publicat in Tâlcul Evangheliei pe 2 Ianuarie 2014, 19:50
Uneori există lucruri de mirare în viaţa liturgică a Bisericii: unele întâmplări dumnezeieşti sunt puse în evidenţă cum se cuvine şi sărbătorite (toate cele importante, din fericire!), iar altele sunt practic uitate. Aşa este episodul cu Copilul Iisus în Templu în mijlocul învăţătorilor. https://apostolia.eu/index.php/dating-sites-leeds/ | who are the members of why don't we dating | https://apostolia.eu/index.php/sage-dating-australia/
Această sărbătoare este trecută cu vederea ca atare de ritul bizantin, însă, lucru de mirare, peri- copa ei este citită la 1 ianuarie, împreună cu cea a Tăierii împrejur, deşi cele două evenimente nu au nici o legătură cronologică (la Tăierea împrejur Iisus avea 8 zile, iar la Templu, în mijlocul învăţătorilor, avea 12 ani!). Însă icoana sărbătorii există, deşi nu este foarte răspândită. Biserica de la Roma nu ignoră complet acest praznic, deoarece citeşte pericopa respectivă în duminica de după Epifanie1, însă nu a văzut adevărata sa semnificaţie teologică şi a creat în mod artificial (şi „recent") o sărbătoare a „sfintei familii"2, care este o viziune morală şi socială, denaturând profund sensul sărbătorii. De fapt, aceasta nu se prăznuieşte ca atare decât în Ortodoxia de rit occidental, în duminica dintre Tăierea împrejur şi Epifanie, dacă între cele două sărbători se întâmplă să cadă o zi de duminică, sau pe 4 ianuarie, dată care este corect situată în anul liturgic, deoarece este vorba despre o teofanie3.
Cu toate acestea, avem de-a face cu un eveniment foarte important, singurul care ne este revelat despre copilăria lui Hristos, între aducerea Sa la Templu la 40 de zile (Întâmpinarea Domnului) şi botezul Său de către Ioan la 30 de ani (Teofania), şi care este de o mare bogăţie teologică.
Această pericopă începe cu o precizare importantă: „Şi părinţii Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paştilor la Ierusalim" Maria şi Iosif, care din punct de vedere social erau „părinţii lui Iisus", erau evrei evlavioşi, care împlineau cu seriozitate toate poruncile Legii: astfel, în fiecare an mergeau de Paşte în pelerinaj la Ierusalim4. Ei Îi transmiteau lui Iisus, ca om, poruncile lui Moise şi Îl creşteau în Legea lui Dumnezeu, legea pe care El Însuşi o dăduse, ca Dumnezeu, lui Moise pe Muntele Sinai, prin Sfântul Duh. Aici atingem un mare adevăr teologic, exprimat cu tărie de către al patrulea sinod ecumenic (de la Calcedon, în anul 451): ca om, Iisus nu ştia şi avea nevoie să înveţe, dar ca Dumnezeu ştia toate şi desăvârşit.
„Când a fost El de doisprezece ani...”
Este prima dată când Evanghelia ne vorbeşte despre Iisus după naşterea Sa (şi riturile care o însoţesc) şi este şi ultima dată când Îl pomeneşte înainte să devină adult. Această vârstă are deci o însemnătate. Toţi medicii şi psihologii sunt de acord: este vorba despre o vârstă hotărâtoare, o „trecere” în care trupul şi sufletul se schimbă. Este intrarea în adolescenţă, perioadă capitală şi dificilă, în care se petrece o adevărată mutaţie: omul nu mai este copil, dar nu este încă nici adult. Este începutul pubertăţii, când caracterele sexuale se afirmă (creşterea în volum a testiculelor la băieţi şi menstruaţia la fete), când sufletul începe să fie agitat de sentimentul iubirii şi când apare o anumită formă de respingere a autorităţii, mai ales părinteşti. Adolescenţii seamănă cu nişte pui de pasăre care sparg coaja oului şi vor să existe prin ei înşişi. În multe civilizaţii tradiţionale, doisprezece ani e vârsta la care se petrec riturile „de trecere”, iniţiatice. Or, Iisus este în acelaşi timp Fiul lui Dumnezeu şi un copil ca toţi ceilalţi: e interesant că Evanghelia ne vorbeşte de El tocmai la această vârstă. „Părinţii” Săi se duc deci la Ierusalim de sărbătoarea Paştilor, ca în fiecare an: aici, urcă la Templu şi participă la sărbătoarea Paştelui evreiesc: Iosif şi Iisus în „curtea israilitenilor”5, Maria în curtea femeilor. Se dă slavă lui Dumnezeu pomenindu-se primul Paşte (cruţarea primilor născuţi ai evreilor, trecerea Mării Roşii pe uscat) şi I se aduc jertfe (mai ales mielul pascal) şi tămâie, în cântare de psalmi... Ca Dumnezeu, Iisus este dătătorul Legii, iar ca om – copil, adolescent – învaţă să o respecte.
Apoi, după câteva zile, când ceremoniile s-au sfârşit, caravana care se întoarce în Galileea şi care numără probabil sute de persoane, dacă nu mii, porneşte la drum. După o zi6, Maria şi Iosif îşi dau seama că Iisus nu este în caravană (după ce l-au căutat „printre rude şi printre cunoscuţi”). Viaţa evreiască era o viaţă „tribală”, centrată pe familie în sens larg (rude apropiate şi îndepărtate, prieteni, cunoştinţe), şi nu una strict biologică, aşa cum se întâmplă în zilele noastre (într-o anumită măsură, aceasta era o prefigurare a Bisericii, care privilegiază legăturile duhovniceşti faţă de cele de sânge). Acest incident ne arată că părinţii pământeşti ai lui Iisus Îi lăsau o mare libertate: autoritatea lor parentală nu era foarte strictă. Copiii – mai ales de la vârsta adolescenţei – puteau să se întâlnească între ei7 sau să urmeze alţi membri ai familiei lărgite. Atunci, doar în acel moment, se îngrijorează şi se întorc din drum, căci sunt părinţi buni, care îşi iubesc fiul mai mult decât orice: părăsesc caravana şi se întorc singuri la Ierusalim. Aici, Îl caută pe Iisus timp de trei zile8, ceea ce le provoacă o mare îngrijorare: este vorba despre o prorocire a celor trei zile când Hristos avea să fie în mormânt, în care omenirea Îl va „pierde”. Şi este şi o învăţătură teologică importantă: Maria şi Iosif ştiu amândoi, însă pe căi diferite, că Iisus nu este un copil ca toţi ceilalţi. Cu toate acestea, e limpede, după Evanghelie, că El are aceeaşi înfăţişare şi acelaşi comportament ca şi ceilalţi copii. Este o taină greu de înţeles şi de trăit pentru părinţii Săi pământeşti.
În sfârşit, „după trei zile L-au aflat în Templu, sezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i si întrebându-i”. Însă şi El le vorbeşte, pentru că „toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui". De fapt, El dialoghează, de la egal la egal, cu învăţătorii lui Israel. Este o adevărată teofanie, o revelaţie a lui Dumnezeu în această lume. Ce reprezintă Templul şi învăţătorii?
Iisus este în Templu. Templul din Ierusalim a urmat „cortului mărturiei" („tabernacolul") confecţionat de Moise la poalele Sinaiului la porunca lui Dumnezeu9, casă sfinţită – făcută din pânză – care se putea purta din loc în loc, amintind lui Israel de legământul său cu Dumnezeu. După cucerirea Pământului Făgăduinţei, Domnul îi arătase lui David locul în care voia să se construiască templul (la Ierusalim, pe muntele Moria, acolo unde Avraam acceptase să aducă pe fiul său Isaac, unul născut, ca jertfă, întruchipând jertfa lui Hristos), însă Solomon, fiul său, este cel care l-a construit în toată măreţia. Centrul Templului era „sanctuarul", compus dintr-un „loc sfânt", unde preoţii aduceau lui Dumnezeu în fiecare zi tămâie şi pâinile zise ale „punerii înainte", şi dintr-un „loc foarte sfânt" (sau „sfânta sfintelor"), unde se păstrau într-un cufăr de lemn aurit (Arca) tablele Legii, date de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai şi care vesteau Evanghelia, rămăşiţe de „mană", întruchipare a Euharistiei, şi „toiagul lui Aaron care a odrăslit", întruchipare a fecioriei-maternităţii Mariei. Numai marele preot intra acolo, o dată pe an, şi stropea partea de deasupra a arcei („propiţia- tor") cu sângele animalelor jertfite (adică „dăruite" lui Dumnezeu). Jertfele se făceau afară, pe „altarul jertfelor". Când „slava lui Dumnezeu" (Şekhinah) cobora în Templu, nimeni nu mai putea să stea în el, căci ea umplea toate (2 Cronici 5, 13-14): era vorba de fapt de energiile dumnezeieşti necreate, care aveau să fie revelate de Hristos în momentul Schimbării la Faţă10.
În vremea lui Hristos, se vorbea despre „al doilea templu", construit de către Irod, mai mare şi mai frumos decât primul, însă sfânta sfintelor era goală încă de la distrugerea primului templu de către babilonieni în 586 î.Hr. Templul reprezenta sălaşul lui Dumnezeu printre oameni, adică Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Acest templu a fost construit pentru Mesia, pentru a primi pe Hristos, care este El Însuşi Templul viu, unind pentru totdeauna pe Dumnezeu şi Omul11. Însă, deoarece preoţii evrei aveau să-L respingă pe Iisus, să-L condamne la moarte şi să-L dea păgânilor romani care aveau să execute sentinţa, Templul avea să devină inutil şi să fie distrus în 70 d.Hr., conform prorociei lui Hristos (Mt 24, 1-2; Mc 13, 1-2; Lc 21, 5-6).
Iisus, copil (adolescent), este în Templu12 si sade în mijlocul Învăţătorilor. Învăţătorii13 lui Israel sunt „rabini" dascăli ai Sfintei Scripturi, „cărturari" şi învăţători, care de cele mai multe ori sunt farisei. Ei sunt teologii lui Israel, „Dascălii Legii". Iisus „şade" în mijlocul lor pentru că şi El este „Învăţător": este chiar singurul Învăţător (El a spus: „nu aveţi decât un singur Învăţător: pe Hristos"14). El este Învăţătorul, aşezat în mijlocul învăţătorilor. E limpede că aici El Îşi manifestă dumnezeirea: arată că El este Cel care a dat Legea lui Moise pe muntele Sinai, prin Duhul Sfânt. El discută cu ei: Evanghelia ne spune că îi ascultă (fără a avea nici o pretenţie) şi că îi întreabă (ca un evreu evlavios şi ascultător), însă şi că le vorbeşte si îi învaţă. Ceea ce spune este atât de extraordinar încât „toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui". El se arată aici ca Înţelepciune a lui Dumnezeu, Cuvântul care exprimă cugetele Tatălui. Se arată ca Mesia, însă fără a spune explicit acest lucru (altfel, Evanghelia ar fi mărturisit-o), pentru că „ceasul Său nu venise încă" (Ioan 2, 4; acest ceas va veni cu optsprezece ani mai târziu, după cum a hotărât Tatăl Său Cel ceresc): El dă un semn înţelepţilor lui Israel, Învăţătorii Legii, pentru a putea înţelege – dacă vor – că Mesia a venit în lume. Se pare că acest semn va rămâne fără urmări; cu toate acestea, nu putem şti aceasta cu siguranţă (poate că Nicodim purtătorul de mir15 era printre ei?). Acest fapt vesteşte misiunea Sa, căci Iisus va veni adesea să predice în Templu.
Domnul ne dă şi o învăţătură mai generală: manifestându-Şi dumnezeirea la această vârstă, El restaurează copilăria şi mărturiseşte că El, Hristos, e Cel care ne trece de la copilăria păcatului la măsura desăvârşită a Omului duhovnicesc, care este adevărata vârstă matură. Arată că „trecerea" adolescenţei se poate trăi duhovniceşte, şi mai ales că slujirea lui Dumnezeu nu depinde de o vârstă anume. Ştim bine că şi în plan pur omenesc există copii minune16 (ca de pildă Mozart, în muzică, dar şi în matematică, informatică şi în alte domenii...), însă se poate şi mai mult de atât: un copil poate şi să primească o revelaţie de la Duhul Sfânt şi poate fi investit cu o misiune dumnezeiască (aceasta se va vedea în timpul prigoanelor: anumiţi copii-mucenici vor vorbi cu înţelepciune de oameni maturi): putem fi desăvârşiţi (după chipul lui Dumnezeu) la orice vârstă. Hristos răscumpără toate.
Părinţii Săi omeneşti, sociali, se minunează. Mama Sa Îl ceartă, ca orice mamă („Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi”). Este a doua învăţătură a acestui eveniment. Maria şi Iosif, şi mai ales Maria, ştiu că Iisus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, însă această realitate dumnezeiască depăşeşte înţelegerea omenească. Faţă cu un eveniment care descumpăneşte, ei reacţionează omeneşte, psihologic, social.
Răspunsul Adolescentului dumnezeiesc este cutremurător, pentru că „El este Adevărul”: „De ce era să Mă căutaţi? Oare nu stiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?”. El pune lucrurile la locul lor, reamintind părinţilor Săi omeneşti că este Fiul lui Dumnezeu şi că ascultă în primul rând de Tatăl Său ceresc. Este o foarte frumoasă lecţie duhovnicească pentru toţi creştinii. Fiecare copil (şi fiecare fiinţă omenească) este datoare mai întâi lui Dumnezeu: trebuie mai întâi şi înainte de orice să asculte de Dumnezeu. Puţini părinţi, chiar creştini, înţeleg această taină. Ei uită că pruncii lor nu le aparţin: aceştia le sunt încredinţaţi de Dumnezeu, însă sunt ai lui Dumnezeu. Evanghelia recunoaşte într-adevăr că Maria şi Iosif nu au înţeles. Suntem ca şi ei: adesea nu înţelegem gândurile şi nici lucrarea lui Dumnezeu: suntem limitaţi. Însă de îndată cei Şi-a certat cu asprime părinţii, Adolescentul Iisus îi părăseşte pe învăţători, părăseşte Templul şi îi urmează cu smerenie: toată familia se întoarce la Nazaret. Evanghelia precizează „şi le era supus”.
Iisus este mereu într-o antinomie spirituală desăvârşită, simbolizată de „şi”: este mai întâi ascultător Tatălui Său ceresc si este supus părinţilor Săi omeneşti. Este întocmai ca Dumnezeu şi ca om, însă respectând ierarhia valorilor: firea Sa dumnezeiască are întâietate. Acest lucru se traduce, pentru noi, oamenii, prin: „Dumnezeu trebuie slujit mai întâi”.
Versetul final, care apare ca o concluzie, este şi el o învăţătură teologică: „Iisus sporea cu înţelepciunea si cu vârsta si cu harul la Dumnezeu si la oameni”. Ca Dumnezeu este desăvârşit, ştie toate şi cunoaşte toate. Însă, ca om, are nevoie să crească şi să se dezvolte fizic (vârsta), psihic (înţelepciunea) şi duhovniceşte (harul). Evanghelia nu ne va mai spune nimic despre Iisus înaintea arătării Sale ca Mesia la botezul Său, la Teofanie. El Se pregăteşte pentru misiunea Sa timp de 30 de ani în tăcere, rugăciune şi muncă. Însă, prin discreţia şi smerenia Sa, El adoarme şi bănuielile Satanei, care nu văzuse nimic la naşterea Sa: diavolul nu va începe să se îngrijoreze decât începând de la botezul lui Iisus.
Note: