După-amiază, m-am întâlnit cu un bărbat încă tânăr, care suferă de câţiva ani de can­cer. A trecut prin multe: chimioterapie, radioterapie, numeroase operaţii complicate.

Rezistă. Trăieşte singur, într-o garsonieră. Îşi petrece viaţa socială în pragul uşii unei cafenele şi prin intermediul telefonului mobil. I se întâmplă, într-un acces de oboseală şi de slăbiciune de nestăpânit, chiar să se culce pe jos, lângă o ladă mare de gunoi, de parcă s-ar adăposti sub un copac... Afişează un zâmbet fericit, în ciuda unui corp deformat şi a unui mers marcat de atâtea intervenţii.

La întrebarea: „Aţi suferit mult?" - căci se întorcea după trei luni de stat în spital - răs­punde simplu: „Suferinţa face parte din viaţă. Dumnezeu îmi dă putere". Frumoşii lui ochi de un albastru-cenuşiu nici nu clipesc atunci când îi întâlnesc pe cei ai interlocutorului şi fac această constatare-mărturisire de credinţă. Totuşi adaugă că un medicament care a fost gata să-l răpună l-a făcut să sufere de trei ori de pneumonie...

Mărturie a unei acceptări exemplare. Totul se rezumă la simplitate. Ameninţarea con­stantă a bolii l-a învăţat esenţialul şi nu se pierde în explicaţii sau comentarii. Le-a depă­şit.

Iată umilinţa. Acest om primeşte ce-i dă Dumnezeu să trăiască în fiecare zi fără drept de apel. Viaţa lui atârnă de un fir de aţă pe care medicina încearcă să-l întindă, dar care se poate rupe dintr-o clipă într-alta. Acest om trăieşte ca şi cum... fără să facă vâlvă şi nici să vorbească prea mult despre asta. Şi totuşi ar avea tot dreptul. Dar acest cuvânt nu se regăseşte în el. Într-adevăr, ce are el de la viaţă? Are o mică rentă şi munceşte atât cât poate. Se bucură de momentele de convivialitate de la cafenea.

Dar mai ales se roagă. Acesta este secretul lui. Izvorul şi sprijinul.

Trăieşte ascuns de ochii lumii în nobleţea şi curajul unei cruci pe care o poartă fără să se plângă sau să se revolte. Puţini oameni au habar de ce i se cere şi prin câte trece zi după zi, de ani întregi. Cel puţin luptele, lacrimile şi sângele (viaţa) aparţin nopţilor.

Pentru el e ceva normal. Şi nu e nici pe departe cea mai mică parte din măreţia unei astfel de mărturii.

Hristos, Care a suferit pe cruce, îi va recunoaşte pe ai Săi... înviindu-i.

Câţi sunt pe lumea asta în derivă care suferă de cancer, ducând o luptă ascunsă, con­tinuă, în fiecare dimineaţă? E soarta a din ce în ce mai multă lume, copii, tineri şi mai pu­ţin tineri, ca să nu mai vorbim de bătrâni.

În întunericul acestui monstru devorator, se descoperă lumina unui curaj şi a unei cre­dinţe de nebănuit, ca un lucru „pus deoparte”. Am putea vorbi de uimire, în sensul primar al efectului unui miracol.

Slavă lui Dumnezeu, Care S-a preaslăvit în aceşti mucenici, ei, care nici măcar nu ştiu acest lucru...