Copilul Iisus în templu în mijlocul învăţătorilor lui Israel: o teofanie (Luca 2, 41-52)

publicat in Tâlcul Evangheliei pe 2 Ianuarie 2014, 19:50

Uneori există lucruri de mirare în viaţa liturgică a Bisericii: unele în­tâmplări dumnezeieşti sunt puse în evidenţă cum se cuvine şi sărbătorite (toa­te cele importante, din fericire!), iar altele sunt practic uitate. Aşa este episodul cu Copilul Iisus în Templu în mijlocul învăţătorilor. https://apostolia.eu/index.php/dating-sites-leeds/ | who are the members of why don't we dating | https://apostolia.eu/index.php/sage-dating-australia/

Aceas­tă sărbătoare este trecută cu vederea ca atare de ritul bizantin, însă, lucru de mirare, peri- copa ei este citită la 1 ianuarie, împreună cu cea a Tăierii împrejur, deşi cele două eveni­mente nu au nici o legătură cronologică (la Tăierea împrejur Iisus avea 8 zile, iar la Tem­plu, în mijlocul învăţătorilor, avea 12 ani!). Însă icoana sărbătorii există, deşi nu este foar­te răspândită. Biserica de la Roma nu ignoră complet acest praznic, deoarece citeşte pericopa respectivă în duminica de după Epifanie1, însă nu a văzut adevărata sa semnificaţie teologică şi a creat în mod artificial (şi „re­cent") o sărbătoare a „sfintei familii"2, care este o viziune morală şi socială, denaturând profund sensul sărbătorii. De fapt, aceasta nu se prăznuieşte ca atare decât în Ortodoxia de rit occidental, în duminica dintre Tăierea îm­prejur şi Epifanie, dacă între cele două sărbă­tori se întâmplă să cadă o zi de duminică, sau pe 4 ianuarie, dată care este corect situată în anul liturgic, deoarece este vorba despre o teofanie3.

Cu toate acestea, avem de-a face cu un eve­niment foarte important, singurul care ne este revelat despre copilăria lui Hristos, între aducerea Sa la Templu la 40 de zile (Întâmpinarea Domnului) şi botezul Său de către Ioan la 30 de ani (Teofania), şi care este de o mare bo­găţie teologică.

Această pericopă începe cu o precizare importantă: „Şi părinţii Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paştilor la Ierusalim" Maria şi Iosif, care din punct de vedere soci­al erau „părinţii lui Iisus", erau evrei evlavioşi, care împlineau cu seriozitate toate poruncile Legii: astfel, în fiecare an mergeau de Paşte în pelerinaj la Ierusalim4. Ei Îi transmiteau lui Iisus, ca om, poruncile lui Moise şi Îl creşteau în Legea lui Dumnezeu, legea pe care El Însuşi o dăduse, ca Dumnezeu, lui Moise pe Muntele Sinai, prin Sfântul Duh. Aici atingem un mare adevăr teologic, exprimat cu tărie de către al patrulea sinod ecumenic (de la Calcedon, în anul 451): ca om, Iisus nu ştia şi avea nevoie să înveţe, dar ca Dumnezeu ştia toate şi desă­vârşit.

„Când a fost El de doisprezece ani...”

Este prima dată când Evanghelia ne vorbeşte despre Iisus după naşterea Sa (şi riturile care o însoţesc) şi este şi ultima dată când Îl pome­neşte înainte să devină adult. Această vârstă are deci o însemnătate. Toţi medicii şi psiho­logii sunt de acord: este vorba despre o vârstă hotărâtoare, o „trecere” în care trupul şi sufle­tul se schimbă. Este intrarea în adolescenţă, perioadă capitală şi dificilă, în care se petrece o adevărată mutaţie: omul nu mai este copil, dar nu este încă nici adult. Este începutul pu­bertăţii, când caracterele sexuale se afirmă (creşterea în volum a testiculelor la băieţi şi menstruaţia la fete), când sufletul începe să fie agitat de sentimentul iubirii şi când apare o anumită formă de respingere a autorităţii, mai ales părinteşti. Adolescenţii seamănă cu nişte pui de pasăre care sparg coaja oului şi vor să existe prin ei înşişi. În multe civilizaţii tradiţi­onale, doisprezece ani e vârsta la care se petrec riturile „de trecere”, iniţiatice. Or, Iisus este în acelaşi timp Fiul lui Dumnezeu şi un copil ca toţi ceilalţi: e interesant că Evanghelia ne vor­beşte de El tocmai la această vârstă. „Părinţii” Săi se duc deci la Ierusalim de sărbătoarea Paş­tilor, ca în fiecare an: aici, urcă la Templu şi participă la sărbătoarea Paştelui evreiesc: Iosif şi Iisus în „curtea israilitenilor”5, Maria în cur­tea femeilor. Se dă slavă lui Dumnezeu pomenindu-se primul Paşte (cruţarea primilor năs­cuţi ai evreilor, trecerea Mării Roşii pe uscat) şi I se aduc jertfe (mai ales mielul pascal) şi tă­mâie, în cântare de psalmi... Ca Dumnezeu, Iisus este dătătorul Legii, iar ca om – copil, ado­lescent – învaţă să o respecte.

Apoi, după câteva zile, când ceremonii­le s-au sfârşit, caravana care se întoarce în Galileea şi care numără probabil sute de per­soane, dacă nu mii, porneşte la drum. După o zi6, Maria şi Iosif îşi dau seama că Iisus nu este în caravană (după ce l-au căutat „prin­tre rude şi printre cunoscuţi”). Viaţa evreias­că era o viaţă „tribală”, centrată pe familie în sens larg (rude apropiate şi îndepărtate, pri­eteni, cunoştinţe), şi nu una strict biologică, aşa cum se întâmplă în zilele noastre (într-o anumită măsură, aceasta era o prefigurare a Bisericii, care privilegiază legăturile duhov­niceşti faţă de cele de sânge). Acest incident ne arată că părinţii pământeşti ai lui Iisus Îi lăsau o mare libertate: autoritatea lor paren­tală nu era foarte strictă. Copiii – mai ales de la vârsta adolescenţei – puteau să se întâl­nească între ei7 sau să urmeze alţi membri ai familiei lărgite. Atunci, doar în acel moment, se îngrijorează şi se întorc din drum, căci sunt părinţi buni, care îşi iubesc fiul mai mult de­cât orice: părăsesc caravana şi se întorc sin­guri la Ierusalim. Aici, Îl caută pe Iisus timp de trei zile8, ceea ce le provoacă o mare în­grijorare: este vorba despre o prorocire a ce­lor trei zile când Hristos avea să fie în mor­mânt, în care omenirea Îl va „pierde”. Şi este şi o învăţătură teologică importantă: Maria şi Iosif ştiu amândoi, însă pe căi diferite, că Iisus nu este un copil ca toţi ceilalţi. Cu toa­te acestea, e limpede, după Evanghelie, că El are aceeaşi înfăţişare şi acelaşi comportament ca şi ceilalţi copii. Este o taină greu de înţe­les şi de trăit pentru părinţii Săi pămân­teşti.

În sfârşit, „după trei zile L-au aflat în Templu, sezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i si întrebându-i”. Însă şi El le vorbeşte, pentru că „toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui". De fapt, El dialoghează, de la egal la egal, cu învăţătorii lui Israel. Este o adevărată teofanie, o revelaţie a lui Dumnezeu în această lume. Ce reprezintă Templul şi învăţătorii?

Iisus este în Templu. Templul din Ierusalim a urmat „cortului mărturiei" („ta­bernacolul") confecţionat de Moise la poa­lele Sinaiului la porunca lui Dumnezeu9, casă sfinţită – făcută din pânză – care se putea purta din loc în loc, amintind lui Israel de le­gământul său cu Dumnezeu. După cucerirea Pământului Făgăduinţei, Domnul îi arătase lui David locul în care voia să se construias­că templul (la Ierusalim, pe muntele Moria, acolo unde Avraam acceptase să aducă pe fiul său Isaac, unul născut, ca jertfă, întruchipând jertfa lui Hristos), însă Solomon, fiul său, este cel care l-a construit în toată măreţia. Centrul Templului era „sanctuarul", compus dintr-un „loc sfânt", unde preoţii aduceau lui Dumnezeu în fiecare zi tămâie şi pâinile zise ale „punerii înainte", şi dintr-un „loc foarte sfânt" (sau „sfânta sfintelor"), unde se păs­trau într-un cufăr de lemn aurit (Arca) table­le Legii, date de Dumnezeu lui Moise pe mun­tele Sinai şi care vesteau Evanghelia, rămăşiţe de „mană", întruchipare a Euharistiei, şi „toiagul lui Aaron care a odrăslit", întru­chipare a fecioriei-maternităţii Mariei. Numai marele preot intra acolo, o dată pe an, şi stro­pea partea de deasupra a arcei („propiţia- tor") cu sângele animalelor jertfite (adică „dăruite" lui Dumnezeu). Jertfele se făceau afară, pe „altarul jertfelor". Când „slava lui Dumnezeu" (Şekhinah) cobora în Templu, nimeni nu mai putea să stea în el, căci ea um­plea toate (2 Cronici 5, 13-14): era vorba de fapt de energiile dumnezeieşti necreate, care aveau să fie revelate de Hristos în momentul Schimbării la Faţă10.

În vremea lui Hristos, se vorbea despre „al doilea templu", construit de către Irod, mai mare şi mai frumos decât primul, însă sfânta sfintelor era goală încă de la distrugerea pri­mului templu de către babilonieni în 586 î.Hr. Templul reprezenta sălaşul lui Dumnezeu prin­tre oameni, adică Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Acest templu a fost construit pentru Mesia, pentru a primi pe Hristos, care este El Însuşi Templul viu, unind pentru totdeauna pe Dumnezeu şi Omul11. Însă, deoarece pre­oţii evrei aveau să-L respingă pe Iisus, să-L condamne la moarte şi să-L dea păgânilor ro­mani care aveau să execute sentinţa, Templul avea să devină inutil şi să fie distrus în 70 d.Hr., conform prorociei lui Hristos (Mt 24, 1-2; Mc 13, 1-2; Lc 21, 5-6).

Iisus, copil (adolescent), este în Templu12 si sade în mijlocul Învăţătorilor. Învăţătorii13 lui Israel sunt „rabini" dascăli ai Sfintei Scripturi, „cărturari" şi învăţători, care de cele mai multe ori sunt farisei. Ei sunt teologii lui Israel, „Dascălii Legii". Iisus „şade" în mijlocul lor pen­tru că şi El este „Învăţător": este chiar singurul Învăţător (El a spus: „nu aveţi decât un singur Învăţător: pe Hristos"14). El este Învăţătorul, aşezat în mijlocul învăţătorilor. E limpede că aici El Îşi manifestă dumnezeirea: arată că El este Cel care a dat Legea lui Moise pe munte­le Sinai, prin Duhul Sfânt. El discută cu ei: Evanghelia ne spune că îi ascultă (fără a avea nici o pretenţie) şi că îi întreabă (ca un evreu evlavios şi ascultător), însă şi că le vorbeşte si îi învaţă. Ceea ce spune este atât de extraordi­nar încât „toţi care Îl auzeau se minunau de pri­ceperea şi de răspunsurile Lui". El se arată aici ca Înţelepciune a lui Dumnezeu, Cuvântul care exprimă cugetele Tatălui. Se arată ca Mesia, însă fără a spune explicit acest lucru (altfel, Evanghelia ar fi mărturisit-o), pentru că „cea­sul Său nu venise încă" (Ioan 2, 4; acest ceas va veni cu optsprezece ani mai târziu, după cum a hotărât Tatăl Său Cel ceresc): El dă un semn înţelepţilor lui Israel, Învăţătorii Legii, pentru a putea înţelege – dacă vor – că Mesia a venit în lume. Se pare că acest semn va rămâne fără urmări; cu toate acestea, nu putem şti aceasta cu siguranţă (poate că Nicodim purtătorul de mir15 era printre ei?). Acest fapt vesteşte misi­unea Sa, căci Iisus va veni adesea să predice în Templu.

Domnul ne dă şi o învăţătură mai genera­lă: manifestându-Şi dumnezeirea la această vârstă, El restaurează copilăria şi mărturiseş­te că El, Hristos, e Cel care ne trece de la co­pilăria păcatului la măsura desăvârşită a Omu­lui duhovnicesc, care este adevărata vârstă matură. Arată că „trecerea" adolescenţei se poate trăi duhovniceşte, şi mai ales că slujirea lui Dumnezeu nu depinde de o vârstă anume. Ştim bine că şi în plan pur omenesc există co­pii minune16 (ca de pildă Mozart, în muzică, dar şi în matematică, informatică şi în alte do­menii...), însă se poate şi mai mult de atât: un copil poate şi să primească o revelaţie de la Duhul Sfânt şi poate fi investit cu o misiu­ne dumnezeiască (aceasta se va vedea în tim­pul prigoanelor: anumiţi copii-mucenici vor vorbi cu înţelepciune de oameni maturi): putem fi desăvârşiţi (după chipul lui Dumne­zeu) la orice vârstă. Hristos răscumpără toate.

Părinţii Săi omeneşti, sociali, se minunea­ză. Mama Sa Îl ceartă, ca orice mamă („Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi”). Este a doua învă­ţătură a acestui eveniment. Maria şi Iosif, şi mai ales Maria, ştiu că Iisus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, însă această realitate dumne­zeiască depăşeşte înţelegerea omenească. Faţă cu un eveniment care descumpăneşte, ei reacţionează omeneşte, psihologic, social.

Răspunsul Adolescentului dumnezeiesc este cutremurător, pentru că „El este Adevărul”: „De ce era să Mă căutaţi? Oare nu stiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?”. El pune lucrurile la locul lor, reamintind părin­ţilor Săi omeneşti că este Fiul lui Dumnezeu şi că ascultă în primul rând de Tatăl Său ce­resc. Este o foarte frumoasă lecţie duhovni­cească pentru toţi creştinii. Fiecare copil (şi fiecare fiinţă omenească) este datoare mai în­tâi lui Dumnezeu: trebuie mai întâi şi înainte de orice să asculte de Dumnezeu. Puţini pă­rinţi, chiar creştini, înţeleg această taină. Ei uită că pruncii lor nu le aparţin: aceştia le sunt încredinţaţi de Dumnezeu, însă sunt ai lui Dumnezeu. Evanghelia recunoaşte într-adevăr că Maria şi Iosif nu au înţeles. Suntem ca şi ei: adesea nu înţelegem gândurile şi nici lu­crarea lui Dumnezeu: suntem limitaţi. Însă de îndată cei Şi-a certat cu asprime părinţii, Adolescentul Iisus îi părăseşte pe învăţători, părăseşte Templul şi îi urmează cu smerenie: toată familia se întoarce la Nazaret. Evanghelia precizează „şi le era supus”.

Iisus este mereu într-o antinomie spiri­tuală desăvârşită, simbolizată de „şi”: este mai întâi ascultător Tatălui Său ceresc si este supus părinţilor Săi omeneşti. Este întocmai ca Dumnezeu şi ca om, însă respectând ier­arhia valorilor: firea Sa dumnezeiască are în­tâietate. Acest lucru se traduce, pentru noi, oamenii, prin: „Dumnezeu trebuie slujit mai întâi”.

Versetul final, care apare ca o concluzie, este şi el o învăţătură teologică: „Iisus spo­rea cu înţelepciunea si cu vârsta si cu ha­rul la Dumnezeu si la oameni”. Ca Dumnezeu este desăvârşit, ştie toate şi cu­noaşte toate. Însă, ca om, are nevoie să creas­că şi să se dezvolte fizic (vârsta), psihic (în­ţelepciunea) şi duhovniceşte (harul). Evanghelia nu ne va mai spune nimic despre Iisus înaintea arătării Sale ca Mesia la bote­zul Său, la Teofanie. El Se pregăteşte pentru misiunea Sa timp de 30 de ani în tăcere, ru­găciune şi muncă. Însă, prin discreţia şi sme­renia Sa, El adoarme şi bănuielile Satanei, care nu văzuse nimic la naşterea Sa: diavolul nu va începe să se îngrijoreze decât începând de la botezul lui Iisus.

Note:

1. „Epifanie” în înţelesul occidental al termenului, adică sărbătoarea închinării magilor dinaintea Pruncului Iisus.
2. Noţiunea de „sfântă familie”, care este un fruct al scolasticii, este străină de Tradiţie și de Ortodoxie. Roma a vrut să facă din familia de la Nazaret un model de familie creștină, lăudând noţiunile morale de feciorie și ascultare. O familie ciudată, alcătuită dintr-un bătrân văduv, o tânără mamă fecioară şi un copil fără tată (pământesc), în care nu există nici o relaţie trupească şi sentimenta­lă între tată şi mamă! Este un lucru complet străin duhului Evangheliei, care insistă me­reu, prin gura lui Hristos, asupra întâietăţii relaţiilor duhovniceşti asupra celor biologi­ce şi afective, ca şi asupra ascultării faţă de Dumnezeu.Singura legătură între aceste trei persoane este Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu: de fapt, familia din Nazaret ves­teşte Biserica. Punctul culminant al acestei doctrine este pseudo-icoana sfintei familii, în care Iosif este văzut ţinând-o tandru pe Maria cu pruncul „lor" între ei: această „fo­tografie de familie" este o adevărată erezie teologică.
3. Riturile occidentale au un adevărat ciclu li­turgic al teofaniilor, care începe în prima du­minică a Adventului şi se termină în ultima duminică după Teofanie, pe când în Răsărit nu există decât un singur ciclu, ciclul pascal.
4. Legea (Deuteronomul, 16, 16) poruncea să se meargă în pelerinaj la Ierusalim cu prile­jul celor trei mari sărbători evreieşti (Paşti, Şavuot [Sărbătoarea Săptămânilor] şi Sucot [Sărbătoarea Corturilor]). Însă cum acest lucru era practic imposibil, tradiţia lăsa fie­căruia libertatea de a face ceea ce putea. Adesea, satele sau oraşele trimiteau o dele­gaţie pentru a le reprezenta. Faptul că Iosif, Maria şi Iisus mergeau în fiecare an la Ierusalim era un semn de mare evlavie.
5. Templul se găsea „la loc înalt" (pe muntele Moria): era o imensă esplanadă sacră, ierar­hizată în mai multe „curţi" din ce în ce mai înalte, fiecare rezervată unui anumit tip de populaţie: neamuri, israiliteni (bărbaţi şi fe­mei), israiliteni bărbaţi, preoţi. Curtea fe­meilor (accesibilă şi bărbaţilor) era destul de întinsă (aici se sărbătorea Sucotul) şi se găsea înaintea curţii bărbaţilor. Curtea israilitenilor (bărbaţi) era o zonă relativ în­gustă, care se întindea în lungime, şi se afla în faţa altarului jertfelor şi la intrarea în sanc­tuar (între cele două curţi se găsea poarta lui Nicanor). Sanctuarul însuşi, care se gă­sea în centru şi în partea cea mai de sus a es­planadei, era înalt de 45 de metri: acesta sim­boliza Cerul, Ierusalimul ceresc; la el se ajungea pe un rând de trepte, de unde cei 15 psalmi „ai urcării" sau ai treptelor (Ps 119-133) cântaţi de către leviţi (a se vedea şi nota 8).
6. Drumul era lung şi greu. Nazaret se găseşte la aproximativ 150 km de Ierusalim; era vor­ba deci de mai multe zile de călătorie (în mod normal, mergând pe jos se fac 15 până la 20 de km într-o zi). Oamenii se deplasau în grupuri (în caravane), pentru că drumu­rile erau periculoase.
7. Avem o confirmare a acestui lucru în Duminica Floriilor: Evanghelia ne precizea­ză că probabil copiii, în grup, au fost cei care L-au slăvit pe Iisus ca Hristos şi Împăratul lui Israel la intrarea Sa în Ierusalim şi în Templu, fără ca părinţii să fie pomeniţi..
8. Ierusalimul nu era un oraş foarte mare (în jur de 50.000 locuitori), însă populaţia sa se dubla la fiecare pelerinaj. Cât despre espla­nada Templului, era uriaşă (de cinci ori cât cea a Acropolelor din Atena, de zece ori cât catedrala Sfântul Petru din Roma). De aici îngrijorarea părinţilor, cu atât mai mare cu cât sunt probabil uimiţi de comportamen­tul fiului lor.
9. Precizare istorică în legătură cu Templul: „primul tabernacol", descris de Sf. Pavel la Evrei 9, a fost construit de către Moise în se­colul XIII î.Hr. Apoi regele David a cucerit Ierusalimul în jurul anului 1005 î.Hr. şi a adus aici Arca: el a cumpărat muntele Moria de la Ornan Iebuseul (1 Cronici 21), însă Dumnezeu nu i-a îngăduit să construiască un templu acolo, pentru că făcuse prea mul­te războaie şi vărsase prea mult sânge (1 Cronici 3, 28). Fiul său Solomon a constru­it deci primul templu pe acest loc, între 967 şi 960 î.Hr. (1 Regi 6 şi 2 Cronici 3). Templul a fost distrus în 586 î. Hr. de către babiloni­eni (Dan 5, 2-3), ca şi Arca, probabil. La în­toarcerea din exil, în jurul anului 537, sub împăratul pers Cyrus, Zorobabel a pus ba­zele unui nou templu, însă lucrările au fost întrerupte multă vreme din cauza conflicte­lor interne (cu samaritenii) şi construcţia nu a fost reluată decât între 520 şi 516 î.Hr.: era un templu modest ca dimensiuni. Acest tem­plu a fost profanat de regele grec Antioh al IV-lea Epifanie în 168 î.Hr. şi a fost consa­crat din nou în decembrie 165 (este origi­nea sărbătorii Hanukka). Apoi Irod a pus să se construiască din nou acest templu înce­pând din 20-19 î.Hr., pentru a cere iertare pentru numeroasele sale crime şi modul său de viaţă elenistic, nepotrivit pentru conşti­inţa evreiască. Acesta este Templul pe care l-a cunoscut Iisus şi a cărui distrugere com­pletă a prorocit-o. Templul nu a fost termi­nat decât în 63-64 d.Hr. Este numit „al doi­lea templu", însă este de fapt al treilea. Va fi distrus în întregime de viitorul împărat ro­man Titus în 70 d.Hr.
10. În Talmudul de la Babilon, rabinii leagă în mod limpede slava Şekhinah de Duhul Sfânt.
11. Iisus spune El Însuşi, după ce a alungat pe neguţătorii din Templu, evreilor care Îi ce­reau un semn: „Distrugeţi acest templu şi-l voi ridica în trei zile". Evanghelistul adaugă: „Însă El vorbea de templul trupului Său" (Ioan 2, 18-21). De la dispariţia puterii po­litice a lui Israel (secolul al VI-lea î.Hr.), Templul devenise centrul Ierusalimului şi al întregului popor evreu, şi nădejdea lui Israel: din acest punct de vedere, era asimilat cu Mesia.
12. Probabil în pridvorul lui Solomon, în partea de răsărit a Templului, acolo unde rabinii în­văţau poporul şi unde El Însuşi va învăţa mai târziu (Ioan 10, 13).
13. Un „dascăl" este un om învăţat, capabil să înveţe pe alţii (din latinescul docere, a învă­ţa). Termenul rabbi(în aramaică rabbouni), care va da „rabin" (după 70 d.Hr.), este ade­sea transcris ca atare în textul grec şi latin al Evangheliei şi uneori tradus prin didaskalos (dascăl, învăţător) şi doctorsau magister(în­văţător, dar şi director, cel care conduce). La origine, dascălii erau preoţi (cf. Ezdra), însă începând cu secolul al III-lea d.Hr. au fost recrutaţi mai ales dintre mireni.
14. Iisus spune poporului şi ucenicilor Săi: „Voi însă să nu vă numiţi rabi, că unul este Învăţătorul vostru [greacă: kathegetes= în­văţător, doctor; latină: magister= învăţător]: Hristos" (Mt 23, 8-10). Apostolii Îl numeau adesea pe Iisus „Rabbi"; Maria Magdalena Îi va spune, după Înviere, „Rabbouni".
15. Anumiţi farisei vor crede în Iisus, însă în tai­nă, printre ei aflându-se şi Nicodim purtă­torul de mir, membru al Sinedriului, care va veni la Iisus la vreme de noapte şi va mărtu­risi că El este Mesia („Rabi, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător..!”, Ioan 3, 1-2). Iar Iisus îi va spune puţin după aceea: „Tu eşti învăţătorullui Israel şi nu cunoşti aces­tea?" (Ioan 3, 10). Nicodim, împreună cu Iosif Arimatianul, Îl va coborî pe Iisus de pe Cruce şi va unge trupul Său cu miresme (Ioan 19, 38-42).
16. Episcopul Ioan de Saint-Denis spunea că toate aceste harisme extraordinare, la adulţi şi la copii, sunt „rămăşiţe" ale darurilor lui Adam şi ale Evei în Grădina Edenului.