Această Evanghelie, care vorbeşte des­pre legătura duhovnicească a lui Hristos cu prietenii Săi din Betania, nu are nici o legătură aparentă cu Fecioara Maria. Şi aceasta pentru un motiv simplu: Evanghelia priveşte exclusiv învăţătura şi lu­crarea lui Hristos şi nu vorbeşte despre Fe­cioara Maria decât în legătura ei cu Hristos, adică începând cu Buna Vestire¹. În general Maria apare destul de puţin în Evanghelie şi mereu în legătură cu fiul ei, Iisus Hristos. Acest lucru este conform cu atitudinea şi învăţătura Domnului: El mereu relativizează legăturile biologice şi psihologice, pentru a ne arăta că adevăratele legături sunt de natură duhovni­cească². Domnul vrea să arate prin aceasta şi că misiunea Sa pământească nu este o chesti­une de familie şi că nu există un „clan al lui Iisus"³. Prezenţa Mariei este mereu discretă, iar Hristos este chiar destul de aspru cu mama Sa şi cu familia Sa omenească (Iosif, fraţii şi verii Săi...).

Vom vedea mai întâi ce cunoaştem despre viaţa Fecioarei Maria înainte de Buna Vestire şi ce lecturi a ales Biserica din Evanghelie pen­tru aceste sărbători închinate Mariei.

Biblia nu ne spune nimic despre copilăria Mariei, nici despre familia sa. Nu-i cunoaştem viaţa decât prin Evangheliile apocrife, şi mai ales prin Proto-Evanghelia lui Iacov⁴ (în greacă), de o mare valoare, ca şi remanierea sa latină, Pseudo-Evanghelia lui Matei. Este izvorul aproape unic din toată Tradiţia în ceea ce o priveşte pe Maria, însă această carte nu a fost reţinută între cărţile canonice ale Nou­lui Testament.

Ce lecturi evanghelice a ales Biserica pentru sărbătorile mai puţin importante în­chinate Fecioarei Maria (care privesc copilă­ria ei) şi pentru marea sărbătoare a Adormirii sale? Pentru Naşterea Fecioarei Maria (8 sep­tembrie), Intrarea ei în Biserică (21 noiem­brie) şi Adormirea sa (15 august), Biserica de Răsărit a ales Evanghelia Martei şi a Mariei (însă e vorba de o Evanghelie „compusă", adi­că alcătuită din două pericope care nu urmea­ză direct una după alta). Singura excepţie este făcută pentru Zămislirea Mariei (8 decembrie în Apus, 9 decembrie în Răsărit), când Biserica a ales vizitarea Elisabetei şi începu­tul rugăciunii Măreşte. (Lc 1/41-50), pro­babil datorită analogiei între părinţii săi, în vârstă şi sterpi, şi cei ai Sfântului Ioan Botezătorul.

În Apus, alegerile sunt puţin diferite: pen­tru Zămislire (8 decembrie) şi Adormire⁵ (15 august), se citeşte Evanghelia vizitei cu înce­putul rugăciunii Măreşte... (ca şi pentru Ză­mislire, în Răsărit); pentru Intrarea în Bise­rică (21 noiembrie) se citeşte rugăciunea Măreşte.; însă pentru Naştere (8 septem­brie) este cu totul diferit: se citeşte Mt 7/7-8 („Cereţi şi vi se va da...”, care răspunde Pro- to-Evangheliei lui Iacov). Trebuie să menţionăm aici o îndrăzneală liturgică recen­tă, remarcabilă: în riturile occidentale, se citeşte curent Vechiul Testament în Liturghie înaintea Epistolei (ceea ce nu există în ritu­rile răsăritene) şi această lectură poate fi în­locuită cu viaţa unui sfânt sau un extras din opera acestuia (Părinţii Bisericii) ; când un an liturgic de rit apusean a fost restaurat în sânul Ortodoxiei, pe baza ritului Galilor⁶, în­tre 1945 şi 1960, restauratorii au introdus pentru sărbătorile mai mici ale Fecioarei Ma­ria citirea Proto-Evangheliei lui Iacov, însă citită ca viaţa unui sfânt (înaintea Epistolei), şi pe tonul vieţilor sfinţilor (şi nu cel al Evan­gheliei). Şi această iniţiativă îndrăzneaţă a fost extrem de rodnică din punct de vedere pastoral, îngăduind credincioşilor o mai mare apropiere de Fecioara Maria.

Alegerea Evangheliei Martei şi Mariei pentru cele trei sărbători ale Fecioarei Maria este evident tipologică, deoarece Maria din Betania reprezintă tipul de suflet plăcut lui Dumnezeu al cărui prototip desăvârşit este Preasfânta Fecioară Maria⁷. Mai mult, există şi o analogie de nume, care are o înaltă semnificaţie teologică⁸.

Prima pericopă a acestei Evanghelii, care este şi cea mai lungă, priveşte întâlnirea lui Hristos cu Marta şi Maria în Betania: este la prima vedere simplă, însă de fapt greu de înţeles, dacă nu lăsăm deoparte orice referi­re la viaţa psiho-socială. Privirea lui Hristos asupra acestor două femei este într-adevăr exclusiv duhovnicească. Acest episod, care nu este raportat decât de către Sf. Luca, este foarte greu de situat în timp, deoarece cro­nologia Sfântului Luca este diferită de cea a celorlalţi Sinoptici şi greu de înţeles. El situ­ează evenimentul imediat după pilda Bunu­lui Samaritean.

După cum lasă de înţeles Sf. Luca, avem impresia că Domnul are o întâlnire întâmplă­toare, într-un sat, cu „o femeie cu numele Marta, care L-a primit în casa ei”. De fapt, ştim mai multe de la ceilalţi evanghelişti. Satul se cheamă Betania⁹ şi se găseşte la răsărit de Muntele Măslinilor, la aproape 3 km de Ierusalim. Marta are o soră, pe Maria, şi un frate, pe Lazăr. Ştim de la Sf. Ioan că „Iisus iubea pe Marta şi pe sora ei [Maria] şi pe Lazăr” (Ioan 11/5).

Aceşti trei fraţi sunt prietenii personali ai lui Iisus. Este vorba probabil de oameni de condiţie modestă, fără să fim cu desăvârşire siguri, însă sunt totuşi destul de cunoscuţi (la moartea lui Lazăr, mulţi oameni vin de la Ierusalim ca să le mângâie pe cele două surori).

Marta este probabil sora mai mare (pentru că mereu este prima pomenită) şi cea care ţine casa. Maria, sora sa, este cea care vărsase parfum pe capul Domnului şi care îi ştersese picioa­rele cu părul capului ei (Ioan 11/2): acest lucru se petrecuse „în Betania, în casa lui Simon Leprosul" (Mt 26/6-7). Dacă este într-adevăr vorba despre aceeaşi scenă, de acelaşi fariseu, şi de aceeaşi femeie ca şi cea pe care o găsim la Sf. Luca 7/36-50, atunci ar fi vorba de o „femeie păcătoasă", adică de o prostituată, deoarece fariseul îşi spune în sinea lui: „Acesta, de-ar fi pro- roc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă" (Luca 7/39). Hristos de îndată îl ceartă cu asprime prin pilda celor doi datornici şi sfârşeşte spunând că „iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit". Această frază ar putea să corespundă cu Maria din Betania. Cu toate acestea, este greu de luat o hotărâre, iar exegezele sunt felurite (să fie mai degrabă vorba de Maria Magdalena? Maria Magdalena şi Maria din Betania ar fi oare una şi aceeaşi persoană? Nu putem avea nici o siguranţă. Singurul lucru limpede este că aces­te două femei au aceeaşi purtare de „femeie iubitoare” faţă de Hristos).

Ceea ce e sigur, însă, este că Iisus se găseşte aici în casa unor prieteni, care Îl primesc ca pe un prieten. Hristos iubea (şi iubeşte) pe toţi oamenii ca Dumnezeu şi ca om desăvârşit (este o iubire duhovnicească), însă, ca om particu­lar, ca persoană, are şi prieteni, cu care are o legătură mai intimă (ca de pildă cu Sfântul Ioan), căci iubirea nu este mereu aceeaşi: sunt multe feluri diferite de iubire.

Nu ştim unde se află Lazăr. Marta e ocu­pată şi pregăteşte cina, ca o bună gospodină. În acest timp, sora sa [mai mică] ascultă pe rabbi Ieshouah care vorbeşte, probabil cu ucenicii Săi, pentru că aceştia Îl însoţesc (Luca 10/38): rabbi este desigur aşezat, căci el este „Dascălul” lui Israel, care şade pe sca­unul lui Moise. Maria este „aşezată la pi­cioarele Domnului şi ascultă cuvântul Său”: de fapt ea stă aşezată jos, la picioare­le Învăţătorului, ca să nu piardă nimic din învăţătura Sa, într-o foarte frumoasă postu­ră de ascultare, de admiraţie şi de iubire. Sora cea mai mare se tulbură şi aproape că strigă la Domnul: nu-ţi pasă că muncesc din greu, pe când sora mea nu mişcă nici degetul cel mic? Spune-i să mă ajute. Limbajul aici este verde, dintr-o bucată, aşa cum este adesea în Evanghelie. Ne găsim cu adevărat într-o sce­nă de viaţă casnică obişnuită, care s-ar putea petrece şi în zilele noastre. Răspunsul lui Hristos cade tăios: „Marto, Marto...”. De fiecare dată când Domnul rosteşte de două ori un nume, înseamnă că este vorba despre o declaraţie solemnă: Eu care sunt Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, îţi spun ţie ... Cuvântul lui Dumnezeu, logion dumneze­iesc. „Te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti.’. Îngrijorarea este lipsa încrederii în Dumne­zeu. Agitaţia este descentrarea persoanei: este pierderea „isihiei”¹⁰, a păcii lăuntrice, a liniştirii, a nepătimirii, adică a se lăsa dus, absorbit de lumea exterioară. „Un singur lucru trebuieşte”: a asculta pe Dumnezeu. A asculta pe Cel care este „gura tăcerii”, care dă glas cugetelor Tatălui, care este Cuvântul lui Dumnezeu. A asculta şi a primi în inima sa: a lăsa să rodească în sine Cuvântul lui Dumnezeu pentru a fi îndumnezeit. Şi adau­gă: „Maria partea cea bună şi-a ales... ”, lu­cru care înseamnă şi că : tu ai ales partea cea rea, ai luat drumul greşit. Este mai impor­tant a lua aminte la Dumnezeu decât a ve­dea de oale. Şi această parte bună pe care Maria a ales-o „nu se va lua de la ea”: demo­nii nu vor putea să-i ia această comoară. Când un om şi-a deschis inima lui Dumnezeu şi ascultă pe Dumnezeu, aceasta înseamnă că este legat de Dumnezeu, că primeşte harul dumnezeiesc: demonii sunt neputincioşi.

Este evident că această purtare duhovni­cească a Mariei din Betania este o oglindire a celei pe care o are Preasfânta Fecioară Maria: într-adevăr, aceasta nu a deschis niciodată inima şi nici urechea altcuiva decât lui Dumnezeu. Ea nu a făcut ca Eva, care a încli­nat urechea cu naivitate către Satana, fără discernământ, şi care a primit sămânţa cuvân­tului lui mincinos şi răufăcător. Ascultând numai pe Duhul Sfânt, ea a devenit Maica lui Dumnezeu. Ea este noua Evă, cea care face voia lui Dumnezeu pe pământ, cea care a pus în lucrare rugăciunea Domnului.

Cea de-a doua pericopă a fost luată un pic mai departe de la Sf. Luca: Iisus săvârşeşte un exorcism şi izbăveşte pe un mut. În timp ce Fariseii care se aflau de faţă îl învinuiesc că face aceasta cu puterea „mai-marelui de­monilor”, adică ar lucra cu Satana, poporul este în admiraţie şi o femeie îi strigă: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt!”, cu alte cuvinte: feri­cită este Maica Ta, care a zămislit un aseme­nea fiu.

Şi aici răspunsul lui Hristos este uimitor şi poate părea dispreţuitor pentru maica Sa: „Aşa este, dar fericiţi sunt cei ce ascultă cu­vântul lui Dumnezeu şi-l păzesc”. De fapt, contrar aparenţelor, El face un elogiu Maicii Domnului: tocmai pentru că Fecioara a fă­cut aceasta, adică a ascultat cuvântul lui Dumnezeu şi l-a păstrat în inima ei, a putut deveni Maica Sa după trup. Însă Domnul pla­sează mereu lucrurile în context duhovnicesc, relativizând tot ce este biologic şi psihologic. Aceasta se întâlneşte cu cuvântul cel straniu pe care-l va spune ca răspuns la „Mama Ta şi fraţii Tăi sunt aici”: „Cine este mama Mea şi cine sunt fraţii Mei? Cei care ascultă cuvân­tul lui Dumnezeu şi care îl păstrează”¹¹. Înţelepciune dumnezeiască!

Note: