Cu ceva vreme în urmă, vizitând Anglia, am fost la mănăstirea Părintelui Sofronie, de fericită pomenire. Am avut privilegiul să o întâlnesc la biserică pe C, o tânără al cărei des­tin era remarcabil prin faptul că fusese aleasă de Dumnezeu, şi tragic în ochii oamenilor. La biserică, adică la rugăciunea comunitară, nu o vedeam decât de departe.

Am aflat despre ea mai ales datorită părintelui ei duhovnicesc. Trecuse prin multe şe­dinţe de radioterapie în Statele Unite pentru cancer la sân, tratament care-i provocase du­reri îngrozitoare. A fost apoi trecută la chimioterapie. Când tumoarea a dispărut, medicii au fost uimiţi de rezultat, considerând-o vindecată.

Sfinţii Părinţi spun că ascultarea este mai importantă decât rugăciunea. Supunerea pro­priei voinţe altcuiva ajută să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu. Această asceză care răstigneş­te mândria dă naştere la har dincolo de orice nădejde. C. era copleşită, căci se supusese tratementelor din tot sufletul, cu toată credinţa şi cu o acceptare desăvârşită: la spital, din­colo de şedinţele de terapie, C. uimea prin surâsul ei, chiar prin bucuria pe care o răspân­dea. Într-o zi chiar a adus o păpuşă unei bolnave.

„Lumina ei strălucea înaintea oameni­lor”. Medicii erau atât de uimiţi, încât i-au propus să apară la televiziune într-o emisi­une dedicată bolnavilor de cancer. Tot din ascultare, ea a sunat la mănăstire. Părintele stareţ a strigat, „Nu, niciodată, altfel o sa piardă harul!”. Este o lege duhovnicească. Aşadar, C. nu se duse.

Bineînţeles, pentru ea se ruga toată Parohia, şi Părintele Sofronie îi făcuse rugă­ciuni. Spunea cu vocea lui cea blândă, „C. consideră că vindecarea-i vine de la rugă­ciunea mea” ca o constatare, dar fără să-i dea prea multă importanţă. Părintele avea obi­ceiul să spună, „Eu nu exist!”. Aşa era dra­gostea şi smerenia Stareţului.

Din păcate, boala a recidivat. Atunci, Părintele Sofronie, cu voce gravă, îi reco­mandă lui C. „să meargă către Dumnezeu” şi a adăugat „Câtă vreme sufletul îl simte pe Mântuitorul, este izbăvit. Spune-i Domnului, «Al tău sunt eu, scapă-mă»” (Ps. 118, 94). Cuvântul era simplu, dar strângea în el ani lumină care trebuiau străbătuţi într-o scur­tă călătorie pământească.

Într-adevăr, C. luă acest Cuvânt ad-litteram, plină de entuziasm şi inspiraţie. Din momentul acela, C. a urmat o ascultare im­presionantă pentru cineva atât de tânăr şi mirean.

Fiindcă vroia să meargă către Mântui­torul, îşi propuse să nu mai folosească tra­tamentele obişnuite ale medicilor.... Dar mai era şi familia ei.

C. avea 33 de ani, era necăsătorită. Părintele stareţ o sfătuia să facă ce dorea mama ei.. .şi ce doreşte o mamă în afară de vindecarea pruncului ei ori cel puţin pre­lungirea vieţii acestuia?

Deci, C. ascultă de mama ei care o duse la Ierusalim să consulte un mare chirurg în­rudit cu ei. înainte de a pleca, ceru Părintelui său duhovnicesc să se roage „să nu vadă spi­talul decât de departe” şi aşa s-a întâmplat fără doar şi poate. Răspunsul la întrebarea dacă putea să se aştepte la orice, la moarte inclusiv, i-a venit din partea chirurgului care i-a spus deschis că medicina nu putea să facă nimic pentru ea. A fost uimit de curajul ei, căci cancerul îi cuprinsese tot corpul. I-a propus să încerce o intervenţie specială, însă fără a-i garanta nimic, şi i-a recomandat să meargă mai înainte să se roage la Sfântul Mormânt ca să afle voia lui Dumnezeu. Plină de entuziasm că are posibilitatea „să nu vadă spitalul decăt de departe”, C. ajun­se la mormânt şi-l imploră pe Mântuitor să-i ia sufletul, şi fu convinsă în sinea sa că nu trebuia sa facă nimic.

În perioada bolii, se întâmpla să rămână în biserică după slujbă sperând că Dumnezeu va veni să o ia. într-o zi adormi în biserică şi fu foarte surprinsă când a trezit-o familia ei care venea să o ia, căci nădăjduia să deschi­dă ochii în sfârşit în lumea cerului.

Atât de mare era dorinţa de a ajunge la Dumnezeu. Era încredinţată că o să-L întâl­nească şi o găseam vorbind ca să spunem aşa „cu trup şi suflet” despre moarte sau des­pre ideea de a „muri¹”.

În avântul tinereţii ei, nu vedea decât această perspectivă.

Apoi au venit săptămânile dinaintea sfâr­şitului. întregul corp i se umfla. Am văzut o fotografie în care era transfigurată de un su­râs care mergea mult mai departe decât su­râsul... Părintele ei duhovnicesc îmi expli­ca: „Iată expresia celui care se lasă cu totul în voia lui Dumnezeu". Nicio luptă, nicio rezistenţă. Doar pacea în aşteptarea Celui Preaiubit.

Deşi trăia în perspectiva unei alte vieţi, aprecia încă, fiind în plină tinereţe, toate bu­curiile trecătoare pe care acest pământ le poa­te da. De fapt, C. începuse să trăiască înge­reşte. De exemplu vroia să revadă înflorirea iasomiei înainte să plece. sora ei i-a adus un fir, un boboc, într-o după amiază. Dorea să guste încă o dată cireşele: un vânzător, într-un mod cu totul neprevăzut, oferi mamei sale o sacoşă cu cireşe, primele culese pe care tocmai le primise - era începutul lunii mai - şi aşa mai departe. Iată lucruri care pot părea copilăreşti, dar Cel Ce-şi urmează zidirea cu cea mai mare atenţie, în gingăşia Iubirii Sale, împlineşte şi astfel de dorinţe!

C. totuşi trebuia să se confrunte cu rea­litatea, cea a plecării ei din această lume. Nu i-a fost teamă să meargă să comande un coş­ciug alb şi să hotărască locul unde avea să fie îngropată, alături de mătuşa ei. Apoi a venit şi clipa în care a trebuit să fie dusă la spital. O tumoare uriaşă îi scotea ochiul din orbită.

Era lucidă şi atentă, mereu în legătură cu Părintele ei duhovnicesc pe care-l putea suna în orice clipă la mânăstire în Anglia. Aceasta era binecuvântarea pe care Părintele stareţ o dăduse celei ce-l urma pas cu pas pe drumul crucii, însă mereu având în minte naşterea la viaţa cea adevărată.

Într-adevăr, privilegiul lui C. era că Părintele dăduse naştere ipostasului² ei, – lucrarea oricărui părinte duhovnic demn de acest nume – prin lucrarea crucii celei „dă­tătoare de viaţă"

În ultimul moment, ea a rugat pe cei din jur să o ducă de la spital acasă... pusă în si­criul ei. Şi-a dat sufletul când a ajuns acasă în mijlocul familiei.

În timpul citirii Psaltirii, faţa ei se destindea puţin câte puţin – ochiul îi intra în orbită – masca suferinţei făcea loc unei feţe de icoană de cea mai pură frumuseţe, măr­turisind naşterea strălucitoare la Cer. Am o fotografie cu acest chip.

Slavă lui Dumnezeu Care răspunde ce­lor ce sunt cu El şi dă semne prevestitoare despre înviere trupurilor desfigurate de boa­lă, oricât de monstruoasă ar fi.