Pelerinii AXIOS 2013

Este destul de greu să rezum în câteva cuvinte toate experienţele trăite şi toate da­rurile, văzute şi nevăzute, pe care le-am primit în acest pelerinaj de nouă zile (8 - 17 iulie 2013) în România care ne-a purtat – am fost cam douăzeci de participanţi – pe plaiurile Munteniei şi ale Transilvaniei, de-a lungul unui parcurs bogat în vizite, descoperiri şi mai ales întâlniri.

Am fost foarte impresionată că această călătorie mi-a descoperit istoria atât de zbu­ciumată a acestei ţări care a îndurat atâtea opresiuni (dominaţia otomană, invazia ma­ghiarilor în Transilvania, nazismul, comunismul), că m-am apropiat şi m-am ataşat de această ţară, în care am întâlnit o simpatie pentru cultura franceză şi pentru Franţa, în general. Am descoperit un spirit de rezistenţă împotriva tuturor barbariilor şi o mare fidelitate pentru credinţa ortdoxă, în ciu­da tuturor vitregiilor istoriei...

Unul din momentele cele mai puter­nice pentru mine a fost privilegiul de a putea vizita chilia Părintelui Teofil, la mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, păstrată exact la fel ca atunci când părintele trăia, ca şi cum abia ar fi ieşit din ea... Eram înconjuraţi de biblioteci pline de casete audio şi cărţi în braille, lângă maşina de scris în braille care parcă îl aştepta să se întoarcă (!), de toate obiec­tele sale de uz zilnic. Am rămas mult timp acolo, ca şi cum o putere binefăcătoare şi dătătoare de pace ne atrăgea în intimita­tea acestui sfânt Părinte. Într-un mod greu de descris, am simţit prezenţa şi binecu­vântarea sa. Eu, care din cauza unei timidităţi exagerate şi paralizante nu în­drăznisem să-i cer binecuvântarea acum câţiva ani când a venit la Bordeaux, am fost fericită acum să mă apropii – oare­cum invizibil, dar cât se poate de real – de Părintele Teofil şi mai ales să-i pot cânta la mormânt, din toată inima, „Veşnica po­menire".

Desigur, nu a fost totul doar izvor de bucurie. Chiar dimpotrivă, unele experi­enţe legate de anumite practici religioase m-au făcut să-mi pun întrebări sau chiar să mă tulbur: fie lipsa regulilor privind pos­tul înainte de Împărtăşanie sau ţinutele ceva mai neglijente, fie o Liturghie la care s-a împărtăşit doar un bebeluş a cărui soră mai mare fusese îndepărtată când s-a apropiat de potir... Mă întreb cum e posibil să con­cepi Sfânta Liturghie ca pe o lucrare divino-umană în care adunarea cere cu insis­tenţă coborârea Sfântului Duh peste Sfintele Daruri şi apoi rămâne surdă la invitaţia lui Hristos Însuşi: „Luaţi, mâncaţi... beţi din­tru acesta toţi”, după care Îl expediază fără ca măcar să-L fi primit?

Ultima seară la Bucureşti mi-a adus un răspuns consolator şi îmbucurător la în­trebarea mea din ajun. Am fost aşteptaţi la biserica rusă Sfântul Nicolae, al cărei paroh este duhovnicul studenţilor, părin­tele Vasile Gavrilă. Întâi de toate am gus­tat din frumuseţea cântărilor interpreta­te minunat la slujba Paraclisului Maicii Domnului. Iar apoi am avut un dialog des­chis şi plăcut cu tinerii studenţi prezenţi. În timpul acestei întâlniri, o doamnă din parohie ne-a explicat că foarte mulţi cre­dincioşi, fie actuali studenţi, fie foşti stu­denţi cu familiile lor, participă duminica la Sfânta Liturghie şi că Sfânta Împărtăşanie poate dura mai mult de douăzeci de mi­nute, chiar dacă sunt mai multe potire.... Am fost încântată de această imagine di­ferită a vieţii Bisericii româneşti cu o prac­tică liturgică vie şi o credinţă dinamică. Mi-am imaginat pentru o clipă această mulţime de credincioşi şi de ucenici ai lui Hristos venind să se adape din Izvor şi răs­pândind apoi în lume prezenţa Lui în chip nevăzut prin viaţa lor.

În concluzie, aş sublinia folosul du­hovnicesc pe care mi l-a adus acest pele­rinaj, căci m-a reorientat în mod imper­ceptibil spre rugăciune. Păstrez de-atunci în inimă o anumită pace şi o încredere fer­mă în Dumnezeu şi în Hristos Domnul nostru chiar în timpul momentelor difi­cile ale vieţii.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate mi­nunile pe care le împlineşte pentru noi!

Danielle, parohia ortodoxă Sfântul Iosif, Bordeaux, Franţa

Belgiană şi catolică fiind, am fost întâmpinată chiar de la aeroport de către pe­lerini francezi – ortodocşi, în cea mai mare parte –, dar şi de către pastorul luteran din Belfast, de către doi italieni şi, desigur, de către Bogdan.

Mie îmi plac chipurile oamenilor; aşa că dau slavă pentru toate acele noi chipuri în­tâlnite, chipuri de pelerini, dar şi de români, toate icoane ale unui Altcineva. Revăd chipul unei femei ce era cu nepoţica ei şi cu care am schimbat câteva cuvinte lângă mormântul fiului şi tatălui lor în prima parte a pelerina­jului din Transilvania, chipul Margăi şi al fratelui ei, chipul bulversant al femeii ce făcea cărbuni de lemn, chipuri de călugări şi de maici...

Dau slavă şi pentru prima binecuvânta­re din biserica de la Colţea din Bucureşti, pentru frumuseţea grădinii mănăstirii Aninoasa, pentru apusul de soare din satul Margăi, pen­tru lumina serii de la Sâmbăta, pentru redes­coperirea cântării „Grofier Gott, wir loben dich” din biserica fortificată din Sighişoara, imn ce se cântă în regiunea mea, pentru acel moment magic în căruţă de-a lungul satului românesc, pentru Liturghii...

Marie-France, Belgia