O nouă poartă spre cer
publicat in Din viața parohiilor pe 10 Octombrie 2013, 19:27
SFINÅ¢IREA BISERICII CU HRAMURILE „ÎNÄ‚LÅ¢AREA SFINTEI CRUCI” ÅžI „SFÂNTUL MACARIE CEL MARE” DIN LEEDS, ANGLIA
„Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă, pentru mila Ta și pen-tru adevărul Tău, ca nu cumva să zică neamurile: «Unde este Dumnezeul lor?». Dar Dumnezeul nostru e în cer; în cer și pe pământ toate câte a voit a făcut.” (Versete alese din Psalmul 113)
ÎN LOC DE PROLOG
Se întâmplă ca uneori timpul să zăbovească mai mult într-un loc. Ce înseamnă acest lucru pentru biserica „Saint Michael and All Angels", o fostă biserică de enorie anglicană situată la periferia zonei metropolitane a orașului Leeds? Am putea spune că înseamnă dăinuire, continuitateși, în același timp, un drum nou.
Dăinuireși continuitateprin aceea că rădăcinile creștine ale locului datează încă din anul 1180, de când este atestat primul lăcaș de cult de tradiție apuseană în această parte a comitatului englez West Yorkshire. Cuvântul mântuitor al lui Hristos a ajuns însă aici încă din secolul al VII-lea creștin, când episcopul Romei, Sfântul Grigorie Dialogul, a trimis la misiune printre anglo-saxoni pe Sf. Paulinus1. De-a lungul timpului au fost construite în acest loc, succesiv, cinci biserici, ultima datând din anul 1887. Construcția bisericii actuale poartă amprenta stilului bazilical roman cu elemente gotice, servind ca biserică de enorie pentru comunitatea anglicană din zonă până în anul 2010, când a fost închisă și scoasă la vânzare.
Drum nouprin aceea că începând cu 20 octombrie 2011, această biserică a devenit lăcaș de rugăciune pentru românii ortodocși din nordul Angliei aflați sub ocrotirea Sfântului Macarie cel Mare, iar din 14 septembrie 2013, odată cu sfințirea ei, și sub ocrotirea Cinstitei și de Viață Făcătoarei Cruci, prin acordarea hramului „Înălțarea Sfintei Cruci".
Despre acest drum nou (început, ce-i drept, mai demult!) vom relata în rândurile care urmează; sunt conștient însă că slovele se vor dovedi sărace pentru a-l descrie așa cum se cuvine!
DRUM NOU - UNDE ÅžI CUM L-AM ÎNCEPUT?
Am părăsit cuibul de la Mirfield unde am crescut și ne-am îndreptat, singuri, spre Leeds, cu dorința de a sluji într-o biserică a noastră. Reluând lecturile copilăriei împreună cu fetițele mele (ce fericită ocazie!), am recitit în vara aceasta nuvela Popa Tanda,de Ioan Slavici. M-a mișcat profund un fragment în care cred că ne-am putea regăsi și noi, în perioada când eram pribegi la Mirfield. Iată textul: „Părintele Trandafir intră în biserică. Dar totdeauna precum intră fierarul în fierăria sa. Acuma însă îl prinse o frică neînțeleasă, merse câțiva pași înainte, se opri, își ascunse fața în amândouă mâinile și începu să plângă greu și cu suspin înăbușit și fioros. De ce plângea el? Înaintea cui plângea? Din gura lui numai trei cuvinte au ieșit: «Puternice Doamne! Ajută-mă!...» Åži oare credea el că acest gând, cuprins cu atâta înfocare în disperarea lui, îi va putea da ajutor? El nu credea nimic, nu gândea nimic: era purtat"2 Asemenea părintelui Trandafir, și noi am fost purtați. Am purces la drum cu nădejdea că Domnul va face ceva - și a făcut! Domnul ne-a ascultat rugăciunea, chiar dacă aveam pe undeva în minte promisiunile de sprijin venite din afara parohiei, promisiuni care ne-au însoțit pentru un timp și care au dispărut brusc, cu doar patru zile înainte de achiziție. Toate năzuințele, toate visele noastre de a avea propria biserică păreau că se vor nărui atunci! Însă Domnul, Cel pe care L-am luat Chezaș în demersul nostru, a știut să-Åž i termine lucrarea. Oamenii s-au mobilizat și, în scurt timp, s-a reușit ca la suma de bani strânsă cu greu în anii când eram chiriași să se adauge diferența necesară pentru a cumpăra biserica și clădirea anexă.
O CLÄ‚DIRE PROPRIE DEFINEÅžTE ÎNSUÅžI AÅžEZÄ‚MÂNTUL
În 1956, vrednicul de pomenire Mitropolit Firmilian Marin al Olteniei a rostit câteva cuvinte memorabile, atunci când Casa Vorvoreanu din Cetatea Băniei devenea reședință mitropolitană: „O Reședință proprie definește însuși Așezământul, îl fixează, îi dă garanție de durată, îl statornicește în conștiința publică, îi dă încrederea clerului și a credincioșilor”3. Păstrând proporțiile, și noi putem spune, parafrazându-l pe mitropolitul (și monahul cozian!) Firmilian, că biserica din Leeds a început, modest, să fixeze comunitatea (deși încă puțini, o parte din enoriași și-au cumpărat casă ori s-au mutat cu chirie în zonă) și să se statornicească în conștiința credincioșilor ei prin faptul că aici își botează acum pruncii, își cunună tinerii, îi pomenesc pe cei mutați la Domnul și se împacă cu ei înșiși, cu aproapele și cu Dumnezeu prin Taina Spovedaniei. Åži toate acestea în ciuda amarului de drum pe care unii îl fac până la biserică, parcurgând poate sute de kilometri. Nu mai vorbim de faptul că încă suferim durerile facerii, ale plămădirii noastre ca obște, chiar dacă după nouă ani acest proces ar fi trebuit să fie încheiat...
Odată cu așezământul ne-au fost dați în grijă și strămoșii adoptivi, adică cei care azi se odihnesc în cimitirul de alături, cândva închinători în această biserică sau poate chiar ctitori ai ei. Se mai găsesc printre români oameni de bine care de Paște mai aprind lumânări la mormintele lor!
MERGÂND PE NOUL DRUM
A urmat o perioadă în care a trebuit să ne acomodăm cu statutul de proprietar, grijile legate de rularea întregii proprietăți sporind de la o zi la alta. În tot acest răstimp am fost asemenea copilului întâi-născut care nu are frați mai mari de la care să învețe cum să se joace, cum să meargă, cum să scrie sau cum să citească... Ne-am împiedicat de multe ori, însă ne-am ridicat și ne-am scuturat, cu ochii țintă mereu la finalitatea acestei lucrări – închinarea bisericii lui Dumnezeu, Cel ce ne-a ajutat să o dobândim și să o înfrumusețăm după modestele noastre puteri, abilități și resurse.
Nu este vreo măreață ctitorie voievodală sau boierească, ci o modestă ctitorie a tuturor acelora care au înțeles rostul și chemarea lor pe aici: a ctitorilor, donatorilor, făcătorilor de bine și colaboratorilor acestei parohii de la înființarea ei în anul 2004 și până în prezent, trecuți în pomelnicul ctitoricesc, la care îi adăugăm pe toți acei ctitori anonimi care au făcut bine acestei sfinte biserici, dar au dorit să fie cunoscuți numai de Bunul Dumnezeu, și pe cei de care nu ne mai aducem aminte sau i-am uitat, dar pe care Dumnezeu nu îi va uita în veac.
CONCERTUL
Deși am planificat cu mare atenție lucrările de reconfigurare a interiorului, iată-ne ajunși în ajunul sfințirii făcând încă retușuri și finisări prin biserică, timp în care invitații noștri speciali, membrii Grupului Psaltic „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” al Catedralei Mitropolitane din Craiova, demaraseră repetițiile de dinaintea concertului! Grupul, condus cu profesionalism și competență de către dl. profesor Victor Åžapcă4, ne-a oferit un adevărat regal muzical. Într-adevăr, muzica nu se scrie doar cu talent, ci și cu rugăciune. De ce? Pentru că piesele ascultate atât la concert, cât și la slujbe au fost scrise în vechime în tinda bisericii, în genunchi, cu fior sfânt. Tinerii din grup au căutat aceste alcătuiri, le-au prelucrat și repus în circulație. În același timp, concertul s-a vrut a fi și o cateheză muzicală, fiecare piesă din concert fiind acompaniată de explicațiile necesare legate de tipul cântării, istoria și autorul ei. O bună parte din piesele audiate au fost cântate în limba engleză, savurate din plin de către cei peste 50 de englezi din zona Leeds-ului, iubitori de muzică bizantină, care nu au vrut să scape ocazia unui astfel de concert! Cred că în seara aceea, la lumina plăpândă a candelelor și a lumânărilor, muzica și-a împlinit cu prisosință menirea ei, anume aceea de a încânta urechea, de a mișca inima și de a cultiva sentimentele nobile ale omului, acestea fiind „căsuțele” pe care o muzică trebuie să le bifeze pentru a se numi cu adevărat muzică! Au fost
adresate sincere mulțumiri ostenitorilor de la Institutul Cultural Român de la Londra: dl. Director Dorian Branea, d-na Raluca Cimpoiașu și d-na Gabriela Mocan, care, în parteneriat cu parohia noastră, au făcut posibilă aducerea acestui grup în Marea Britanie.
AJUNUL SFINÅ¢IRII
După agapa din clădirea anexă a urmat slujba Vecerniei unită cu Litia. La momentul potrivit, Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Iosif s-a alăturat soborului de preoți și diaconi, la slujbă asistând și Preasfințitul Părinte Ignatie, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Spaniei și Portugaliei. La sfârșitul slujbei, Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Iosif a ținut un scurt cuvânt de învățătură în care ne-a amintit de faptul că biserica trebuie să devină locul unde omul pregustă Împărăția lui Dumnezeu. „Ce credeți că îi determina pe păgânii din primele veacuri să îmbrățișeze credința în Hristos?”, ne-a întrebat, spre final, Înaltpreasfințitul. „Dragostea pe care o vedeau la creștinii care-L mărturiseau pe Hristos!”, a fost răspunsul pe care tot Înaltpreasfințitul ni l-a dat. „Ce îi determină acum pe unii creștini să părăsească Biserica și să caute mângâiere în altă parte?”, a continuat Înaltpreasfințitul ideea, de data aceasta pe coordonatele prezentului. Răspunsul: „Lipsa iubirii!”. Pe cât de simplu, pe atât de adevărat! După ce am primit cu toții pâinea binecuvântată la Litie, ne-am îndreptat spre casele și hotelurile din zonă, așteptând cu nerăbdare ziua cea mare.
ZIUA SFINÅ¢IRII
La primele ore ale dimineții i-am întâmpinat pe părinții episcopi: Înaltpreasfințitul Mitropolit Iosif și Preasfințitul Ignatie, lor ală- turându-se acum și Preasfințitul Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord, și Preasfințitul Emilian Lovișteanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, de ale căror nume se leagă începuturile noastre la Mirfield. Sfântul Altar, generos ca spațiu, s-a dovedit în minutele următoare neîncăpător, pe lângă cei patru părinți episcopi având acum nu mai puțin de 23 de preoți și patru diaconi! După săvârșirea Utreniei și Sfințirea Apei a urmat Slujba de Sfințire a bisericii. Când s-a ieșit în procesiune în afara bisericii, vremea, oarecum mohorâtă, a uitat că se află în Anglia; soarele a strălucit neașteptat pe cer, norii risipindu-se pentru a face loc revărsării de har! Coincidență sau nu, asta este ce s-a văzut și simțit!
S-a intrat apoi în biserică și s-a continuat cu rânduiala depunerii Sfintelor Moaște în piciorul Sfintei Mese, spălarea ei, ungerea cu Sfântul Mir, așezarea de iconițe în cele patru colțuri, îmbră- carea Sfintei Mese și sigilarea ei, așezarea acoperămintelor Sfintei Mese, a candelei și a noului antimis. S-au aprins lumânări, întocmai ca la Paști. Preasfințitul Părinte Ignatie a dat citire Hrisovului de sfințire, iar Preasfințitul Părinte Emilian ne-a explicat, în cheie catehetică, semnificația sfințirii bisericii. S-a continuat cu Sfânta Liturghie, cuvântul zilei fiind rostit de către Preasfințitul Părinte Macarie, cel care a pus bazele acestei parohii pe vremea când eram la Mirfield. A urmat îndătinata agapă frățească în clădirea anexă și cortul din incinta bisericii; adresăm încă o dată mulțumirile noastre către toți ostenitorii care s-au implicat pentru buna desfășurare și organizare a întregului eveniment - le merită din plin!
După Sfânta Liturghie, Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Iosif l-a hirotesit iconom stavrofor pe părintele paroh, oferindu-i gra- mata și crucea mitropolitană. Prin acest act, Biserica cinstește și apreciază nu doar preotul, ci întreaga comunitate pe care acesta o reprezintă.
ÎN LOC DE EPILOG
După sfințire ne-a fost greu să ne mai dezlipim de Sfântul Altar. Credincioșii veniți de aproape sau de departe care participau pentru prima dată la o sfințire de biserică nu au plecat imediat acasă. Un preot, zăbovind ceva mai mult prin biserică, a fost rugat să-i lase să mai treacă și a doua oară - sau chiar a treia! - prin Sfântul Altar. Motivul? Nu apucaseră să-i pomenească pe toți cei dragi! Ne-a uimit această evlavie a credincioșilor față de Altarul Domnului. Pentru ei, modestul Altar de la Leeds era asemenea Mormântului Domnului din Ierusalim! Câți dintre noi, pelerini la Ierusalim fiind, nu am dorit să mai trecem încă o dată pe la Sfântul Mormânt, și încă o dată, și poate încă o dată, încercând să-i cuprindem în pomelnicul inimii atât pe cei dragi ai noștri, cât și pe cei mai puțin dragi?
Cu aproape 1700 de ani în urmă, Împărăteasa Elena, după ce a descoperit Crucea, s-a închinat și a sărutat-o. Neputând încăpea tot poporul să se închine înaintea ei, a cerut ca măcar să o vadă. Atunci tot un Macarie, Patriarhul Ierusalimului, a înălțat deasupra amvonului Cinstita Cruce spre a fi privită de credincioși, iar ei au răspuns „Doamne miluiește!”
Tot „Doamne miluiește!" răspundem și noi, de aici, din nordul Angliei, nu departe de Eboracum5 , azi, de Înălțarea Sfintei Cruci, ziua în care biserica noastră își primește Botezul!
Spre final mă întreb, așa, ca un copil: cine rămâne acum acolo, la biserică, după plecarea noastră acasă? Răspunsul este simplu. Așa cum la Botez primim un înger păzitor, tot așa și biserica noastră și-a primit prin actul sfințirii pe îngerul ei păzitor, pe Sfântul Macarie, dar și Crucea cea Făcătoare de Viață, sub a cărei Înălțare avem de acum ocrotirea!
Preot Constantin Popescu, Leeds, Anglia
Note: