Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
SFINŢIREA BISERICII CU HRAMURILE „ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI” ŞI „SFÂNTUL MACARIE CEL MARE” DIN LEEDS, ANGLIA
„Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă, pentru mila Ta și pen-tru adevărul Tău, ca nu cumva să zică neamurile: «Unde este Dumnezeul lor?». Dar Dumnezeul nostru e în cer; în cer și pe pământ toate câte a voit a făcut.” (Versete alese din Psalmul 113)
ÎN LOC DE PROLOG
Se întâmplă ca uneori timpul să zăbovească mai mult într-un loc. Ce înseamnă acest lucru pentru biserica „Saint Michael and All Angels", o fostă biserică de enorie anglicană situată la periferia zonei metropolitane a oraşului Leeds? Am putea spune că înseamnă dăinuire, continuitateşi, în acelaşi timp, un drum nou.
Dăinuireşi continuitateprin aceea că rădăcinile creştine ale locului datează încă din anul 1180, de când este atestat primul lăcaş de cult de tradiţie apuseană în această parte a comitatului englez West Yorkshire. Cuvântul mântuitor al lui Hristos a ajuns însă aici încă din secolul al VII-lea creştin, când episcopul Romei, Sfântul Grigorie Dialogul, a trimis la misiune printre anglo-saxoni pe Sf. Paulinus1. De-a lungul timpului au fost construite în acest loc, succesiv, cinci biserici, ultima datând din anul 1887. Construcţia bisericii actuale poartă amprenta stilului bazilical roman cu elemente gotice, servind ca biserică de enorie pentru comunitatea anglicană din zonă până în anul 2010, când a fost închisă şi scoasă la vânzare.
Drum nouprin aceea că începând cu 20 octombrie 2011, această biserică a devenit lăcaş de rugăciune pentru românii ortodocşi din nordul Angliei aflaţi sub ocrotirea Sfântului Macarie cel Mare, iar din 14 septembrie 2013, odată cu sfinţirea ei, şi sub ocrotirea Cinstitei şi de Viaţă Făcătoarei Cruci, prin acordarea hramului „Înălţarea Sfintei Cruci".
Despre acest drum nou (început, ce-i drept, mai demult!) vom relata în rândurile care urmează; sunt conştient însă că slovele se vor dovedi sărace pentru a-l descrie aşa cum se cuvine!
DRUM NOU - UNDE ŞI CUM L-AM ÎNCEPUT?
Am părăsit cuibul de la Mirfield unde am crescut şi ne-am îndreptat, singuri, spre Leeds, cu dorinţa de a sluji într-o biserică a noastră. Reluând lecturile copilăriei împreună cu fetiţele mele (ce fericită ocazie!), am recitit în vara aceasta nuvela Popa Tanda,de Ioan Slavici. M-a mişcat profund un fragment în care cred că ne-am putea regăsi şi noi, în perioada când eram pribegi la Mirfield. Iată textul: „Părintele Trandafir intră în biserică. Dar totdeauna precum intră fierarul în fierăria sa. Acuma însă îl prinse o frică neînţeleasă, merse câţiva paşi înainte, se opri, îşi ascunse faţa în amândouă mâinile şi începu să plângă greu şi cu suspin înăbuşit şi fioros. De ce plângea el? Înaintea cui plângea? Din gura lui numai trei cuvinte au ieşit: «Puternice Doamne! Ajută-mă!...» Şi oare credea el că acest gând, cuprins cu atâta înfocare în disperarea lui, îi va putea da ajutor? El nu credea nimic, nu gândea nimic: era purtat"2 Asemenea părintelui Trandafir, şi noi am fost purtaţi. Am purces la drum cu nădejdea că Domnul va face ceva - şi a făcut! Domnul ne-a ascultat rugăciunea, chiar dacă aveam pe undeva în minte promisiunile de sprijin venite din afara parohiei, promisiuni care ne-au însoţit pentru un timp şi care au dispărut brusc, cu doar patru zile înainte de achiziţie. Toate năzuinţele, toate visele noastre de a avea propria biserică păreau că se vor nărui atunci! Însă Domnul, Cel pe care L-am luat Chezaş în demersul nostru, a ştiut să-Ş i termine lucrarea. Oamenii s-au mobilizat şi, în scurt timp, s-a reuşit ca la suma de bani strânsă cu greu în anii când eram chiriaşi să se adauge diferenţa necesară pentru a cumpăra biserica şi clădirea anexă.
O CLĂDIRE PROPRIE DEFINEŞTE ÎNSUŞI AŞEZĂMÂNTUL
În 1956, vrednicul de pomenire Mitropolit Firmilian Marin al Olteniei a rostit câteva cuvinte memorabile, atunci când Casa Vorvoreanu din Cetatea Băniei devenea reşedinţă mitropolitană: „O Reşedinţă proprie defineşte însuşi Aşezământul, îl fixează, îi dă garanţie de durată, îl statorniceşte în conştiinţa publică, îi dă încrederea clerului şi a credincioşilor”3. Păstrând proporţiile, şi noi putem spune, parafrazându-l pe mitropolitul (şi monahul cozian!) Firmilian, că biserica din Leeds a început, modest, să fixeze comunitatea (deşi încă puţini, o parte din enoriaşi şi-au cumpărat casă ori s-au mutat cu chirie în zonă) şi să se statornicească în conştiinţa credincioşilor ei prin faptul că aici îşi botează acum pruncii, îşi cunună tinerii, îi pomenesc pe cei mutaţi la Domnul şi se împacă cu ei înşişi, cu aproapele şi cu Dumnezeu prin Taina Spovedaniei. Şi toate acestea în ciuda amarului de drum pe care unii îl fac până la biserică, parcurgând poate sute de kilometri. Nu mai vorbim de faptul că încă suferim durerile facerii, ale plămădirii noastre ca obşte, chiar dacă după nouă ani acest proces ar fi trebuit să fie încheiat...
Odată cu aşezământul ne-au fost daţi în grijă şi strămoşii adoptivi, adică cei care azi se odihnesc în cimitirul de alături, cândva închinători în această biserică sau poate chiar ctitori ai ei. Se mai găsesc printre români oameni de bine care de Paşte mai aprind lumânări la mormintele lor!
MERGÂND PE NOUL DRUM
A urmat o perioadă în care a trebuit să ne acomodăm cu statutul de proprietar, grijile legate de rularea întregii proprietăţi sporind de la o zi la alta. În tot acest răstimp am fost asemenea copilului întâi-născut care nu are fraţi mai mari de la care să înveţe cum să se joace, cum să meargă, cum să scrie sau cum să citească... Ne-am împiedicat de multe ori, însă ne-am ridicat şi ne-am scuturat, cu ochii ţintă mereu la finalitatea acestei lucrări – închinarea bisericii lui Dumnezeu, Cel ce ne-a ajutat să o dobândim şi să o înfrumuseţăm după modestele noastre puteri, abilităţi şi resurse.
Nu este vreo măreaţă ctitorie voievodală sau boierească, ci o modestă ctitorie a tuturor acelora care au înţeles rostul şi chemarea lor pe aici: a ctitorilor, donatorilor, făcătorilor de bine şi colaboratorilor acestei parohii de la înfiinţarea ei în anul 2004 şi până în prezent, trecuţi în pomelnicul ctitoricesc, la care îi adăugăm pe toţi acei ctitori anonimi care au făcut bine acestei sfinte biserici, dar au dorit să fie cunoscuţi numai de Bunul Dumnezeu, şi pe cei de care nu ne mai aducem aminte sau i-am uitat, dar pe care Dumnezeu nu îi va uita în veac.
CONCERTUL
Deşi am planificat cu mare atenţie lucrările de reconfigurare a interiorului, iată-ne ajunşi în ajunul sfinţirii făcând încă retuşuri şi finisări prin biserică, timp în care invitaţii noştri speciali, membrii Grupului Psaltic „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” al Catedralei Mitropolitane din Craiova, demaraseră repetiţiile de dinaintea concertului! Grupul, condus cu profesionalism şi competenţă de către dl. profesor Victor Şapcă4, ne-a oferit un adevărat regal muzical. Într-adevăr, muzica nu se scrie doar cu talent, ci şi cu rugăciune. De ce? Pentru că piesele ascultate atât la concert, cât şi la slujbe au fost scrise în vechime în tinda bisericii, în genunchi, cu fior sfânt. Tinerii din grup au căutat aceste alcătuiri, le-au prelucrat şi repus în circulaţie. În acelaşi timp, concertul s-a vrut a fi şi o cateheză muzicală, fiecare piesă din concert fiind acompaniată de explicaţiile necesare legate de tipul cântării, istoria şi autorul ei. O bună parte din piesele audiate au fost cântate în limba engleză, savurate din plin de către cei peste 50 de englezi din zona Leeds-ului, iubitori de muzică bizantină, care nu au vrut să scape ocazia unui astfel de concert! Cred că în seara aceea, la lumina plăpândă a candelelor şi a lumânărilor, muzica şi-a împlinit cu prisosinţă menirea ei, anume aceea de a încânta urechea, de a mişca inima şi de a cultiva sentimentele nobile ale omului, acestea fiind „căsuţele” pe care o muzică trebuie să le bifeze pentru a se numi cu adevărat muzică! Au fost
adresate sincere mulţumiri ostenitorilor de la Institutul Cultural Român de la Londra: dl. Director Dorian Branea, d-na Raluca Cimpoiaşu şi d-na Gabriela Mocan, care, în parteneriat cu parohia noastră, au făcut posibilă aducerea acestui grup în Marea Britanie.
AJUNUL SFINŢIRII
După agapa din clădirea anexă a urmat slujba Vecerniei unită cu Litia. La momentul potrivit, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Iosif s-a alăturat soborului de preoţi şi diaconi, la slujbă asistând şi Preasfinţitul Părinte Ignatie, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Spaniei şi Portugaliei. La sfârşitul slujbei, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Iosif a ţinut un scurt cuvânt de învăţătură în care ne-a amintit de faptul că biserica trebuie să devină locul unde omul pregustă Împărăţia lui Dumnezeu. „Ce credeţi că îi determina pe păgânii din primele veacuri să îmbrăţişeze credinţa în Hristos?”, ne-a întrebat, spre final, Înaltpreasfinţitul. „Dragostea pe care o vedeau la creştinii care-L mărturiseau pe Hristos!”, a fost răspunsul pe care tot Înaltpreasfinţitul ni l-a dat. „Ce îi determină acum pe unii creştini să părăsească Biserica şi să caute mângâiere în altă parte?”, a continuat Înaltpreasfinţitul ideea, de data aceasta pe coordonatele prezentului. Răspunsul: „Lipsa iubirii!”. Pe cât de simplu, pe atât de adevărat! După ce am primit cu toţii pâinea binecuvântată la Litie, ne-am îndreptat spre casele şi hotelurile din zonă, aşteptând cu nerăbdare ziua cea mare.
ZIUA SFINŢIRII
La primele ore ale dimineţii i-am întâmpinat pe părinţii episcopi: Înaltpreasfinţitul Mitropolit Iosif şi Preasfinţitul Ignatie, lor ală- turându-se acum şi Preasfinţitul Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord, şi Preasfinţitul Emilian Lovişteanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, de ale căror nume se leagă începuturile noastre la Mirfield. Sfântul Altar, generos ca spaţiu, s-a dovedit în minutele următoare neîncăpător, pe lângă cei patru părinţi episcopi având acum nu mai puţin de 23 de preoţi şi patru diaconi! După săvârşirea Utreniei şi Sfinţirea Apei a urmat Slujba de Sfinţire a bisericii. Când s-a ieşit în procesiune în afara bisericii, vremea, oarecum mohorâtă, a uitat că se află în Anglia; soarele a strălucit neaşteptat pe cer, norii risipindu-se pentru a face loc revărsării de har! Coincidenţă sau nu, asta este ce s-a văzut şi simţit!
S-a intrat apoi în biserică şi s-a continuat cu rânduiala depunerii Sfintelor Moaşte în piciorul Sfintei Mese, spălarea ei, ungerea cu Sfântul Mir, aşezarea de iconiţe în cele patru colţuri, îmbră- carea Sfintei Mese şi sigilarea ei, aşezarea acoperămintelor Sfintei Mese, a candelei şi a noului antimis. S-au aprins lumânări, întocmai ca la Paşti. Preasfinţitul Părinte Ignatie a dat citire Hrisovului de sfinţire, iar Preasfinţitul Părinte Emilian ne-a explicat, în cheie catehetică, semnificaţia sfinţirii bisericii. S-a continuat cu Sfânta Liturghie, cuvântul zilei fiind rostit de către Preasfinţitul Părinte Macarie, cel care a pus bazele acestei parohii pe vremea când eram la Mirfield. A urmat îndătinata agapă frăţească în clădirea anexă şi cortul din incinta bisericii; adresăm încă o dată mulţumirile noastre către toţi ostenitorii care s-au implicat pentru buna desfăşurare şi organizare a întregului eveniment - le merită din plin!
După Sfânta Liturghie, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Iosif l-a hirotesit iconom stavrofor pe părintele paroh, oferindu-i gra- mata şi crucea mitropolitană. Prin acest act, Biserica cinsteşte şi apreciază nu doar preotul, ci întreaga comunitate pe care acesta o reprezintă.
ÎN LOC DE EPILOG
După sfinţire ne-a fost greu să ne mai dezlipim de Sfântul Altar. Credincioşii veniţi de aproape sau de departe care participau pentru prima dată la o sfinţire de biserică nu au plecat imediat acasă. Un preot, zăbovind ceva mai mult prin biserică, a fost rugat să-i lase să mai treacă şi a doua oară - sau chiar a treia! - prin Sfântul Altar. Motivul? Nu apucaseră să-i pomenească pe toţi cei dragi! Ne-a uimit această evlavie a credincioşilor faţă de Altarul Domnului. Pentru ei, modestul Altar de la Leeds era asemenea Mormântului Domnului din Ierusalim! Câţi dintre noi, pelerini la Ierusalim fiind, nu am dorit să mai trecem încă o dată pe la Sfântul Mormânt, şi încă o dată, şi poate încă o dată, încercând să-i cuprindem în pomelnicul inimii atât pe cei dragi ai noştri, cât şi pe cei mai puţin dragi?
Cu aproape 1700 de ani în urmă, Împărăteasa Elena, după ce a descoperit Crucea, s-a închinat şi a sărutat-o. Neputând încăpea tot poporul să se închine înaintea ei, a cerut ca măcar să o vadă. Atunci tot un Macarie, Patriarhul Ierusalimului, a înălţat deasupra amvonului Cinstita Cruce spre a fi privită de credincioşi, iar ei au răspuns „Doamne miluieşte!”
Tot „Doamne miluieşte!" răspundem şi noi, de aici, din nordul Angliei, nu departe de Eboracum5 , azi, de Înălţarea Sfintei Cruci, ziua în care biserica noastră îşi primeşte Botezul!
Spre final mă întreb, aşa, ca un copil: cine rămâne acum acolo, la biserică, după plecarea noastră acasă? Răspunsul este simplu. Aşa cum la Botez primim un înger păzitor, tot aşa şi biserica noastră şi-a primit prin actul sfinţirii pe îngerul ei păzitor, pe Sfântul Macarie, dar şi Crucea cea Făcătoare de Viaţă, sub a cărei Înălţare avem de acum ocrotirea!
Preot Constantin Popescu, Leeds, Anglia
Note:
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team