezeu. Imaginaţi-vă că trupul meu nu ar suferi, dar nici sufletul meu nu ar putea simţi prezenţa Lui. Sunt foarte mulţumită.

– Spuneţi-mi, nu vă gândiţi niciodată la via­ţa de după moarte? Simţiţi că se apropie? Vă e teamă? Sunteţi neliniştită?

– Părinte, o simt ca pe viaţa cea adevăra­tă. Nu ca pe o altă formă de viaţă. Oare mă în­şel? Mă strecor doar în Împărăţia Lui şi gust fericirea veşnică, apoi ies din ea şi gust amă­răciunea durerii. Da, simt un fel de teamă lă­untrică, dar dragostea şi sprijinul tuturor o îm­puţinează. Aceste două stări arată voia Domnului. Fie ca voia Sa să se facă. Prezenţa voastră îmi aduce o mare bucurie. Vă iubesc mult pe toţi şi nu vreau să mă vedeţi suferind. Vă rog să mă iertaţi.

– Dar noi suntem familia dumneavoastră; pe de o parte, suferim împreună cu dumnea­voastră, iar pe de altă parte, ne bucurăm de dra­gostea noastră unii pentru alţii. Vreau să vă spun ceva: când o persoană trece printr-o astfel de încercare şi simte că sfârşitul se apropie, el/ea simte două lucruri: răceala singurătăţii şi întu­nericul sfârşitului care îl copleşeşte. Iubirea însă încălzeşte şi credinţa luminează. Ne împărtă­şiţi din iubirea dumneavoastră şi aveţi şi o cre­dinţă profundă. Astfel, nu vă simţiţi nici singu­ră, şi nici în întuneric.

– Părinte, nu am aşa de multă credinţă. Nu sunt o bună creştină, nu sunt deloc un „om al bi­sericii” Mă duceam la biserică, dar mă simţeam acolo ca o străină. Nu reuşeam să înţeleg decât foarte puţin, dar acum simt că dacă aş mai rămâ­ne mult în această viaţă, aş fi în întuneric. Tânjesc după „viitorul” de care îmi vorbiţi adesea. Viaţa pământească nu are sens. Vă mulţumesc. Pot să vă sărut mâna?

S-a aplecat şi şi-a lipit buzele de mâna mea. Am simţit că lua de la mine toată binecuvân­tarea pe care Dumnezeu mi-o dăduse. A fost experienţa cea mai curată şi cea mai puterni­că din viaţa mea de preot: „S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine" (Lc. 8, 46).

– De ce îmi ţineţi mâna atât de strâns?

– Vreau să o ţin aşa până în veşnicie.

– Dar în felul acesta nu ţineţi decât ceva tre­cător.

– Părinte, n-am sărutat mâna unei persoane cu care m-am întâlnit, ci mâna per­soanei care m-a ajutat să-L întâlnesc pe Dumnezeu.

Adusesem cu mine o părticică din moaştele Sfântului Nectarie. O lua­sem pentru ca ea să o poa­tă săruta. Sfântul o va înso­ţi pe drumul spre veşnicie. Am deschis capacul cutiu­ţei şi îndată am simţit mi­reasma sfintelor moaşte.

– Puteţi să le sărutaţi acum, i-am spus. Simţiţi mi­reasma minunată? Aceasta nu înseamnă că Sfântul va face o minune şi că veţi su­pravieţui. Aceasta înseam­nă că vă pregăteşte calea că­tre Împărăţia lui Dumnezeu. Această mireasmă mărturi­seşte adevărul Împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu.

S-a aplecat şi, cu puţinele forţe pe care le mai avea, a sărutat sfintele moaşte. Lacrimile îi curgeau.

– Sunt o păcătoasă. Mă întreb dacă sunt pre­gătită duhovniceşte să părăsesc această viaţă, şop­ti strângându-mi mâna. Cred că vreau să mor pentru că vreau să fug de realitate; nu pentru că aş tânji atât de mult după împărăţia lui Dumnezeu. Mă simt legată de lumea aceasta din cauza puţi­nei mele credinţe. Aş vrea să mă spovedesc.

Cu o sensibilitate extraordinară, mi-a dez­văluit o taină din trecutul său, care rămăsese ascunsă în adâncul inimii.

– Să nu vă simţiţi vinovată. Liniştiţi-vă. Pocăinţa dumneavoastră este sinceră. Chiar dacă aţi uitat ceva, nu e grav.

– Nu mă simt vinovată. Dar fiindcă în sfâr­şit mă simt în mâinile lui Dumnezeu, nu vreau să le murdăresc. Simt că Dumnezeu mă aşteaptă, dar nu sunt vrednică de Împărăţia Lui. Totuşi, câteodată nu sunt nici măcar sigură că mă aşteaptă. Certitudinea ascunde mândrie. Nesiguranţa vădeşte o credinţă slabă. Amândouă sunt considerate ca fiind păcate.

– Care din ele e păcatul dumneavoastră?

– Amândouă, părinte.

– Dacă vreodată vom sfârşi în ceruri, nu e pentru vrednicia noastră, ci pentru că Dumnezeu vrea să fim acolo. Iubirea lui Dumnezeu cântăreşte mai mult decât valoa­rea oricui, chiar şi a unui sfânt, chiar şi a tutu­ror sfinţilor. Nu râvniţi să ajungeţi în Împărăţia lui Dumnezeu cu smerenie şi sinceritate?

– Din toată inima. Îmi doresc asta mai mult decât uşurarea suferinţelor.

Cuvintele ei nu aveau nimic sentimental. S-a întors spre mine. Privirea îi era cât se poa­te de liniştită, „covârşind orice minte” (Fil.4, 7). Chipul ei începea deja să dobândească o înfăţişare cerească, mai aproape de veşnicie decât de viaţa aceasta. Când te afli lângă o ast­fel de persoană, îndoielile cu privire la viaţa de după moarte se risipesc. Era ca şi cum mai zăbovea încă cu noi doar pentru a confirma această realitate, deşi suferea...

I-am citit rugăciunea de dezlegare. Acum era curăţită de toate păcatele. Mireasma sufle­tului ei luminos era gata să se răspândească în Împărăţia lui Dumnezeu, la vreme potrivită. Până atunci, puteam continua să ne împărtă­şim de mireasma vieţii ei binecuvântate.

Din fericire, Dumnezeu nu S-a grăbit să ne-o ia. Au trecut câteva zile. Nadia oscila în­tre lumea ei binecuvântată şi lumea noastră care, deşi nedesăvârşită, se împodobise cu fru­museţea iubirii noastre pentru ea - o iubire ex­primată mai mult prin credinţă decât prin sen­timente. O iubire care făcea să izvorască în noi mai degrabă o bucurie tainică pentru nobleţea fiinţei iubite care ne părăsea în suferinţă, decât durerea sentimentală a despărţirii.

Zilele treceau şi, pentru o pricină neştiu­tă, Dumnezeu o ţinea pe Nadia în viaţă. În timpul uneia din ultimele mele vizite la spi­tal, mi-a zis:

– Astăzi e duminica Sfintei Cruci. Am as­cultat la postul de radio al Bisericii semnifica­ţia acestei sărbători. Nu o cunoşteam prea bine. Învierea lui Hristos are drept consecinţă pro­pria noastră înviere. Da, mi-e teamă de moar­te.

– Fără moarte, nu există înviere, i-am răs­puns. Învierea presupune moartea. Cum pu­tem reveni la viaţă dacă nu murim mai întâi? De aceea, toate cântările bisericeşti fac referi­re atât la Cruce, cât şi la Înviere.

– Aveţi dreptate, mi-a zis ea. Am auzit ace­laşi lucru la radio. Şi totuşi mi-e încă teamă.

– Şi Hristos a simţit slăbiciune înainte de Răstignire.

– Nu cred că S-a simţit cum mă simt eu acum. Era ceva diferit, care mă depăşeşte. Deşi în toată viaţa mea s-au întâmplat o mulţime de minuni şi Dumnezeu a fost lângă mine, acum mi-e teamă că m-ar putea părăsi.

– Asta înseamnă că doriţi încă să rămâneţi aici?

– Nu. Nu doresc să rămân aici pentru tot­deauna. Acum sunt convinsă că nu-mi mai rămâne mult timp, dar nu contează. Mi-e tea­mă doar de felul în care voi muri. Îmi imagi­nez durerea, dificultatea de a respira, crizele de sufocare, şi sunt neliniştită. Vă rog, rugaţi-vă să mor în somn, fără să ştiu.

– Vreţi să plecaţi din această viaţă fără du­hul Învierii lui Hristos?

– Aş vrea mai degrabă să părăsesc această lume atât în duhul Crucii, cât şi al Învierii Domnului.

– Ce vreţi să spuneţi?

– Nu ştiu exact ce vreau să spun, dar îmi place amestecul acesta de moarte şi înviere de care aţi vorbit adineaori.

– Aţi vrea să plecaţi în Vinerea Mare, ca să vă cântăm imnele Învierii la slujba de înmor­mântare?

– Credeţi că aş putea rezista până atunci?

– Cred, da, şi chiar mai mult.

– Simt că nu-mi mai rămâne timp, părin­te. Nu mai sunt de folos în această viaţă.

– Nu puteţi şti asta. Poate că noi avem ne­voie de dumneavoastră.

– De mine, aşa cum sunt acum?

– Da, tocmai, aşa cum sunteţi.

– În orice caz, mă bucur că am putut pur­ta aceste discuţii.

Inima Nadiei a bătut toată Joia Mare. Seara am citit cele 12 Evanghelii la biserică. Era inconştientă de câteva zile. Pulsul i-a în­cetinit treptat şi respiraţia îi era din ce în ce mai slabă. Era ca şi cum tot aerul din lume nu-i mai putea umple plămânii. Ceasul de la spital arăta 23:58. Nu mai rămâneau decât câteva bătăi de inimă în trupul său firav. La miezul nopţii, când începea Vinerea Mare, Nadia a plecat spre viaţa veşnică. Lăsa în urma ei amintirea extraordinară a unei prezenţe neobişnuit de discrete şi delicate. Lăsa, de asemenea, urmele unei despărţiri atât de du­reroase. Şi totuşi simţeam că ea era mai po­trivită pentru Împărăţia lui Dumnezeu decât pentru această lume trecătoare şi supusă stri­căciunii.

A adormit, aşa cum îşi dorea, în Vinerea Mare, ziua Răstignirii Mântuitorului. Înmormântarea a avut loc în marţea din Săptămâna Luminată, săptămână în care Biserica noastră prăznuieşte fără contenire Învierea Mântuitorului. Dorinţa i-a fost înde­plinită: a trecut de la Cruce la Înviere!

Am fost singurul preot la înmormântare şi am slujit cântând încă o dată troparul Învierii. „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le." Aş fi putut cânta aşa fără înceta­re. Ultimele cuvinte ale troparului îşi găseau adevărata expresie pe chipul Nadiei. Chipul său trupesc era cu adevărat magnific: părea că doarme liniştită, contemplând Cerurile. În sfârşit, se odihnea în braţele Domnului. Deşi nu i-a fost îngăduit să trăiască mai mult şi ne lăsa cu inima îndurerată, ea reuşea să ne mân­gâie prin moartea ei ca un dar; căci tot Domnul a creat şi lumea de dincolo, unde „nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit".

Nadia face să ţâşnească din nou lumina lui Dumnezeu peste lumea aceasta. Ea nu a fost învinsă de moarte, ci s-a slăvit prin viaţa sa – sau, mai degrabă, a fost slăvită de Dumnezeu, Cel ce este viaţa sa.

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni