Ambele au în acelaÅŸi timp un caracter sim­bolic ÅŸi istoric ÅŸi sunt complementare, fără a fi identice³. Sf. Matei voia să arate că Iisus era cu adevărat Om, iar Sf. Luca voia să arate că era cu adevărat Fiu al lui Dumnezeu ÅŸi deci Dumnezeu. Iisus este amândouă: Dumnezeu ÅŸi Om. Ambele sunt încredinÅ£ări adresate evre­ilor (mai cu seamă cea a lui Matei) ÅŸi „neamu­rilor” (mai cu seamă cea a lui Luca), dovezi că Iisus este cu adevărat Mesia cel vestit de Lege ÅŸi de Proroci. În ambele există un cuvânt-che- ie, care revine ca un leitmotiv: la Sf. Matei, aces­ta este „a zămislit”, iar la Sf. Luca „fiul lui”. Evanghelia de la Sf. Matei, care este numită ÅŸi Evanghelia Evreilor, a fost scrisă în ebraică ÅŸi pentru evrei⁴: „a zămislit” revine fără încetare pentru că destinul lui Israel era să zămis­lească pe Mesia [după trup⁵]. Matei vrea să arate că Israel ÅŸi-a îndeplinit misiunea, a făcut voia lui Dumnezeu: este slava lui Israel⁶. Evanghelia de la Sf. Luca, scrisă de către un medic de cultură greacă, de fel din Antiohia ÅŸi colaborator al Sf. Pavel, este mai universală ÅŸi clar orientată către „neamuri”⁷: pentru ne- evrei, aspectul iudaic al lucrurilor era secundar; era mai cu seamă important să li se arate că Iisus Hristos era Fiul lui Dumnezeu ÅŸi că deci mesajul Său privea întreaga omenire.

Acum să aprofundăm Genealogia după Sf. Matei. „Genealogie” ÅŸi „Facere” sunt prac­tic unul ÅŸi acelaÅŸi termen: termenul grec este genesis,care înseamnă naÅŸtere sau origine⁸. Primul verset este un titlu, un rezumat: „Cartea neamurilor (genealogia) lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam”. Încă de la aceste cu­vinte, Evanghelistul se adresează limpede ini­mii evreilor: toÅ£i evreii ÅŸtiau, într-adevăr, că Mesia trebuia să fie fiul lui David⁹ ÅŸi se soco­teau ca fii ai lui Avraam (pe care îl numeau pă­rintele nostru).

Apoi începe genealogia însăÅŸi. Ea porneÅŸ­te de la Avraam pentru că el a fost cel dintâi care L-a ascultat pe Dumnezeu, primul după căderea Omului care a ascultat pe adevăratul ÅŸi singurul Dumnezeu, lepădând pe idoli, ceea ce i-a adus numele de „Părintele credincioÅŸilor" izvor ÅŸi origine a tuturor credincioÅŸilor în ade­văratul Dumnezeu. Pentru aceasta, Dumnezeu a făcut un legământcu el, pecetluit de o făgădu­inÅ£ă:I-a făgăduit urmaÅŸinenumăraÅ£i, în vecii ve­cilor. Scopul Sf. Matei este de a arăta că Iisus este adevăratul urmaÅŸ ÅŸi posteritatea lui Avraam. Această posteritate este nenumărată, pentru că Hristos - Noul Adam - recapitulează în sine pe toÅ£i oamenii, ÅŸi fără sfârÅŸit, pentru că Hristos, ca Dumnezeu, este veÅŸnic, fără început ÅŸi fără sfârÅŸit. Apoi vin Isaac si Iacov. Aici avem înce­putul genealogiei triadei Patriarhilor. Hristos va spune El ÎnsuÅŸi că Dumnezeu este „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac ÅŸi al lui Iacov" (Mt. 22, 32).

2. ToÅ£i strămoÅŸii lui Hristos după trup fac parte din 3 grupuri a câte 14 nea­muri. BineînÅ£eles, este vorba de nu­mere simbolice. 14 este 7 x 2, adică plinătatea zidirii (7) înmulÅ£ită cu numărul Fiului Omu­lui (2), ceea ce arată că scopul CreaÅ£iei era unirea omului cu Dumnezeu. Iar aceasta se reproduce de 3 ori, ceea ce înseamnă că este voia celor 3 Persoane dumnezeieÅŸti. Se mai poate observa că avem de 3 ori 2 x 7, adică de 6 ori 7. Or, 6 este numărul Omului (creat în cea de-a 6-a zi) ÅŸi al căderii (Omul a refuzat să treacă la 7, unirea cu Dumnezeu, theosis): a rămas întors către sine însuÅŸi, către 6 [666 este numărul lui Antihrist¹⁰, numărul Fiarei, refuzul absolut al întrupării Cuvântului, al iubirii dumnezeieÅŸti ÅŸi al unirii cu Dumnezeu: este un „nu" spus Tatălui, Fiului ÅŸi Duhului Sfânt]. Aici avem de 6 ori acceptarea lui 7, ÅŸi prin grupuri de trei, ca ÅŸi cum la fiecare ciclu istoric Israel ar zice „da" întrupării Cuvântului, mântuirii ÅŸi îndumnezeirii. Satan insuflase Omului să spună de trei ori nu DumnezeieÅŸtii Treimi (666); omul, în persoana lui Avraam ÅŸi a urmaÅŸilor săi, spune de ÅŸase ori da, pentru a compensa ÅŸi a răscumpăra refuzul său iniÅ£i­al inspirat de Satan. Israel plineÅŸte ceea Adam ÅŸi Eva refuzaseră. Această simbolistică sacră subliniază credincioÅŸia faÅ£ă de Dumnezeu a urmaÅŸilor lui Avraam. Ca răspuns, Dumnezeu este credincios făgăduinÅ£ei Sale: a trimis pe Fiul Său pentru a mântui pe Om ÅŸi lumea.

14 x 3 = 42 neamuri: acest lucru cores­punde aproximativ istoriei (Avraam a trăit în jurul anului 1853 Î.Hr.: suntem, în linii mari, în limitele cronologiei). Cuvântul „a zămis­lit” apare de 39 de ori: dacă o adăugăm pe Maria, avem 40, care este numărul pregătiri­lor ÅŸi al ascezei (postul). La sfârÅŸitul acestor 40 se află rodul duhovnicesc desăvârÅŸit: naÅŸ­terea, după trup, a Cuvântului lui Dumnezeu în omenire. Este cel mai mare efort ascetic al omenirii: a fost nevoie de douăzeci de veacuri pentru a lumina, a curăÅ£i firea omenească cea căzută ÅŸi pentru a „Å£ese" trupul ÅŸi sufletul Mariei. Hristos s-a întrupat atunci când ome­nirea a fost gata. Trebuia mai întâi ca ea să dea acest mărgăritar, pe Maria, peÅŸtera duhovni­cească, sânul în care Cuvântul lui Dumnezeu Se putea sălăÅŸlui.

Această genealogie este încadrată de doi „da", la început ÅŸi la sfârÅŸit: cel al lui Avraam, care a făcut toate cu putinÅ£ă, ÅŸi cel al Mariei, care a plinit toate. „Da"-ul Mariei pecetluieÅŸ­te „da"-ul lui Avraam. AceÅŸti doi da, care sunt de fapt unul singur, sunt „da”-ul omenirii că­tre Dumnezeu. Fără acest da, harul nu putea face nimic: Dumnezeu nu S-ar fi putut întru­pa. Întruparea este o sinergie între Dumnezeu ÅŸi Om, între harul dumnezeiesc ÅŸi voinÅ£a libe­ră a Omului.

Este o genealogie prin bărbaÅ£i¹¹ (mascu­lină), deoarece este „legală”, după Legea lui Moise. Iisus a venit să plinească Legea (ÅŸi nu să o nimicească). Insă după cea de-a 39-a zămis­lire este o ruptură: se ajunge la o femeie, Maria. Aici apare o răsturnare sintactică ce corespun­de cu o răsturnare duhovnicească: trecem de la Lege la har. Timp de 41 de neamuri, femeia se defineÅŸte prin raportare la bărbat (două exem­ple: Booz a zămislit pe Obed din Ruth; regele David a zămislit pe Solomon din femeia lui Urie). Acest lucru este legat de păcatul Evei, care a as­cultat de ÅŸarpe, ÅŸi de judecata lui Dumnezeu („atrasă vei fi către bărbatul tău, iar el te va stă­pâni...” - Fac 3, 16). Pornind de la Maria, avem o răsturnare a valorilor: Iosif, soÅ£ul ei după lege, este definit prin raportare la ea („Iacov a zămis­lit pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a năs­cut.”). Femeia ÅŸi-a regăsit libertatea ÅŸi dem­nitatea. Maria o răscumpără pe Eva: ea este noua Evă. Pentru acest motiv ea poate să-L ză­mislească pe Mesia. Evanghelia este precisă: Maria, „din care S-a născut Iisus, Care Se chea­mă Hristos [Mesia]”. Iisus S-a născut exclusiv dintr-o femeie, Maria. Åži aici nu se spune „ză­mislit”, ci „născut”¹², pentru că Fiul Cel mai di­nainte de veci este „zămislit din Tatăl mai îna­inte de toÅ£i vecii”, după cum o spune Crezul (în textul grec).

Am trecut, după 2000 de ani de eforturi ascetice, de pocăinÅ£ă ÅŸi de rugăciune, de la era Legii, adică a căderii, la cea a harului, adică a Mântuirii. Cu toate acestea, femeile nu sunt complet excluse din această genealogie: patru dintre ele sunt pomenite, înainte de Maria. Or, toate patru, cu toate că din punct de vedere personal sunt nevinovate (ÅŸi chiar admirabile), reprezintă fie situaÅ£ii de cădere, fie încălcări ale Legii (Tamar, nora lui Iuda, a fost silită să se culce cu socrul său pentru a putea zămisli, din pricina refuzului lui Onan de a face acest lucru¹³; Rahab este prostituata din Ierihon care i-a ajutat pe israeliÅ£i; Ruth este o străină, o moabită, ceea ce era contrar Legii; femeia lui Urie, Beth-Sheba, a fost silită de David să se culce cu el, apoi acesta din urmă l-a trimis pe soÅ£ul ei, pe Urie, la luptă pentru a fi omorât). Scopul este să se pună în evidenÅ£ă faptul că Maria, cea de-a 5-a numită, este o fecioară neprihănită.

3. Genealogia este structurată în trei gru­puri, ce reprezintă trei cicluri istorice:

• primul este grupul-sursă: el co­respunde cu harul chemării. Începe cu Avraam ÅŸi ajunge la David, care sunt cele două imagini ale lui Dumnezeu;
• al doilea reprezintă încercarea ÅŸi căde­rea. El începe cu Solomon¹⁴ ÅŸi se termină cu izgonirea în Babilon. MulÅ£i dintre aceÅŸti regi vor fi mari păcătoÅŸi, începând cu Solomon, care avea, se spune, 1000 de femei ai căror fii se vor sfâÅŸia unii pe alÅ£ii (ceea ce va produce schisma între cele două împărăÅ£ii duÅŸmane). Cel mai rău va fi Ahaz, care va face o mare „ne­legiuire” (îl va sacrifica pe unul dintre fiii săi unui idol, prin foc). Acestea toate vor sfârÅŸi cu o pedeapsă, exilul în Babilon, ÅŸi cu dispariÅ£ia Israelului ca împărăÅ£ie;
• cel de-al treilea reprezintă mântuirea ÅŸi împlinirea. El începe cu izgonirea în Babilon ÅŸi se termină cu Maria. Această mântuire va veni datorită unui „mic rest”, cei care vor ac­cepta umilirea ÅŸi suferinÅ£a ca semn de pocă­inÅ£ă, după cum fusese prevestit de către pro­roci: ei sunt cei care Îl aÅŸteptau pe Mesia ÅŸi care Îl vor vedea.

Aceste trei cicluri sau etape sunt simbolul unei întregi istorii duhovniceÅŸti a omenirii: ele reprezintă triada soteriologică a destinu­lui Omului, în trei „eoni” (Paradis – Cădere – Îndumnezeire). Este o triadă dinamică, în care cea de-a treia etapă (încoronarea) este supe­rioară etapei iniÅ£iale (ceea ce este conform cu pilda Fiului risipitor). Este plinirea cugetului dumnezeiesc, a planului lui Dumnezeu.

Când privim la această genealogie, ne dăm seama că ea cuprinde sfinÅ£i, ca Avraam, Isaac ÅŸi Iacov, oameni obiÅŸnuiÅ£i, despre care nu ÅŸtim prea multe, ÅŸi păcătoÅŸi, ca Ahaz ÅŸi Manase. Poate părea surprinzător că ÅŸi păcătoÅŸii au luat parte la zămislirea lui Mesia. Acest lucru are mai multe înÅ£elesuri. Primul este că e vorba aici de omenire aÅŸa cum este ea (ÅŸi aÅŸa cum suntem cu toÅ£ii, fiecare dintre noi). Însă tocmai această omenire Hristos a venit să o asu­me ÅŸi să o mântuiască: Iisus S-a pogorât din Cer pentru a mântui ceea ce era pierdut. Această genealogie este imaginea lumii. În aceste personaje istorice, reale, fiecare dintre noi se poate recunoaÅŸte ÅŸi deveni în chip tai­nic un „strămoÅŸ al lui Hristos”, dacă primeÅŸte să fie înscris în acest neam de regi. Prin Israel, întreaga omenire a zămislit pe Hristos.

Al doilea înÅ£eles este legat de cel dintâi: harul Duhului Sfânt ajunge să se strecoareîn labirintul sufletelor noastre, printre ezitările noastre, credinÅ£a ÅŸi îndoielile noastre, înain­tările ÅŸi întoarcerile noastre, calităÅ£ile ÅŸi defec­tele noastre, faptele noastre bune ÅŸi păcatele noastre. Dumnezeu nu Se descurajează nici­odată. Planul lui Dumnezeu se împlineÅŸte întotdeauna, orice s-ar întâmpla, căci El a spus: „cuvântul Meu care iese din gura Mea... nu se întoarce către Mine fără să dea rod"¹⁵. Ca ÅŸi ploaia care cade peste toate felurile de pământuri ÅŸi reuÅŸeÅŸte să pătrundă pentru a le face să rodească, tot aÅŸa ÅŸi harul poate pătrunde în toate fe­lurile de suflete ÅŸi să dea rod. Chiar când au păcătuit, toÅ£i aceÅŸti bărbaÅ£i (ÅŸi aceste femei) au fost acolo, la locul lor, în clipa în care trebuia, ÅŸi au plinit ceea ce aveau de făcut: au dat viaÅ£ă. Aceasta este taina firii omeneÅŸti în unirea ei. Există un fapt istoric care poate servi drept ilustrare a aces­tui lucru: strămutarea la Babilon (ce reprezintă unul dintre cele două momente de răscruce, o ruptură). Or, este vorba despre o pedeapsă dumnezeiască, vestită de Proroci, pentru păcatele lui Israel ÅŸi ale lui Iuda. Iar pornind din acest moment coborâtorii din regele David nu vor mai domni (Israelul va fi mereu ocupat de mari puteri). Cu toate acestea, neamul lor regesc va con­tinua să existe, discret ÅŸi anonim, ÅŸi până la urmă va zămisli pe Iosif, soÅ£ul după lege al Mariei. Ceea ce era important în ochii lui Dumnezeu nu era puterea, faima, rolul politic, ci aspectul simbolic ÅŸi duhovnicesc: era neamul de regi ales de Dumnezeu, pentru că regele David fusese plăcut lui Dumnezeu, pentru că era un chip împărătesc dumnezeiesc, chiar dacă mai apoi a că­zut (însă pocăinÅ£a îi va fi pe măsura căderii sale).

Această carte a neamurilor este o mărturisire de credinÅ£ă în întruparea Cuvântului. Însă este ÅŸi o ÅŸcoală a nădejdii ÅŸi a stăruinÅ£ei. Ea îndreptăÅ£eÅŸte ceea ce psihologii creÅŸtini numesc te­rapia transgeneraÅ£ională, care constă în a aduce pocăinÅ£ă dinaintea lui Dumnezeu pentru stră­moÅŸii săi, în a „răscumpăra vremea". Fiecare dintre noi, chip al lui Hristos-Dumnezeu, este che­mat să conlucreze la răscumpărarea neamului său ÅŸi a întregii omeniri.

Note: