Ambele au în acelaşi timp un caracter sim­bolic şi istoric şi sunt complementare, fără a fi identice³. Sf. Matei voia să arate că Iisus era cu adevărat Om, iar Sf. Luca voia să arate că era cu adevărat Fiu al lui Dumnezeu şi deci Dumnezeu. Iisus este amândouă: Dumnezeu şi Om. Ambele sunt încredinţări adresate evre­ilor (mai cu seamă cea a lui Matei) şi „neamu­rilor” (mai cu seamă cea a lui Luca), dovezi că Iisus este cu adevărat Mesia cel vestit de Lege şi de Proroci. În ambele există un cuvânt-che- ie, care revine ca un leitmotiv: la Sf. Matei, aces­ta este „a zămislit”, iar la Sf. Luca „fiul lui”. Evanghelia de la Sf. Matei, care este numită şi Evanghelia Evreilor, a fost scrisă în ebraică şi pentru evrei⁴: „a zămislit” revine fără încetare pentru că destinul lui Israel era să zămis­lească pe Mesia [după trup⁵]. Matei vrea să arate că Israel şi-a îndeplinit misiunea, a făcut voia lui Dumnezeu: este slava lui Israel⁶. Evanghelia de la Sf. Luca, scrisă de către un medic de cultură greacă, de fel din Antiohia şi colaborator al Sf. Pavel, este mai universală şi clar orientată către „neamuri”⁷: pentru ne- evrei, aspectul iudaic al lucrurilor era secundar; era mai cu seamă important să li se arate că Iisus Hristos era Fiul lui Dumnezeu şi că deci mesajul Său privea întreaga omenire.

Acum să aprofundăm Genealogia după Sf. Matei. „Genealogie” şi „Facere” sunt prac­tic unul şi acelaşi termen: termenul grec este genesis,care înseamnă naştere sau origine⁸. Primul verset este un titlu, un rezumat: „Cartea neamurilor (genealogia) lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam”. Încă de la aceste cu­vinte, Evanghelistul se adresează limpede ini­mii evreilor: toţi evreii ştiau, într-adevăr, că Mesia trebuia să fie fiul lui David⁹ şi se soco­teau ca fii ai lui Avraam (pe care îl numeau pă­rintele nostru).

Apoi începe genealogia însăşi. Ea porneş­te de la Avraam pentru că el a fost cel dintâi care L-a ascultat pe Dumnezeu, primul după căderea Omului care a ascultat pe adevăratul şi singurul Dumnezeu, lepădând pe idoli, ceea ce i-a adus numele de „Părintele credincioşilor" izvor şi origine a tuturor credincioşilor în ade­văratul Dumnezeu. Pentru aceasta, Dumnezeu a făcut un legământcu el, pecetluit de o făgădu­inţă:I-a făgăduit urmaşinenumăraţi, în vecii ve­cilor. Scopul Sf. Matei este de a arăta că Iisus este adevăratul urmaş şi posteritatea lui Avraam. Această posteritate este nenumărată, pentru că Hristos - Noul Adam - recapitulează în sine pe toţi oamenii, şi fără sfârşit, pentru că Hristos, ca Dumnezeu, este veşnic, fără început şi fără sfârşit. Apoi vin Isaac si Iacov. Aici avem înce­putul genealogiei triadei Patriarhilor. Hristos va spune El Însuşi că Dumnezeu este „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov" (Mt. 22, 32).

2. Toţi strămoşii lui Hristos după trup fac parte din 3 grupuri a câte 14 nea­muri. Bineînţeles, este vorba de nu­mere simbolice. 14 este 7 x 2, adică plinătatea zidirii (7) înmulţită cu numărul Fiului Omu­lui (2), ceea ce arată că scopul Creaţiei era unirea omului cu Dumnezeu. Iar aceasta se reproduce de 3 ori, ceea ce înseamnă că este voia celor 3 Persoane dumnezeieşti. Se mai poate observa că avem de 3 ori 2 x 7, adică de 6 ori 7. Or, 6 este numărul Omului (creat în cea de-a 6-a zi) şi al căderii (Omul a refuzat să treacă la 7, unirea cu Dumnezeu, theosis): a rămas întors către sine însuşi, către 6 [666 este numărul lui Antihrist¹⁰, numărul Fiarei, refuzul absolut al întrupării Cuvântului, al iubirii dumnezeieşti şi al unirii cu Dumnezeu: este un „nu" spus Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt]. Aici avem de 6 ori acceptarea lui 7, şi prin grupuri de trei, ca şi cum la fiecare ciclu istoric Israel ar zice „da" întrupării Cuvântului, mântuirii şi îndumnezeirii. Satan insuflase Omului să spună de trei ori nu Dumnezeieştii Treimi (666); omul, în persoana lui Avraam şi a urmaşilor săi, spune de şase ori da, pentru a compensa şi a răscumpăra refuzul său iniţi­al inspirat de Satan. Israel plineşte ceea Adam şi Eva refuzaseră. Această simbolistică sacră subliniază credincioşia faţă de Dumnezeu a urmaşilor lui Avraam. Ca răspuns, Dumnezeu este credincios făgăduinţei Sale: a trimis pe Fiul Său pentru a mântui pe Om şi lumea.

14 x 3 = 42 neamuri: acest lucru cores­punde aproximativ istoriei (Avraam a trăit în jurul anului 1853 Î.Hr.: suntem, în linii mari, în limitele cronologiei). Cuvântul „a zămis­lit” apare de 39 de ori: dacă o adăugăm pe Maria, avem 40, care este numărul pregătiri­lor şi al ascezei (postul). La sfârşitul acestor 40 se află rodul duhovnicesc desăvârşit: naş­terea, după trup, a Cuvântului lui Dumnezeu în omenire. Este cel mai mare efort ascetic al omenirii: a fost nevoie de douăzeci de veacuri pentru a lumina, a curăţi firea omenească cea căzută şi pentru a „ţese" trupul şi sufletul Mariei. Hristos s-a întrupat atunci când ome­nirea a fost gata. Trebuia mai întâi ca ea să dea acest mărgăritar, pe Maria, peştera duhovni­cească, sânul în care Cuvântul lui Dumnezeu Se putea sălăşlui.

Această genealogie este încadrată de doi „da", la început şi la sfârşit: cel al lui Avraam, care a făcut toate cu putinţă, şi cel al Mariei, care a plinit toate. „Da"-ul Mariei pecetluieş­te „da"-ul lui Avraam. Aceşti doi da, care sunt de fapt unul singur, sunt „da”-ul omenirii că­tre Dumnezeu. Fără acest da, harul nu putea face nimic: Dumnezeu nu S-ar fi putut întru­pa. Întruparea este o sinergie între Dumnezeu şi Om, între harul dumnezeiesc şi voinţa libe­ră a Omului.

Este o genealogie prin bărbaţi¹¹ (mascu­lină), deoarece este „legală”, după Legea lui Moise. Iisus a venit să plinească Legea (şi nu să o nimicească). Insă după cea de-a 39-a zămis­lire este o ruptură: se ajunge la o femeie, Maria. Aici apare o răsturnare sintactică ce corespun­de cu o răsturnare duhovnicească: trecem de la Lege la har. Timp de 41 de neamuri, femeia se defineşte prin raportare la bărbat (două exem­ple: Booz a zămislit pe Obed din Ruth; regele David a zămislit pe Solomon din femeia lui Urie). Acest lucru este legat de păcatul Evei, care a as­cultat de şarpe, şi de judecata lui Dumnezeu („atrasă vei fi către bărbatul tău, iar el te va stă­pâni...” - Fac 3, 16). Pornind de la Maria, avem o răsturnare a valorilor: Iosif, soţul ei după lege, este definit prin raportare la ea („Iacov a zămis­lit pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a năs­cut.”). Femeia şi-a regăsit libertatea şi dem­nitatea. Maria o răscumpără pe Eva: ea este noua Evă. Pentru acest motiv ea poate să-L ză­mislească pe Mesia. Evanghelia este precisă: Maria, „din care S-a născut Iisus, Care Se chea­mă Hristos [Mesia]”. Iisus S-a născut exclusiv dintr-o femeie, Maria. Şi aici nu se spune „ză­mislit”, ci „născut”¹², pentru că Fiul Cel mai di­nainte de veci este „zămislit din Tatăl mai îna­inte de toţi vecii”, după cum o spune Crezul (în textul grec).

Am trecut, după 2000 de ani de eforturi ascetice, de pocăinţă şi de rugăciune, de la era Legii, adică a căderii, la cea a harului, adică a Mântuirii. Cu toate acestea, femeile nu sunt complet excluse din această genealogie: patru dintre ele sunt pomenite, înainte de Maria. Or, toate patru, cu toate că din punct de vedere personal sunt nevinovate (şi chiar admirabile), reprezintă fie situaţii de cădere, fie încălcări ale Legii (Tamar, nora lui Iuda, a fost silită să se culce cu socrul său pentru a putea zămisli, din pricina refuzului lui Onan de a face acest lucru¹³; Rahab este prostituata din Ierihon care i-a ajutat pe israeliţi; Ruth este o străină, o moabită, ceea ce era contrar Legii; femeia lui Urie, Beth-Sheba, a fost silită de David să se culce cu el, apoi acesta din urmă l-a trimis pe soţul ei, pe Urie, la luptă pentru a fi omorât). Scopul este să se pună în evidenţă faptul că Maria, cea de-a 5-a numită, este o fecioară neprihănită.

3. Genealogia este structurată în trei gru­puri, ce reprezintă trei cicluri istorice:

• primul este grupul-sursă: el co­respunde cu harul chemării. Începe cu Avraam şi ajunge la David, care sunt cele două imagini ale lui Dumnezeu;
• al doilea reprezintă încercarea şi căde­rea. El începe cu Solomon¹⁴ şi se termină cu izgonirea în Babilon. Mulţi dintre aceşti regi vor fi mari păcătoşi, începând cu Solomon, care avea, se spune, 1000 de femei ai căror fii se vor sfâşia unii pe alţii (ceea ce va produce schisma între cele două împărăţii duşmane). Cel mai rău va fi Ahaz, care va face o mare „ne­legiuire” (îl va sacrifica pe unul dintre fiii săi unui idol, prin foc). Acestea toate vor sfârşi cu o pedeapsă, exilul în Babilon, şi cu dispariţia Israelului ca împărăţie;
• cel de-al treilea reprezintă mântuirea şi împlinirea. El începe cu izgonirea în Babilon şi se termină cu Maria. Această mântuire va veni datorită unui „mic rest”, cei care vor ac­cepta umilirea şi suferinţa ca semn de pocă­inţă, după cum fusese prevestit de către pro­roci: ei sunt cei care Îl aşteptau pe Mesia şi care Îl vor vedea.

Aceste trei cicluri sau etape sunt simbolul unei întregi istorii duhovniceşti a omenirii: ele reprezintă triada soteriologică a destinu­lui Omului, în trei „eoni” (Paradis – Cădere – Îndumnezeire). Este o triadă dinamică, în care cea de-a treia etapă (încoronarea) este supe­rioară etapei iniţiale (ceea ce este conform cu pilda Fiului risipitor). Este plinirea cugetului dumnezeiesc, a planului lui Dumnezeu.

Când privim la această genealogie, ne dăm seama că ea cuprinde sfinţi, ca Avraam, Isaac şi Iacov, oameni obişnuiţi, despre care nu ştim prea multe, şi păcătoşi, ca Ahaz şi Manase. Poate părea surprinzător că şi păcătoşii au luat parte la zămislirea lui Mesia. Acest lucru are mai multe înţelesuri. Primul este că e vorba aici de omenire aşa cum este ea (şi aşa cum suntem cu toţii, fiecare dintre noi). Însă tocmai această omenire Hristos a venit să o asu­me şi să o mântuiască: Iisus S-a pogorât din Cer pentru a mântui ceea ce era pierdut. Această genealogie este imaginea lumii. În aceste personaje istorice, reale, fiecare dintre noi se poate recunoaşte şi deveni în chip tai­nic un „strămoş al lui Hristos”, dacă primeşte să fie înscris în acest neam de regi. Prin Israel, întreaga omenire a zămislit pe Hristos.

Al doilea înţeles este legat de cel dintâi: harul Duhului Sfânt ajunge să se strecoareîn labirintul sufletelor noastre, printre ezitările noastre, credinţa şi îndoielile noastre, înain­tările şi întoarcerile noastre, calităţile şi defec­tele noastre, faptele noastre bune şi păcatele noastre. Dumnezeu nu Se descurajează nici­odată. Planul lui Dumnezeu se împlineşte întotdeauna, orice s-ar întâmpla, căci El a spus: „cuvântul Meu care iese din gura Mea... nu se întoarce către Mine fără să dea rod"¹⁵. Ca şi ploaia care cade peste toate felurile de pământuri şi reuşeşte să pătrundă pentru a le face să rodească, tot aşa şi harul poate pătrunde în toate fe­lurile de suflete şi să dea rod. Chiar când au păcătuit, toţi aceşti bărbaţi (şi aceste femei) au fost acolo, la locul lor, în clipa în care trebuia, şi au plinit ceea ce aveau de făcut: au dat viaţă. Aceasta este taina firii omeneşti în unirea ei. Există un fapt istoric care poate servi drept ilustrare a aces­tui lucru: strămutarea la Babilon (ce reprezintă unul dintre cele două momente de răscruce, o ruptură). Or, este vorba despre o pedeapsă dumnezeiască, vestită de Proroci, pentru păcatele lui Israel şi ale lui Iuda. Iar pornind din acest moment coborâtorii din regele David nu vor mai domni (Israelul va fi mereu ocupat de mari puteri). Cu toate acestea, neamul lor regesc va con­tinua să existe, discret şi anonim, şi până la urmă va zămisli pe Iosif, soţul după lege al Mariei. Ceea ce era important în ochii lui Dumnezeu nu era puterea, faima, rolul politic, ci aspectul simbolic şi duhovnicesc: era neamul de regi ales de Dumnezeu, pentru că regele David fusese plăcut lui Dumnezeu, pentru că era un chip împărătesc dumnezeiesc, chiar dacă mai apoi a că­zut (însă pocăinţa îi va fi pe măsura căderii sale).

Această carte a neamurilor este o mărturisire de credinţă în întruparea Cuvântului. Însă este şi o şcoală a nădejdii şi a stăruinţei. Ea îndreptăţeşte ceea ce psihologii creştini numesc te­rapia transgeneraţională, care constă în a aduce pocăinţă dinaintea lui Dumnezeu pentru stră­moşii săi, în a „răscumpăra vremea". Fiecare dintre noi, chip al lui Hristos-Dumnezeu, este che­mat să conlucreze la răscumpărarea neamului său şi a întregii omeniri.

Note: