ÎN LOC DE PROLOG

Se întâmplă ca uneori timpul să zăbovească mai mult într-un loc. Ce înseamnă acest lucru pentru biserica „Saint Michael and All Angels", o fostă biserică de enorie anglicană situată la periferia zonei metropolitane a oraşului Leeds? Am putea spune că înseamnă dăinuire, conti­nuitateşi, în acelaşi timp, un drum nou.

Dăinuireşi continuitateprin aceea că rădăcinile creştine ale locului datează încă din anul 1180, de când este atestat primul lăcaş de cult de tradiţie apuseană în această parte a comita­tului englez West Yorkshire. Cuvântul mântuitor al lui Hristos a ajuns însă aici încă din seco­lul al VII-lea creştin, când episcopul Romei, Sfântul Grigorie Dialogul, a trimis la misiune prin­tre anglo-saxoni pe Sf. Paulinus¹. De-a lungul timpului au fost construite în acest loc, succesiv, cinci biserici, ultima datând din anul 1887. Construcţia bisericii actuale poartă amprenta sti­lului bazilical roman cu elemente gotice, servind ca biserică de enorie pentru comunitatea an­glicană din zonă până în anul 2010, când a fost închisă şi scoasă la vânzare.

Drum nouprin aceea că începând cu 20 octombrie 2011, această biserică a devenit lăcaş de rugăciune pentru românii ortodocşi din nordul Angliei aflaţi sub ocrotirea Sfântului Macarie cel Mare, iar din 14 septembrie 2013, odată cu sfinţirea ei, şi sub ocrotirea Cinstitei şi de Viaţă Făcătoarei Cruci, prin acordarea hramului „Înălţarea Sfintei Cruci".

Despre acest drum nou (început, ce-i drept, mai demult!) vom relata în rândurile care ur­mează; sunt conştient însă că slovele se vor dovedi sărace pentru a-l descrie aşa cum se cuvine!

DRUM NOU - UNDE ŞI CUM L-AM ÎNCEPUT?

Am părăsit cuibul de la Mirfield unde am crescut şi ne-am îndreptat, singuri, spre Leeds, cu dorinţa de a sluji într-o biserică a noastră. Reluând lecturile copilăriei împreună cu fetiţele mele (ce fericită ocazie!), am recitit în vara aceasta nuvela Popa Tanda,de Ioan Slavici. M-a mişcat profund un fragment în care cred că ne-am putea regăsi şi noi, în perioada când eram pribegi la Mirfield. Iată textul: „Părintele Trandafir intră în biserică. Dar totdeauna precum in­tră fierarul în fierăria sa. Acuma însă îl prinse o frică neînţeleasă, merse câţiva paşi înainte, se opri, îşi ascunse faţa în amândouă mâinile şi începu să plângă greu şi cu suspin înăbuşit şi fio­ros. De ce plângea el? Înaintea cui plângea? Din gura lui numai trei cuvinte au ieşit: «Puternice Doamne! Ajută-mă!...» Şi oare credea el că acest gând, cuprins cu atâta înfocare în disperarea lui, îi va putea da ajutor? El nu credea nimic, nu gândea nimic: era purtat"² Asemenea părinte­lui Trandafir, şi noi am fost purtaţi. Am purces la drum cu nădejdea că Domnul va face ceva - şi a făcut! Domnul ne-a ascultat rugăciunea, chiar dacă aveam pe undeva în minte promisiuni­le de sprijin venite din afara parohiei, promisiuni care ne-au însoţit pentru un timp şi care au dispărut brusc, cu doar patru zile înainte de achiziţie. Toate năzuinţele, toate visele noastre de a avea propria biserică păreau că se vor nărui atunci! Însă Domnul, Cel pe care L-am luat Chezaş în demersul nostru, a ştiut să-Ş i termine lucrarea. Oamenii s-au mobilizat şi, în scurt timp, s-a reuşit ca la suma de bani strânsă cu greu în anii când eram chiriaşi să se adauge diferenţa nece­sară pentru a cumpăra biserica şi clădirea anexă.

O CLĂDIRE PROPRIE DEFINEŞTE ÎNSUŞI AŞEZĂMÂNTUL

În 1956, vrednicul de pomenire Mitropolit Firmilian Marin al Olteniei a rostit câteva cu­vinte memorabile, atunci când Casa Vorvoreanu din Cetatea Băniei devenea reşe­dinţă mitropolitană: „O Reşedinţă proprie de­fineşte însuşi Aşezământul, îl fixează, îi dă ga­ranţie de durată, îl statorniceşte în conştiinţa publică, îi dă încrederea clerului şi a credincioşilor”³. Păstrând proporţiile, şi noi putem spune, parafrazându-l pe mitropolitul (şi monahul cozian!) Firmilian, că biserica din Leeds a început, modest, să fixeze comunita­tea (deşi încă puţini, o parte din enoriaşi şi-au cumpărat casă ori s-au mutat cu chirie în zonă) şi să se statornicească în conştiinţa credincio­şilor ei prin faptul că aici îşi botează acum pruncii, îşi cunună tinerii, îi pomenesc pe cei mutaţi la Domnul şi se împacă cu ei înşişi, cu aproapele şi cu Dumnezeu prin Taina Spovedaniei. Şi toate acestea în ciuda amaru­lui de drum pe care unii îl fac până la biseri­că, parcurgând poate sute de kilometri. Nu mai vorbim de faptul că încă suferim dureri­le facerii, ale plămădirii noastre ca obşte, chiar dacă după nouă ani acest proces ar fi trebuit să fie încheiat...

Odată cu aşezământul ne-au fost daţi în grijă şi strămoşii adoptivi, adică cei care azi se odihnesc în cimitirul de alături, cândva închi­nători în această biserică sau poate chiar cti­tori ai ei. Se mai găsesc printre români oameni de bine care de Paşte mai aprind lumânări la mormintele lor!

 

MERGÂND PE NOUL DRUM

A urmat o perioadă în care a trebuit să ne acomodăm cu statutul de proprietar, grijile le­gate de rularea întregii proprietăţi sporind de la o zi la alta. În tot acest răstimp am fost ase­menea copilului întâi-născut care nu are fraţi mai mari de la care să înveţe cum să se joace, cum să meargă, cum să scrie sau cum să ci­tească... Ne-am împiedicat de multe ori, însă ne-am ridicat şi ne-am scuturat, cu ochii ţin­tă mereu la finalitatea acestei lucrări – închi­narea bisericii lui Dumnezeu, Cel ce ne-a aju­tat să o dobândim şi să o înfrumuseţăm după modestele noastre puteri, abilităţi şi resurse.

Nu este vreo măreaţă ctitorie voievodală sau boierească, ci o modestă ctitorie a tuturor acelora care au înţeles rostul şi chemarea lor pe aici: a ctitorilor, donatorilor, făcătorilor de bine şi colaboratorilor acestei parohii de la înfiinţa­rea ei în anul 2004 şi până în prezent, trecuţi în pomelnicul ctitoricesc, la care îi adăugăm pe toţi acei ctitori anonimi care au făcut bine aces­tei sfinte biserici, dar au dorit să fie cunoscuţi numai de Bunul Dumnezeu, şi pe cei de care nu ne mai aducem aminte sau i-am uitat, dar pe care Dumnezeu nu îi va uita în veac.

 

CONCERTUL

Deşi am planificat cu mare atenţie lucrări­le de reconfigurare a interiorului, iată-ne ajunşi în ajunul sfinţirii făcând încă retuşuri şi finisări prin biserică, timp în care invitaţii noştri spe­ciali, membrii Grupului Psaltic „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” al Catedralei Mitropolitane din Craiova, demaraseră repetiţiile de dinain­tea concertului! Grupul, condus cu profesio­nalism şi competenţă de către dl. profesor Victor Şapcă⁴, ne-a oferit un adevărat regal mu­zical. Într-adevăr, muzica nu se scrie doar cu talent, ci şi cu rugăciune. De ce? Pentru că pie­sele ascultate atât la concert, cât şi la slujbe au fost scrise în vechime în tinda bisericii, în ge­nunchi, cu fior sfânt. Tinerii din grup au cău­tat aceste alcătuiri, le-au prelucrat şi repus în circulaţie. În acelaşi timp, concertul s-a vrut a fi şi o cateheză muzicală, fiecare piesă din con­cert fiind acompaniată de explicaţiile necesa­re legate de tipul cântării, istoria şi autorul ei. O bună parte din piesele audiate au fost cân­tate în limba engleză, savurate din plin de că­tre cei peste 50 de englezi din zona Leeds-ului, iubitori de muzică bizantină, care nu au vrut să scape ocazia unui astfel de concert! Cred că în seara aceea, la lumina plăpândă a candele­lor şi a lumânărilor, muzica şi-a împlinit cu pri­sosinţă menirea ei, anume aceea de a încânta urechea, de a mişca inima şi de a cultiva senti­mentele nobile ale omului, acestea fiind „că­suţele” pe care o muzică trebuie să le bifeze pentru a se numi cu adevărat muzică! Au fost
adresate sincere mulţumiri osteni­torilor de la Institutul Cultural Român de la Londra: dl. Director Dorian Branea, d-na Raluca Cimpoiaşu şi d-na Gabriela Mocan, care, în parteneriat cu parohia noas­tră, au făcut posibilă aducerea aces­tui grup în Marea Britanie.

 

AJUNUL SFINŢIRII

1. Cuviosul Beda, în lucrarea sa The Ecclesiastical History of the English People,face referire la fap­tul că Sfântul Paulinus, italian de origine, a fost primul episcop de York. El este cel care a adus la Hristos micile regate anglo-saxone din Northumbria, zidind mai apoi la Campoduno (numele ro­man al oraşului Leeds de astăzi) o biserică din lemn. Latinescul Campoduno (sau Cambodunum) a fost schimbat cu Leidis/Loidis în timpul anglo-saxonilor, deve­nind ulterior Leeds. Oraşul a fost abandonat în jurul anului 400 d.Hr., când trupele imperiale s-au retras din Britannia. Apare pe o hartă/itinerariu antonin din seco­lul IV d. Hr.

2. Ioan Slavici, Moara cu noroc; Budulea Taichii; Popa Tanda, Editura 100 + 1 GRAMAR, Bucureşti, 2007.

3. Diac. Ioniţă Apostolache, Palatul Mitropolitan „Vorvoreanu " din Craiova: O moştenire rânduită în slujba Bisericii,articol publicat în ziarul Lumina,marţi, 2 august 2011.

4. Stră-stră-strănepot al celebrului paşoptist Popa Radu Şapcă din Celei, jud. Olt, unul dintre or­ganizatorii Marii Adunări Populare de la Islaz.

5. La 30 de mile distanţă de Leeds se află oraşul York, cunoscut în timpul ocupaţiei romane sub numele de Eboracum; aici armatele im­periale romane l-au proclamat împărat pe Constantin cel Mare, părintele creştinilor. York-ul de astăzi este un important centru ecleziastic pentru Biserica Anglicană, ocu­pând locul al doilea în dipticele acesteia, după Canterbury.