Această uimitoare călătorie a lui Hristos în pământ păgân si izbăvirea de demoni pe care o împlineÅŸte acolo se situează spre sfârÅŸitul misiunii Lui pământeÅŸti, între înmulÅ£irea pâinilor, cu puÅ£ină vreme înainte să urce la Ierusalim, ÅŸi prima vestire a Patimilor¹ Sale. Aflăm de această vindecare numai în două Evanghelii sinoptice, a lui Matei ÅŸi a lui Marcu (Mc 7, 24-30), amândoi fiind probabil martori oculari ai faptelor (Evanghelia după Marcu este, de fapt, Evanghelia lui Petru).

Domnului tocmai i se ceruse socoteală de către „cărturarii ÅŸi fariseii venind din Ierusalim" care i-au reproÅŸat lipsa de respect a ucenicilor Lui, învinuiÅ£i că încalcă Legea (pentru că nu se spălau pe mâini înainte de a se aÅŸeza la masă), întrucât nu îndrăzneau să Îl învinuiască pe El în faÅ£ă. Hristos îi aduce la tăcere prin înÅ£elepciunea Sa, apoi dă mulÅ£imii învăÅ£ătură despre adevă­rata necurăÅ£ie. Scena se petrece în preajma Ghenizaretului (Mt 14, 34), adică pe Å£ărmul Mării Galileii, la aproximativ ÅŸase kilometri sud-vest de Capernaum.

După aceea „a plecat Iisus în părÅ£ile Tirului si ale Sidonului" Sfântul Evanghelist Marcu ne precizează că Mântuitorul trage în taină la o casă („voia ca nimeni să nu ÅŸtie" - Mc 7, 24). Iată un fapt cu totul de mirare ÅŸi interesant. Hristos îi va spune mai târziu canaanencei că El nu a ve­nit să mântuiască decât pe Israel - ÅŸi totuÅŸi se duce în Å£inut străin, într-un Å£inut pe de-a-ntregul străin neamului evreiesc. „Hotarul Tirului ÅŸi al Sidonului" este de fapt Fenicia, numită ÅŸi „Siro-Fenicia", unde se păstrează încă amintirea marelui imperiu maritim din mileniile doi ÅŸi trei î.Hr². DeÅŸi în Evanghelie nu ni se vorbeÅŸte despre motivul acestei călătorii, e foarte posibil ca Hristos, obosit lăuntric, să se fi retras în Å£inutul acesta spre a fi departe de evrei³, ca să nu le mai audă tot timpul reproÅŸurile ÅŸi criticile, să-ÅŸi tragă puÅ£in sufletul (într-adevăr, de mai multe ori în Evanghelie ne spune El că este „sătul"). Adevărat este, deci, că picioarele Lui sfinte au călcat acest pământ păgân ÅŸi că Mântuitorul i-a respirat aerul, tot aÅŸa cum S-a dus ÅŸi în alte Å£inuturi păgâne, în Peraia ÅŸi în Dekapolis, mai cu seamă. Aceste misterioase călătorii, a căror raÅ£iune Evanghelia nu ne-o dezvă­luie, pot fi considerate o prorocire a universalităÅ£ii creÅŸtinismului⁴.

O „femeie canaaneancă” află atunci că bi­necunoscutul rabbi din Nazaret se află în satul ei, aÅŸa că vine să îl roage să alunge demonii din fata ei. Evanghelia după Marcu spune că „fe­meia era de neam din Fenicia Siriei” Ca să în­Å£elegem straniul dialog dintre Mântuitor ÅŸi această femeie sunt necesare câteva explicaÅ£ii. „Canaanean” este un termen care la început îi desemna pe locuitorii din „Å¢ara Canaanului” cea de dinaintea cuceririi ei de către evrei, în secolul al XlII-lea î.Hr⁵. Această Å£ară era mult mai întinsă decât viitoarea Palestină, cuprin­zând Siria ÅŸi întreaga coastă, până la vărsarea râului Oronte în mare. Evreii nu vor cuceri de­cât o pare din acest teritoriu, care se va chema „Palestina” (din pricina invaziei Filistinilor, în secolul al XlI-lea î.Hr.). Canaanenii din Palestina vor fi încetul cu încetul asimilaÅ£i Israelului, iar israelienii se vor folosi de acest termen pentru a numi fenicienii, de aceeaÅŸi sorginte ca ÅŸi lo­cuitorii Palestinei, vorbind aceeaÅŸi limbă ÅŸi având aceeaÅŸi religie (se închinau aceloraÅŸi zei ÅŸi practicau aceleaÅŸi ritualuri religioase). Evanghelia lui Marcu o numeÅŸte „grecoaică” pe femeia canaaneancă, pentru că fenicienii adop­taseră cultura elenă după ce fuseseră cuceriÅ£i de Alexandru (secolul al IV-lea î.Hr.). AceÅŸti „canaaneni” sunt pe de-a-ntregul păgâni: ca ÅŸi vechii canaaneni din Palestina, se închină lui „Baal”, despre care Hristos ÎnsuÅŸi a zis că e to­tuna cu Satan⁶, au practicat multă vreme sacri­ficii umane (mai cu seamă copii⁷), ceea ce re­prezintă un criteriu suficient pentru a arăta prezenÅ£a ÅŸi lucrarea demonilor, ÅŸi practică în mod obiÅŸnuit magia ÅŸi vrăjitoria. Nu este deloc surprinzător, aÅŸadar, că „fiica” (Mc 7, 25) fenicienei elenizate „avea duh necurat”, adică era pradă demonilor, pentru că atunci când ai le­gături cu demonii, cum e cazul în magie ÅŸi în vrăjitorie, aceÅŸtia îÅŸi fac lăcaÅŸ în tine ÅŸi nu te mai părăsesc⁸.

Ceea ce ne uimeÅŸte la această femeie este faptul că, deÅŸi păgână, se apropie de Mântuitorul ÅŸi Îi strigă: „Miluieste-mă, Doamne, fiul lui David”. Admirabilă rugăciune (aproape ca „ru­găciunea lui Iisus” pe care o cunoaÅŸtem), pro­babil învăÅ£ată de la galileenii care treceau pe acolo, prin care femeia mărturiseÅŸte că rabbi Yehoshua din Nazaret este Mesia („Doamne, fiul lui David”). Domnul, însă, nu Se uită la ea ÅŸi nu îi răspunde. Dar ea nu îÅŸi pierde nădejdea ÅŸi continuă să Îl roage cu glas mare. Apostolii, nemaiputând suporta, îi spun Mântuitorului: „SlobozeÅŸte-o, că strigă în urma noastră”. Åži din gura Cuvântului iese atunci un cuvânt tăios ca o sabie: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”. Este un logiondum­nezeiesc, o revelaÅ£ie, care iată cum se tâlcuieÅŸte: Tatăl Meu m-a trimis către Om ca să îl mântuiesc ÅŸi Eu Îl ascult. Dar cum poÅ£i mântui pe cineva care nu ÅŸtie că este pierdut? Cum să vin­deci un bolnav care se crede sănătos? Numai Israel, prin Avraam ÅŸi Moise, L-a ascultat pe Dumnezeu ÅŸi a crezut în El. Numai Israel aÅŸ­tepta mântuirea prin Mesia. Hristos a venit să-l mântuiască mai întâi pe Israel. Iar Israel este menit să răspândească Numele lui Dumnezeu până la capătul pământului ÅŸi să anunÅ£e mân­tuirea tuturor oamenilor⁹. Israel era, deci, alu­atul din frământătură, lucru atestat de un fapt
precis: când Hristos îi izbăveÅŸte pe cei doi po­sedaÅ£i din Gerasa, în Å£inutul păgân al Dekapolisului, oamenilor de acolo „li s-a făcut frică", crezând că au de a face cu un vrăjitor mai grozav decât ceilalÅ£i, aÅŸa că „L-au rugat să trea­că din hotarele lor"¹⁰. Nu puteau înÅ£elege că Iisus era Mântuitorul lumii, numai un evreu pu­tea înÅ£elege asta. Iar Hristos este întotdeauna de o exactitate desăvârÅŸită, iată de ce rosteÅŸte El această frază care poate părea înfricoÅŸătoa­re, dar care este purul adevăr.

Orice om care ar fi auzit aceste vorbe ar fi fugit plângând. Însă femeia nu se pierde cu fi­rea, ci cade la picioarele Lui (I se închină) ÅŸi zice: „Doamne, ajută-mă". Un al doilea logion iese atunci din gura Cuvântului: „Nu este bine să iei pâinea copiilor ÅŸi s-o arunci câinilor" La o primă vedere, aceste cuvinte sunt ÅŸi mai as­pre decât cele de mai înainte. Numai că Cel ce este Adevărul spune adevărul. „Copiii" sunt cei ce Îl au pe Dumnezeu drept Tată, sunt oa­menii lui Israel. „Pâinea" este cuvântul lui Dumnezeu. Păgânii, care nu Îl cunosc pe Dumnezeu, sunt asemenea animalelor, nu au conÅŸtiinÅ£ă duhovnicească. A le dărui cuvân­tul lui Dumnezeu ar fi totuna cu a arunca pâi­nea la câini¹¹; or, câinii nu mănâncă pâine, câi­nii sunt carnivori. Astfel încât să le dai pâine este ceva împotriva firii, adică nu este „bine".

Femeia acceptă această severă punere la punct, nu se închide în demnitatea ei rănită, ci cugetă întru sine ÅŸi pe dată rosteÅŸte către Hristos aceste vorbe admirabile, adevărat model de iconomie duhovnicească: „Da, Doamne [sunt de acord cu ce zici, acesta-i adevărul], dar ÅŸi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor". Adică: Tu ai rostit adevărul, dar ÅŸi iconomia îÅŸi are rostul ei. Noi, păgânii, nu suntem în stare să ne hrănim cu cuvântul Tău, însă îngăduie-ne măcar fărâmiturile, pentru că suntem înfometaÅ£i. Aceste fărâmituri sunt bel­ÅŸugul bunătăÅ£ii dumnezeieÅŸti, sunt ceea ce cade pe alături¹². Mai bine să fie înghiÅ£ite de câini de­cât să se piardă.

Hristos este încântat, ÅŸi pe loc îi dăruieÅŸ­te femeii ceea ce ceruse mai devreme, dar asta pentru credinÅ£a ei („O, femeie, mare este cre­dinÅ£a ta; fie Å£ie după cum voieÅŸti"). Iar Evan­ghelia lui Marcu zice: „A ieÅŸit demonul din fii­ca ta”. Femeia îÅŸi află copila „culcată în pat" izbăvită de demon. Åži totuÅŸi, în împrejurarea de faÅ£ă Hristos nu a făcut nici un gest preo­Å£esc, nici nu a rostit vreun cuvânt de exorciza­re; numai vrerea Lui dumnezeiască a alungat pe vrăjmaÅŸul neamului omenesc.

Prin tenacitatea ei, această femeie este un model duhovnicesc. Asemenea patriarhului Iacov, ÅŸi ea a vrut să Îl „cucerească pe Dum­nezeu". Pedagogia lui Hristos este, în cazul de faÅ£ă, aproape de felul în care a procedat cu fe­meia samariteană: a aruncat nada, iar peÅŸtele a muÅŸcat. Pas cu pas, El a adus această feme­ie în preajma desăvârÅŸirii, încreÅŸtinând-o.

Părintele Noel TANAZACQ, Paris

Note:

1. După specialiÅŸtii biblici, ne-am afla cam la în­ceputul celui de-al treilea an de când Hristos ÅŸi-a început misiunea pe pământ, an cuprins între aprilie 32 ÅŸi aprilie 33.
2. OrientaÅ£i îndeosebi către comerÅ£ul maritim, fe­nicienii au întemeiat colonii în toată Mediterana (dintre care cea mai cunoscută este Cartagina). CuceriÅ£i de asirieni în secolul al IX-lea î.Hr., au fost până la urmă asimilaÅ£i în imperiul grec al lui Alexandru cel Mare (ÅŸi astfel impregnaÅ£i de cul­tura elenă), apoi integraÅ£i în Imperiul Roman, în provincia Siria, în jurul anului 64 d.Hr. Ei sunt, probabil, la originea alfabetului, pe care l-au transmis grecilor. Feniciana este o limbă se­mitică din familia canaaneană. Fenicia cores­punde Libanului de astăzi.
3. În plan geografic, Fenicia nu se situează prea departe de Galileea (Tirul se află cam la 60 de kilometri de Capernaum), însă din punct de vedere cultural ÅŸi religios aceste două Å£ări se află la antipod una de alta.
4. Asupra acestui subiect, a se vedea „Vindecarea demonizatului din Å£inutul gherghesenilor: O iniÅ£iere în lupta împotriva demonilor", în Apostolia, nr. 7, oct. 2008, p. 2.
5. Conform cronologiei ÅŸtiinÅ£ifice. După o altă teorie, care se sprijină pe un studiu literal al Bibliei, cucerirea ar fi avut loc în secolul al XV-lea î.Hr.
6. De fapt, Hristos se referă aici la „Beelzebul", alt nume al lui Baal (Baal-zebul = PrinÅ£ul Baal, prinÅ£ al demonilor). A se vedea Mt 12, 24 ÅŸi 26.
7. Regele Iudeei Achaz s-a luat după vechii canaaneni când „ÅŸi-a trecut fiul prin foc", adică l-a închinat idolilor, spre a scăpa de ameninÅ£area asirienilor (în jurul anului 735 î.Hr.). Isaia prorocul l-a certat ÅŸi a prevestit venirea lui Emanuel exact după acest episod.
8. Cea mai mare plăcere a demonilor este aceea de a-ÅŸi face lăcaÅŸ în făptura omului, adică de a se pune în locul Duhului Sfânt ÅŸi de a face omul să sufere, urâÅ£indu-l, umilindu-l, ridiculizându-l, pentru că Omul este chipul lui Dumnezeu, iar ei nu suportă lucrul acesta. Hrana lor este murdărirea Omului, pentru că ei refuză plini­rea voii lui Dumnezeu. Orice practică vrăjito­rească, oricare ar fi ea, este un negoÅ£ ÅŸi o legă­tură cu demonii.
9. Lucrul acesta îl va plini Biserica, noul Israel.
10. Mt 8, 34; Mc 5, 17; Lc 8, 37.
11. AfirmaÅ£ie care trebuie apropiată de ceea ce a zis Hristos la început: „Nu daÅ£i cele sfinte câi­nilor...” (Mt 7, 6). Când a mai adăugat ÅŸi: „Nici nu aruncaÅ£i mărgăritarele voastre înaintea por­cilor”, fiindcă porcii nu ÅŸtiu că acelea sunt măr­găritare. Åži mai trebuie reÅ£inut ÅŸi că Mântuitorul a zis aici „căÅ£eilor” ÅŸi nu „câinilor”. „CăÅ£eii” au, într-adevăr, un comportament apropiat de com­portamentul copiilor, ceea ce conferă acestei vorbe o notă de tandreÅ£e.
12. Această expresie se apropie de pilda Semănă­torului: Semănătorul din cer seamănă pretu­tindeni, nu numai în pământul cel bun, dar ÅŸi pe marginea drumului ÅŸi pe stâncă ÅŸi în mărăciniÅŸ. Dumnezeu este darnic cu asupra de mă­sură...