Rugați-vă neîncetat

Dacă observăm gândurile şi simţă­mintele ce se perindă în mintea şi în inima noastră de-a lungul zilei, vom putea cunoaşte cu uşurinţă care este stă­pânul pe care am ales să-l slujim: Dumnezeu sau Mamona. Această alegere inevitabilă şi permanentă între două forţe de atracţie opu­se care se exercită asupra sufletului şi cugetu­lui nostru este funcţia principală a conştiinţei omeneşti, care se manifestă clipă de clipă şi în orice împrejurare a vieţii noastre, cu sau fără ştiinţa noastră, dat fiind că „nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dum­nezeu şi lui mamona” (Mt. 6, 24).

Gândurile fiind roadele duhului nostru, ele sunt ceea ce suntem, căci „după roadă se cunoaşte pomul” (Mt. 12, 33). Iar rădăcina po­mului care produce gândurile se află în inima noastră, „căci din inimă ies: gânduri rele, uci­deri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om” (Mt. 15, 19-20). Gândurile rele sunt aseme­nea unor emanaţii toxice ale sufletului căzut în păcat, care otrăvesc atât cugetul nostru, cât şi duhul celor din jur, căci energia noastră spi­rituală, bună sau rea, se comunică, pe căi vă­zute sau nevăzute, semenilor noştri şi mediu­lui înconjurător: „Tot ceea ce se petrece pe acest pământ, toate lucrurile bune, ca şi tot ce este ne­gativ, totul provine din gândire. Trebuie deci să ne dăm multă străduinţă, căci suntem de fapt un aparat care produce şi difuzează gânduri, radi­aţii de gânduri prin care ne exercităm influenţa asupra tuturor fiinţelor gânditoare, ca şi asupra lumii animale şi a universului vegetal” (Stareţul Tadei – Pace şi bucurie în Duhul Sfânt).

Duhul omului este incapabil să lupte sin­gur împotriva gândurilor necurate şi tendin­ţelor dăunătoare, în măsura în care acestea iz­vorăsc din el însuşi, aşa cum un organism bolnav produce propria sa boală şi nu se poa­te vindeca prin sine însuşi: „Nimeni nu se poa­te mântui prin propriile sale puteri” (Arhim. Sofronie). Aşa cum un bolnav trebuie să se adreseze unui medic pentru a-i cere tratamen­tul adaptat şi leacurile necesare vindecării lui, tot aşa sufletul infectat de virusul molipsitor al păcatului trebuie să se adreseze lui Dumne­zeu, căci numai El are puterea şi cunoaşte mij­loacele de a ne vindeca de veninul celui rău, care otrăveşte şi vlăguieşte organismul spiri­tual al omului căzut în păcat: „Atunci când ini­ma noastră se revoltă împotriva răului care stă­pâneşte în lume şi în noi înşine, atunci când ne-am străduit să-l combatem şi ne-am dat seama de neputinţa bunei noastre voinţe, atunci simţim ne­voia irezistibilă de a afla o altă voinţă, o voinţă care nu numai doreşte binele, dar îl conţine în sine şi poate astfel să ne transmită puterea lui. Această voinţă există (...). Ea ni se dezvăluie prin credinţă, şi ne unim cu ea prin rugăciune” (Vladimir Soloviov – Bazele vieţii spirituale).

Binele şi voinţa lui Dumnezeu sunt unul şi acelaşi lucru. Prin urmare, de fiecare dată când voinţa noastră se depărtează de Dum­nezeu, ea se depărtează în acelaşi timp de Bine. Din nefericire pentru noi şi pentru lume, cea mai mare parte a timpului Dum­nezeu este absent din mintea şi viaţa omului modern: „Atâta timp cât urmăm voinţa noas­tră proprie şi voinţa acestei lumi, este ca şi cum Dumnezeu nu există pentru noi” (Vladimir Soloviov, op. cit.). Şi, dat fiind că omul nu poate face binele fără ajutorul lui Dumnezeu – „fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15, 5) –, el se află fără apărare în faţa puterilor răului, căci cel care nu face voinţa lui Dumnezeu face voinţa lui Mamona. Grijile noastre pămân­teşti, lăcomia, dorinţele necurate, pizma, invidia, lupta pentru putere şi toate celelalte preo­cupări şi patimi lumeşti care ne stăpânesc gândul şi inima cât e ziua de lungă sunt tot atâtea lanţuri ce ne ţin legaţi de această lume, care se află, după căderea lui Adam, în puterea lui Mamona. Răul care a intrat în lume şi în fiinţa noastră nu poate fi combătut şi învins decât prin Binele care vine de la Mântuitorul nostru, iar acest Bine nu poate veni la noi decât prin rugăciune: „Este absolut necesar să stăm în rugăciune cât mai mult timp posibil, pentru ca pute­rea invincibilă a lui Hristos să pătrundă în noi şi să ne dea tăria de a rezista influenţelor distru­gătoare”(Arhim. Sofronie – Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice).Rostul principal al rugă­ciunii este de a cere ajutorul lui Dumnezeu de fiecare dată când sufletul nostru este atacat sau ispitit de cel rău, cu alte cuvinte de-a lungul întregii zile: „A ne ruga înseamnă de multe ori a expune în faţa lui Dumnezeu starea noastră jalnică: slăbiciune, acedie, îndoială, teamă, în­grijorare, deznădejde – într-un cuvânt, tot ce este legat de condiţiile existenţei noastre. Expunem deci starea noastră, dar fără să căutăm o exprimare elegantă sau chiar o înlănţuire logică... Dese­ori, acest mod de a ne adresa lui Dumnezeu dă naştere unei rugăciuni care ia forma unui dialog” (Arhim. Sofronie).

Cugetul omenesc fiind hărţuit şi atacat fără încetare de puterile răului, trebuie să păs­trăm în fiecare clipă şi în orice împrejurare legătura vitală cu Dumnezeu, printr-o rugă­ciune neîntreruptă, care poate lua forme tot atât de multiple şi diverse ca şi diferitele as­pecte ale vieţii noastre, înglobând astfel în­treaga noastră existenţă. „Rugăciunea duhov­nicească fundamentală este aceasta: mintea şi inima noastră să fie nedespărţite de Dumnezeu, în orice clipă şi oriunde ne-am afla. Esenţialul este de a păstra întotdeauna în sufletul nostru simţământul prezenţei lui Dumnezeu. «Aceas­ta înlocuieşte toate regulile orânduite ale rugă­ciunii şi constituie o rugăciune permanentă», aşa cum afirmă Sfântul Teofan Zăvorâtul” (Arhim. Ilie Cleopa – Mari duhovnici români des­pre rugăciune).Dacă avem mereu prezentă în cuget şi în inimă amintirea de Dumnezeu, to­tul devine rugăciune: gândurile noastre, bune sau rele, suferinţele şi bucuriile noastre, fap­tele noastre bune sau rele, cuvintele noastre şi tăcerea, munca şi odihna, relaţiile noastre personale şi profesionale, succesele şi eşecu­rile noastre, chiar şi păcatele noastre, totul este o ocazie de a ne aminti de Dumnezeu şi de a menţine, într-o formă sau alta, legătura cu El, cerându-I ajutorul şi ocrotirea, mărturisindu-I slăbiciunile şi păcatele noastre, mulţumindu-I pentru darurile Sale şi încredinţându-I întreaga noastră existenţă. Într-un cuvânt, trebuie să stabilim o relaţie persona­lă cu Dumnezeu, întocmai ca relaţia cu pro­pria noastră viaţă: „Relaţiile mele cu Dumnezeu prezintă un caracter strict personal. Noţiunea de păcat nu are sens decât în cadrul unei relaţii personale. În afară de aceasta, nu există iubire între om şi Dumnezeu. În afară de aceasta, nu există şi nu poate exista o cunoaştere existenţi­ală a lui Dumnezeu. În afară de aceasta, totul este înghiţit de moarte, totul se cufundă în nefi­inţă” (Arhim. Sofronie, op. cit.).

Dacă rupem contactul cu Dumnezeu, pier­dem contactul cu propria noastră viaţă. Cel care, din neglijenţă sau lenevire spirituală, uită să menţină această legătură vie şi permanen­tă cu Dumnezeu este tot atât de nebun şi ires­ponsabil ca un bolnav care ar uita să ia medi­camentele care i-ar putea salva viaţa: „Cel care nu se roagă este foarte uşor poticnit şi cade în is­pită şi în păcate, neavând nicio legătură cu Dumnezeu. Cel care nu se roagă n-are nicio pu­tere în lupta cu ispitele vieţii. El este ca un ostaş fără armă, ca o pasăre fără aripi, ca o trestie care se clatină încotro bate vântul. (...) Este ca un peş­te pe uscat, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur” (Arhim. Sofian Boghiu – Mari duhovnici ro­mâni despre rugăciune).

Adevărata rugăciune, cu sau fără cuvinte, este o prezenţă permanentă a lui Dumnezeu în cugetul şi în inima noastră, în toate împre­jurările vieţii, prezenţă tot atât de necesară su­fletului nostru ca şi apa şi hrana pentru trupul de carne: „Rugăciunea este cel dintâi dar al lui Dumnezeu, cu care se dobândesc toate darurile. Pentru ca un cerşetor să primească milostenie trebuie să întindă mâna, pentru ca un prunc să primească hrană trebuie să deschidă gura (...)”; tot aşa, „rugăciunea este mâna întinsă pentru primirea darurilor de la Dumnezeu, este gura deschisă pentru gustarea hranei cereşti. (...) Fără rugăciune, viaţa noastră duhovnicească flămân­zeşte, însetează şi moare” (Arhim. Arsenie Boca – Mari duhovnici români despre rugăciune).