Ce este Adevărul? (II)

Adevărul creştin conform că­ruia fiinţa reală a omului nu este trupul de carne, ci fiinţa lui spirituală, făcută după chi­pul şi asemănarea lui Dum­nezeu, este diametral opus aşa-numitelor ade­văruri ştiinţifice, care nu cunosc şi nu vor să admită decât substanţa materială a lucrurilor şi fiinţelor. Astfel se explică faptul că ştiinţa modernă este incapabilă să descifreze înţele­sul vieţii şi al fiinţei omeneşti, tot aşa cum un analfabet nu poate pătrunde sensul cuvinte­lor unei cărţi: „Ştiinţa modernă, procedând la o limitare arbitrară a cunoaşterii la un anume sector special, care se situează la nivelul cel mai de jos, cel al realităţii materiale sau perceptibile, a pierdut, din pricina acestei limitări şi a conse­cinţelor ei directe, orice valoare intelectuală (...)” Căci „voind să separe în mod radical ştiinţele de orice principiu superior, sub pretextul de a asi­gura independenţa lor, concepţia modernă le-a deposedat de orice semnificaţie profundă şi chiar de orice interes real pe planul cunoaşterii şi nu poate decât să ducă la un impas, căci le închide într-un domeniu iremediabil mărginit” (Rene Guenon - Criza lumii moderne).

Ştiinţa modernă, care consideră materia ca fiind sursa supremă a adevărului şi unicul principiu explicativ al universului şi al omu­lui, este, în ultimă instanţă, o formă de idola­trie: „Ce este de fapt această materie atotputer­nică? Ea este tot un Dumnezeu creator, dar lipsit de data aceasta de caracterul său antropomorf” (C.-G. Jung - Omul în căutarea sufletului său). Legile materiei, singurele accesibile ştiinţei moderne, reduc realitatea la o înlănţuire me­canică de cauze şi de efecte lipsită de suflet şi de conştiinţă şi, prin urmare, inumană: „A nu ţine seama de proprietăţile sensibile şi afective ale lumii înseamnă a nu ţine seama de viaţa în­săşi, adică de ceea ce constituie umanitatea omu­lui”. Astfel, „prin excluderea subiectivităţii, care defineşte esenţa omului”, ştiinţa modernă „şi-a proclamat propria ei condamnare, condamna­rea la moarte a omului” (Michel Henry - Barbaria).

Limitându-şi domeniul de cercetare la le­gile naturale, a căror sferă nu cuprinde decât aspectul vremelnic şi muritor al lumii, ştiinţa materialistă recunoaşte în mod implicit supre­maţia morţii asupra a tot ceea ce există – „dom­nia naturii este domnia morţii” (Vladimir Soloviov) – şi, neputând cunoaşte decât faţa externă a lumii şi a vieţii, ea îl aruncă pe om „în întunericul cel mai din afară”,unde „va fi plân­sul şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 22, 13): „Suntem plini de lucruri care ne aruncă în afară. (...) Când văd scurta durată a vieţii mele cufundată în veş­nicia dinainte şi veşnicia de după- mica întinde­re pe care o ocup şi pe care o văd înghiţită de infi­nita imensitate a spaţiului, care nu ştie de mine şi de care nu ştiu, mă înspăimânt şi mă uimesc de a mă afla aici şi nu acolo, de ce acum şi nu atunci. (...) Tăcerea veşnică a acestor spaţii infinite mă în­spăimântă” (Pascal - Cugetări).

Aşa-numita viziune obiectivă a lumii, pre­conizată de cercetarea ştiinţifică şi considera­tă în zilele noastre ca fiind singura reală, eli­mină sufletul omenesc şi nu păstrează decât învelişul exterior al omului, asemănându-se în această privinţă cu moartea, aşa cum remar­că filozoful creştin Michel Henry: „Obiectivitatea este cel mai mare duşman al vie­ţii” (op. cit.).

Cu totul altul este adevărul lui Hristos, fundamentat nu pe legi generale, exterioare
omului, ci pe fiinţa lui personală – „Eu sunt...” –, restabilind astfel unitatea iniţială între om, adevăr şi viaţă, şi între făptura pământească şi Tatăl ceresc: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (In. 14, 6).

Adevărul lui Dumnezeu nu este un obiect de studiu şi de cercetare exterior nouă, ci Viaţa însăşi, propria noastră viaţă: „Dumnezeu este Viaţă. (...) Ştim acest lucru pentru că sun­tem vii şi pentru că nicio făptură vie nu este vie dacă nu poartă în ea Viaţa, nu ca pe o taină ne- pătrunsă, ci ceea ce simte în fiecare clipă şi prin care se simte pe sine ca fiind propria sa esenţă şi realitate. Dacă Dumnezeu este Viaţă, atunci, aşa cum spune Meister Eckhart, omul, această făptură vie şi purtătoare de Viaţă,«este un om care-L cunoaşte pe Dumnezeu»” (Michel Henry - Cuvintele lui Hristos).

A se cunoaşte cu adevărat pe sine înseam­nă a recunoaşte prezenţa lui Dumnezeu în- lăuntrul nostru: „Cunoaşterea cea mai mare dintre toate este cunoaşterea de sine; căci cel ce se cunoaşte pe sine însuşi Îl va cunoaşte pe Dumnezeu şi, având această cunoaştere, va fi făcut asemenea lui Dumnezeu” (Sf. Clement din Alexandria - Pedagogul).

Dacă cunoaştem adevărul viu al lui Dumnezeu care se află în inima noastră - „Inima este singura definiţie adecvată a omu­lui”(Michel Henry - Barbaria)- atunci cu­noaştem totul, iar dacă nu cunoaştem acest adevăr, nu putem cunoaşte nimic, oricât de vaste ar fi cunoştinţele noastre şi oricât de întinsă ştiinţa noastră: „Cel care se cunoaşte pe sine cunoaşte totul. (...). Grăbeşte-te să pă­trunzi în minunatul lăcaş ce se află în tine; ast­fel vei vedea cele ce sunt în cer, căci nu există de­cât o singură intrare: scara care duce la Împărăţie este ascunsă în sufletul tău” (Sf. Isaac Sirul - Cuvântări ascetice).

Omul fiind făcut după chipul lui Dumnezeu, tot ce se situează în afara omu­lui nu este adevărul, căci niciun adevăr nu poate exista în afara lui Dumnezeu. Exterioritatea - care constituie singurul obiect de studiu şi singura sursă de adevăr a ştiinţei moderne - este o minciună, iar minciuna ne îndepărtează în acelaşi timp de Dumnezeu şi de noi înşine şi ne aruncă „în întunericul cel mai din afară” (Mt. 22, 13). Exterioritatea şi moartea sunt unul şi acelaşi lucru: o anatomie omenească lipsi­tă de suflet nu este decât un cadavru, chiar dacă funcţiile ei biologice sunt încă active. Prin urmare, moartea însăşi este o minciu­nă, ea fiind exterioară lui Dumnezeu, în afa­ra Căruia nimic nu poate exista. Dacă Dumnezeu este Viaţă, atunci viaţa este pes­te tot şi noi toţi, vii sau morţi, suntem pu­ruri vii, fiind făcuţi după chipul şi asemăna­rea lui Dumnezeu: „Dumnezeu este infinitul a tot ceea ce cunosc în mine ca fiind finit: sunt un trup finit, Dumnezeu este un trup infinit; sunt o fiinţă care a trăit şaizeci şi trei de ani, Dumnezeu este o fiinţă care trăieşte veşnic; sunt o fiinţă care gândeşte în limitele înţelege­rii mele, Dumnezeu este o fiinţă care gândeş­te în mod nelimitat; sunt o fiinţă care poate dărui uneori puţină iubire, Dumnezeu este o fiinţă a cărei iubire este nemărginită. Eu sunt o parte, El este totul. Nu pot înţelege ceea ce sunt decât ca fiind o parte din El” (L. N. Tolstoi - Cugetări despre Dumnezeu).