ÎN LOC DE PROLOG

Se întâmplă ca uneori timpul să zăbovească mai mult într-un loc. Ce înseamnă acest lucru pentru biserica „Saint Michael and All Angels", o fostă biserică de enorie anglicană situată la periferia zonei metropolitane a orașului Leeds? Am putea spune că înseamnă dăinuire, conti­nuitateși, în același timp, un drum nou.

Dăinuireși continuitateprin aceea că rădăcinile creștine ale locului datează încă din anul 1180, de când este atestat primul lăcaș de cult de tradiție apuseană în această parte a comita­tului englez West Yorkshire. Cuvântul mântuitor al lui Hristos a ajuns însă aici încă din seco­lul al VII-lea creștin, când episcopul Romei, Sfântul Grigorie Dialogul, a trimis la misiune prin­tre anglo-saxoni pe Sf. Paulinus¹. De-a lungul timpului au fost construite în acest loc, succesiv, cinci biserici, ultima datând din anul 1887. Construcția bisericii actuale poartă amprenta sti­lului bazilical roman cu elemente gotice, servind ca biserică de enorie pentru comunitatea an­glicană din zonă până în anul 2010, când a fost închisă și scoasă la vânzare.

Drum nouprin aceea că începând cu 20 octombrie 2011, această biserică a devenit lăcaș de rugăciune pentru românii ortodocși din nordul Angliei aflați sub ocrotirea Sfântului Macarie cel Mare, iar din 14 septembrie 2013, odată cu sfințirea ei, și sub ocrotirea Cinstitei și de Viață Făcătoarei Cruci, prin acordarea hramului „Înălțarea Sfintei Cruci".

Despre acest drum nou (început, ce-i drept, mai demult!) vom relata în rândurile care ur­mează; sunt conștient însă că slovele se vor dovedi sărace pentru a-l descrie așa cum se cuvine!

DRUM NOU - UNDE ÅžI CUM L-AM ÎNCEPUT?

Am părăsit cuibul de la Mirfield unde am crescut și ne-am îndreptat, singuri, spre Leeds, cu dorința de a sluji într-o biserică a noastră. Reluând lecturile copilăriei împreună cu fetițele mele (ce fericită ocazie!), am recitit în vara aceasta nuvela Popa Tanda,de Ioan Slavici. M-a mișcat profund un fragment în care cred că ne-am putea regăsi și noi, în perioada când eram pribegi la Mirfield. Iată textul: „Părintele Trandafir intră în biserică. Dar totdeauna precum in­tră fierarul în fierăria sa. Acuma însă îl prinse o frică neînțeleasă, merse câțiva pași înainte, se opri, își ascunse fața în amândouă mâinile și începu să plângă greu și cu suspin înăbușit și fio­ros. De ce plângea el? Înaintea cui plângea? Din gura lui numai trei cuvinte au ieșit: «Puternice Doamne! Ajută-mă!...» Åži oare credea el că acest gând, cuprins cu atâta înfocare în disperarea lui, îi va putea da ajutor? El nu credea nimic, nu gândea nimic: era purtat"² Asemenea părinte­lui Trandafir, și noi am fost purtați. Am purces la drum cu nădejdea că Domnul va face ceva - și a făcut! Domnul ne-a ascultat rugăciunea, chiar dacă aveam pe undeva în minte promisiuni­le de sprijin venite din afara parohiei, promisiuni care ne-au însoțit pentru un timp și care au dispărut brusc, cu doar patru zile înainte de achiziție. Toate năzuințele, toate visele noastre de a avea propria biserică păreau că se vor nărui atunci! Însă Domnul, Cel pe care L-am luat Chezaș în demersul nostru, a știut să-Åž i termine lucrarea. Oamenii s-au mobilizat și, în scurt timp, s-a reușit ca la suma de bani strânsă cu greu în anii când eram chiriași să se adauge diferența nece­sară pentru a cumpăra biserica și clădirea anexă.

O CLÄ‚DIRE PROPRIE DEFINEÅžTE ÎNSUÅžI AÅžEZÄ‚MÂNTUL

În 1956, vrednicul de pomenire Mitropolit Firmilian Marin al Olteniei a rostit câteva cu­vinte memorabile, atunci când Casa Vorvoreanu din Cetatea Băniei devenea reșe­dință mitropolitană: „O Reședință proprie de­finește însuși Așezământul, îl fixează, îi dă ga­ranție de durată, îl statornicește în conștiința publică, îi dă încrederea clerului și a credincioșilor”³. Păstrând proporțiile, și noi putem spune, parafrazându-l pe mitropolitul (și monahul cozian!) Firmilian, că biserica din Leeds a început, modest, să fixeze comunita­tea (deși încă puțini, o parte din enoriași și-au cumpărat casă ori s-au mutat cu chirie în zonă) și să se statornicească în conștiința credincio­șilor ei prin faptul că aici își botează acum pruncii, își cunună tinerii, îi pomenesc pe cei mutați la Domnul și se împacă cu ei înșiși, cu aproapele și cu Dumnezeu prin Taina Spovedaniei. Åži toate acestea în ciuda amaru­lui de drum pe care unii îl fac până la biseri­că, parcurgând poate sute de kilometri. Nu mai vorbim de faptul că încă suferim dureri­le facerii, ale plămădirii noastre ca obște, chiar dacă după nouă ani acest proces ar fi trebuit să fie încheiat...

Odată cu așezământul ne-au fost dați în grijă și strămoșii adoptivi, adică cei care azi se odihnesc în cimitirul de alături, cândva închi­nători în această biserică sau poate chiar cti­tori ai ei. Se mai găsesc printre români oameni de bine care de Paște mai aprind lumânări la mormintele lor!

 

MERGÂND PE NOUL DRUM

A urmat o perioadă în care a trebuit să ne acomodăm cu statutul de proprietar, grijile le­gate de rularea întregii proprietăți sporind de la o zi la alta. În tot acest răstimp am fost ase­menea copilului întâi-născut care nu are frați mai mari de la care să învețe cum să se joace, cum să meargă, cum să scrie sau cum să ci­tească... Ne-am împiedicat de multe ori, însă ne-am ridicat și ne-am scuturat, cu ochii țin­tă mereu la finalitatea acestei lucrări – închi­narea bisericii lui Dumnezeu, Cel ce ne-a aju­tat să o dobândim și să o înfrumusețăm după modestele noastre puteri, abilități și resurse.

Nu este vreo măreață ctitorie voievodală sau boierească, ci o modestă ctitorie a tuturor acelora care au înțeles rostul și chemarea lor pe aici: a ctitorilor, donatorilor, făcătorilor de bine și colaboratorilor acestei parohii de la înființa­rea ei în anul 2004 și până în prezent, trecuți în pomelnicul ctitoricesc, la care îi adăugăm pe toți acei ctitori anonimi care au făcut bine aces­tei sfinte biserici, dar au dorit să fie cunoscuți numai de Bunul Dumnezeu, și pe cei de care nu ne mai aducem aminte sau i-am uitat, dar pe care Dumnezeu nu îi va uita în veac.

 

CONCERTUL

Deși am planificat cu mare atenție lucrări­le de reconfigurare a interiorului, iată-ne ajunși în ajunul sfințirii făcând încă retușuri și finisări prin biserică, timp în care invitații noștri spe­ciali, membrii Grupului Psaltic „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” al Catedralei Mitropolitane din Craiova, demaraseră repetițiile de dinain­tea concertului! Grupul, condus cu profesio­nalism și competență de către dl. profesor Victor Åžapcă⁴, ne-a oferit un adevărat regal mu­zical. Într-adevăr, muzica nu se scrie doar cu talent, ci și cu rugăciune. De ce? Pentru că pie­sele ascultate atât la concert, cât și la slujbe au fost scrise în vechime în tinda bisericii, în ge­nunchi, cu fior sfânt. Tinerii din grup au cău­tat aceste alcătuiri, le-au prelucrat și repus în circulație. În același timp, concertul s-a vrut a fi și o cateheză muzicală, fiecare piesă din con­cert fiind acompaniată de explicațiile necesa­re legate de tipul cântării, istoria și autorul ei. O bună parte din piesele audiate au fost cân­tate în limba engleză, savurate din plin de că­tre cei peste 50 de englezi din zona Leeds-ului, iubitori de muzică bizantină, care nu au vrut să scape ocazia unui astfel de concert! Cred că în seara aceea, la lumina plăpândă a candele­lor și a lumânărilor, muzica și-a împlinit cu pri­sosință menirea ei, anume aceea de a încânta urechea, de a mișca inima și de a cultiva senti­mentele nobile ale omului, acestea fiind „că­suțele” pe care o muzică trebuie să le bifeze pentru a se numi cu adevărat muzică! Au fost
adresate sincere mulțumiri osteni­torilor de la Institutul Cultural Român de la Londra: dl. Director Dorian Branea, d-na Raluca Cimpoiașu și d-na Gabriela Mocan, care, în parteneriat cu parohia noas­tră, au făcut posibilă aducerea aces­tui grup în Marea Britanie.

 

AJUNUL SFINÅ¢IRII

1. Cuviosul Beda, în lucrarea sa The Ecclesiastical History of the English People,face referire la fap­tul că Sfântul Paulinus, italian de origine, a fost primul episcop de York. El este cel care a adus la Hristos micile regate anglo-saxone din Northumbria, zidind mai apoi la Campoduno (numele ro­man al orașului Leeds de astăzi) o biserică din lemn. Latinescul Campoduno (sau Cambodunum) a fost schimbat cu Leidis/Loidis în timpul anglo-saxonilor, deve­nind ulterior Leeds. Orașul a fost abandonat în jurul anului 400 d.Hr., când trupele imperiale s-au retras din Britannia. Apare pe o hartă/itinerariu antonin din seco­lul IV d. Hr.

2. Ioan Slavici, Moara cu noroc; Budulea Taichii; Popa Tanda, Editura 100 + 1 GRAMAR, București, 2007.

3. Diac. Ioniță Apostolache, Palatul Mitropolitan „Vorvoreanu " din Craiova: O moștenire rânduită în slujba Bisericii,articol publicat în ziarul Lumina,marți, 2 august 2011.

4. Stră-stră-strănepot al celebrului pașoptist Popa Radu Åžapcă din Celei, jud. Olt, unul dintre or­ganizatorii Marii Adunări Populare de la Islaz.

5. La 30 de mile distanță de Leeds se află orașul York, cunoscut în timpul ocupației romane sub numele de Eboracum; aici armatele im­periale romane l-au proclamat împărat pe Constantin cel Mare, părintele creștinilor. York-ul de astăzi este un important centru ecleziastic pentru Biserica Anglicană, ocu­pând locul al doilea în dipticele acesteia, după Canterbury.