Cei zece leproşi

„Iar pe când Iisus mergea spre Ierusalim": acest prim verset¹ este vag şi nu ne îngăduie să ne dăm seama că Domnul este de fapt la începutul „urcării Sale către Ierusalim"², unde are să să­vârşească mântuirea lumii. Trebuie să reamintim că cronologia este destul de greu de înţeles la Sfântul Luca³ şi, în general, suntem siliţi să ne ajutăm de celelalte două Evanghelii Sinoptice, a lui Matei şi a lui Marcu. Însă această minune nu este relatată decât de Sfântul Luca: prin urma­re, ne lipsesc anumite precizări. Hristos va face un lung periplu, trecând prin Pereea (de cea­laltă parte a Iordanului), însoţit de cei doisprezece ucenici ai Săi (şi probabil şi de ceilalţi 72 [Luca 10, 1-2], ca şi de Sfintele Femei). Însă, la începutul acestui periplu, dacă ne bazăm doar pe mărturia Sfântului Luca, El ia calea dreaptă, obişnuită, trecând prin Galileea pentru a ajun­ge în Samaria⁴. Această precizare geografică este interesantă pentru înţelegerea minunii. Domnul se găseşte „între Samaria şi Galileea", fel ciudat de a exprima lucrurile, pentru că nu se poate înţelege decât în legătură cu Ierusalimul, care este mult mai la sud, în Iudeea. Aceste trei pro­vincii au o semnificaţie simbolică: Iudeea este mai sus şi cuprinde cetatea sfântă a Ierusalimului, unde se găseşte Templul în care Dumnezeu sălăşluieşte dimpreună cu oamenii: cele două sim­bolizează Cerul, Împărăţia lui Dumnezeu. Aici Hristos va împlini toate faptele preoţeşti din viaţa Sa pământească.

Galileea „Neamurilor”⁵ este mai jos: este o provincie amestecată din punct de vedere et­nic şi religios; ea reprezintă „lumea”, omenirea căzută. Aici va chema Domnul pe ucenicii Săi şi va predica.

Samaria, care se găseşte între cele două, este eretică, nu recunoaşte decât Legea (nu şi pe Proroci) şi a clădit un templu care rivaliza cu cel din Ierusalim, pe muntele Garizim. Evreii nu au nici o legătură cu samaritenii⁶ (ca, de altfel, nici cu leproşii!).

În această regiune de graniţă, la intrarea în Samaria, alaiul care îl avea în frunte pe Hristos se apropie de un sat al cărui nume nu îl cunoaştem. Iar la intrarea în acest sat se află un grup de zece leproşi care se îndreaptă încet-încet către Iisus. Aceşti zece leproşi sunt în acelaşi timp personaje istorice, reale, şi un simbol.

„Zece” reprezintă plinătatea firească, cosmică. Lepra, în schimb, este ceva înfricoşător. Este o boală contagioasă care roade mădularele omului, îi desfigurează chipul, îl urâţeşte. Din toa­te bolile pomenite de Biblie ca simboluri ale păcatului şi ale căderii omului, este cea mai expresivă şi cea mai groaznică. Reprezintă pierde­rea frumuseţii dumnezeieşti a Omului, pierderea asemănării cu Dumnezeu. Aceşti zece leproşi simbolizează omenirea căzu­tă. Toată omenirea este căzută, fără nicio ex­cepţie. Textele liturgice bizantine Îl numesc adesea pe Hristos: „Tu singur Cel fără de pă­cat". Hristos este singurul om fără de păcat: este Noul Adam.

Aceşti leproşi, care trăiesc în cete, stau „la intrarea" în sat, pentru că nu au dreptul să in­tre, şi se adresează Domnului „stând departe", pentru că nu au voie să se apropie de oamenii sănătoşi şi nici să-i atingă. Lepra, într-adevăr, era considerată ca o necurăţie pentru ritualul evreiesc şi orice persoană care intra în contact cu un lepros era „necurată". Legea lui Moise era extrem de strictă faţă de ei, iar regulile pri­vind lepra sunt foarte numeroase⁷. De fapt, le­proşii erau excluşi din comunitatea evreiască şi nu aveau nici un drept, de unde şi faptul că se adunau în cete.

Ei văd venind acest alai, iar în fruntea lui pe cel mai faimos rabbi din Israel, Ieshouah din Nazaret. Se îndreaptă spre El şi „ridică gla­sul": strigă, pentru că nu au voie să se apropie de el. Ce strigă ei? „Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!" Strigătul este aproape identic cu rugăciunea lui Iisus: „Iisuse", „Numele care este mai presus de orice nume" (Filip 2, 9), şi care înseamnă „Mântuitorul". „Învăţătorule": în textul grec epistates,care este traducerea grecească a termenului rabbi,care se folosea pentru a-i desemna pe Dascălii Legii, Învăţaţii lui Israel; Apostolii folosesc adesea acest ter­men pentru a-I vorbi lui Iisus⁸. Se poate spu­ne că este un echivalent al lui Kyrios,Domnul, însă mai semitic. „Fie-Ţi milă de noi": în tex­tul grec eleison imas⁹.Este strigătul omului că­tre Dumnezeu, rugăciunea creştinilor de 2000 de ani. Acest strigăt al leproşilor este admira­bil: este o adevărată rugăciune.

Răspunsul Domnului este imediat şi poa­te să ne pară ciudat. Pentru a-l înţelege trebuie să-l situăm în contextul evreiesc din acea vre­me. Domnul răspunde în funcţie de Legea evre­iască: „Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor". Iisus aplică Legea, pe care a dat-o El Însuşi lui Moise, prin Sfântul Duh, pe muntele Sinai, cu treispre­zece veacuri mai înainte. Legea într-adevăr pre­vedea şi cazul vindecării (neexplicate) a leprei: însă impunea leprosului care se considera vin­decat să meargă să se supună verificării unui preot, care în acest caz ridica impuritatea ritu­ală şi reintegra persoana în comunitatea evre­iască. De fapt, Hristos a spus: sunteţi vindecaţi; mergeţi să vă arătaţi unui preot.

Cei zece cred acestui cuvânt al lui rabbi Ieshouah şi se duc. Pe drum îşi dau seama că sunt vindecaţi. Acesta este un element duhov­nicesc foarte important. Hristos a dat harul vindecării, însă ei au făcut efortul de a-L cre­de şi au pornit la drum. Au fost vindecaţi pen­tru că au pornit la drum. Avem aici o minu­nată pildă a sinergiei între Dumnezeu şi Om, a unirii libere a două voinţe. Dumnezeu dă în dar harul vindecării, dar acest har trebuie să-l dorim, să-l primim şi să-l păstrăm.

Unul dintre cei zece ia cunoştinţă de fap­tul că este vindecat şi „se întoarce, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu". Însă toţi au fost vin­decaţi. Evanghelia spune lămurit: „pe când ei se duceau, s-au curăţit". Nouă şi-au continu­at drumul către un preot. Unul singur s-a în­tors. Şi „a slăvit pe Dumnezeu", adică a măr­turisit că Iisus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu.

Se întoarce până la Hristos şi se închină la picioarele Lui pentru a-I mulţumi: aceasta înseam­nă că I se închină ca Dumnezeu. Întoarcerea acestui lepros este plină de înţelesuri simbolice: aminteşte de Iordan care îşi întoarce apele văzând pe Iisus botezându-Se în el, cu alte cuvinte revine către izvorul său, către Ziditorul său. Acest om a regăsit izvorul legii, pe Hristos. Şi-a re­găsit curăţia dintru început, legătura cu Ziditorul său: şi-a schimbat viaţa. Evanghelia aici este concisă: „Şi acela era samarinean". Această frază cade ca o secure, ca o judecată.

Ce nesfârşită tristeţe a lui Hristos, ce amărăciune a lui Dumnezeu dinaintea nerecunoştin- ţei omeneşti! Suntem mişcaţi până la lacrimi. „Dar cei nouă, spune Domnul, unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?" Cuvintele Domnului ne fac să credem că ceilalţi nouă leproşi erau evrei, pentru că El spune „decât numai acesta, care este de alt neam". Ce tristeţe a lui Hristos dinaintea orbirii propriu­lui Său popor! De fapt, cei nouă evrei au aplicat Legea în litera ei, în timp ce samariteanul a aplicat-o în duh: s-a întors către preot, Iisus Hristos, Cel care a săvârşit vindecarea sa. Ceilalţi au mers la „preoţi", care nu sunt decât chipuri ale unui Preot, Mesia şi Fiul lui Dumnezeu.

Morala acestei poveşti este teribilă. Hristos spune leprosului curăţit¹⁰: „Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit". Hristos îl vindecase deja trupeşte, exterior: îl vindecă şi duhovniceşte, lăuntric; îl mântuie de moartea cea veşni­că. „Scoală-te”: este o înviere. Ceilalţi nouă nu au fost vindecaţi decât trupeşte; duhovniceş- te, însă, au rămas necuraţi. Hristos ne învaţă aici să trecem de la religia exterioară şi forma­lă la cea lăuntrică, în duh. Tocmai pentru aceas­ta preoţii, cărturarii şi fariseii, la Ierusalim, Îl vor osândi la moarte şi vor pune să fie ucis de către ostaşi păgâni. A trăi religia creştină în duh este o mucenicie.

Note: