a VI-a Evanghelie de la Sfântul Maslu (Mt 15, 21-28)
Această uimitoare călătorie a lui Hristos în pământ păgân si izbăvirea de demoni pe care o împlineşte acolo se situează spre sfârşitul misiunii Lui pământeşti, între înmulţirea pâinilor, cu puţină vreme înainte să urce la Ierusalim, şi prima vestire a Patimilor1 Sale. Aflăm de această vindecare numai în două Evanghelii sinoptice, a lui Matei şi a lui Marcu (Mc 7, 24-30), amândoi fiind probabil martori oculari ai faptelor (Evanghelia după Marcu este, de fapt, Evanghelia lui Petru).
Domnului tocmai i se ceruse socoteală de către „cărturarii şi fariseii venind din Ierusalim" care i-au reproşat lipsa de respect a ucenicilor Lui, învinuiţi că încalcă Legea (pentru că nu se spălau pe mâini înainte de a se aşeza la masă), întrucât nu îndrăzneau să Îl învinuiască pe El în faţă. Hristos îi aduce la tăcere prin înţelepciunea Sa, apoi dă mulţimii învăţătură despre adevărata necurăţie. Scena se petrece în preajma Ghenizaretului (Mt 14, 34), adică pe ţărmul Mării Galileii, la aproximativ şase kilometri sud-vest de Capernaum.
După aceea „a plecat Iisus în părţile Tirului si ale Sidonului" Sfântul Evanghelist Marcu ne precizează că Mântuitorul trage în taină la o casă („voia ca nimeni să nu ştie" - Mc 7, 24). Iată un fapt cu totul de mirare şi interesant. Hristos îi va spune mai târziu canaanencei că El nu a venit să mântuiască decât pe Israel - şi totuşi se duce în ţinut străin, într-un ţinut pe de-a-ntregul străin neamului evreiesc. „Hotarul Tirului şi al Sidonului" este de fapt Fenicia, numită şi „Siro-Fenicia", unde se păstrează încă amintirea marelui imperiu maritim din mileniile doi şi trei î.Hr2. Deşi în Evanghelie nu ni se vorbeşte despre motivul acestei călătorii, e foarte posibil ca Hristos, obosit lăuntric, să se fi retras în ţinutul acesta spre a fi departe de evrei3, ca să nu le mai audă tot timpul reproşurile şi criticile, să-şi tragă puţin sufletul (într-adevăr, de mai multe ori în Evanghelie ne spune El că este „sătul"). Adevărat este, deci, că picioarele Lui sfinte au călcat acest pământ păgân şi că Mântuitorul i-a respirat aerul, tot aşa cum S-a dus şi în alte ţinuturi păgâne, în Peraia şi în Dekapolis, mai cu seamă. Aceste misterioase călătorii, a căror raţiune Evanghelia nu ne-o dezvăluie, pot fi considerate o prorocire a universalităţii creştinismului4.
Atâta doar că rabbi Yehoshua nu se poate ţine ascuns multă vreme, pentru că El este un personaj celebru în toată Palestina, iar Galileea este un ţinut amestecat, unde evreii trăiesc alături de păgâni şi care întreţine legături strânse cu vecinii săi fenicieni şi sirieni.
O „femeie canaaneancă” află atunci că binecunoscutul rabbi din Nazaret se află în satul ei, aşa că vine să îl roage să alunge demonii din fata ei. Evanghelia după Marcu spune că „femeia era de neam din Fenicia Siriei” Ca să înţelegem straniul dialog dintre Mântuitor şi această femeie sunt necesare câteva explicaţii. „Canaanean” este un termen care la început îi desemna pe locuitorii din „Ţara Canaanului” cea de dinaintea cuceririi ei de către evrei, în secolul al XlII-lea î.Hr5. Această ţară era mult mai întinsă decât viitoarea Palestină, cuprinzând Siria şi întreaga coastă, până la vărsarea râului Oronte în mare. Evreii nu vor cuceri decât o pare din acest teritoriu, care se va chema „Palestina” (din pricina invaziei Filistinilor, în secolul al XlI-lea î.Hr.). Canaanenii din Palestina vor fi încetul cu încetul asimilaţi Israelului, iar israelienii se vor folosi de acest termen pentru a numi fenicienii, de aceeaşi sorginte ca şi locuitorii Palestinei, vorbind aceeaşi limbă şi având aceeaşi religie (se închinau aceloraşi zei şi practicau aceleaşi ritualuri religioase). Evanghelia lui Marcu o numeşte „grecoaică” pe femeia canaaneancă, pentru că fenicienii adoptaseră cultura elenă după ce fuseseră cuceriţi de Alexandru (secolul al IV-lea î.Hr.). Aceşti „canaaneni” sunt pe de-a-ntregul păgâni: ca şi vechii canaaneni din Palestina, se închină lui „Baal”, despre care Hristos Însuşi a zis că e totuna cu Satan6, au practicat multă vreme sacrificii umane (mai cu seamă copii7), ceea ce reprezintă un criteriu suficient pentru a arăta prezenţa şi lucrarea demonilor, şi practică în mod obişnuit magia şi vrăjitoria. Nu este deloc surprinzător, aşadar, că „fiica” (Mc 7, 25) fenicienei elenizate „avea duh necurat”, adică era pradă demonilor, pentru că atunci când ai legături cu demonii, cum e cazul în magie şi în vrăjitorie, aceştia îşi fac lăcaş în tine şi nu te mai părăsesc8.
Ceea ce ne uimeşte la această femeie este faptul că, deşi păgână, se apropie de Mântuitorul şi Îi strigă: „Miluieste-mă, Doamne, fiul lui David”. Admirabilă rugăciune (aproape ca „rugăciunea lui Iisus” pe care o cunoaştem), probabil învăţată de la galileenii care treceau pe acolo, prin care femeia mărturiseşte că rabbi Yehoshua din Nazaret este Mesia („Doamne, fiul lui David”). Domnul, însă, nu Se uită la ea şi nu îi răspunde. Dar ea nu îşi pierde nădejdea şi continuă să Îl roage cu glas mare. Apostolii, nemaiputând suporta, îi spun Mântuitorului: „Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră”. Şi din gura Cuvântului iese atunci un cuvânt tăios ca o sabie: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”. Este un logiondumnezeiesc, o revelaţie, care iată cum se tâlcuieşte: Tatăl Meu m-a trimis către Om ca să îl mântuiesc şi Eu Îl ascult. Dar cum poţi mântui pe cineva care nu ştie că este pierdut? Cum să vindeci un bolnav care se crede sănătos? Numai Israel, prin Avraam şi Moise, L-a ascultat pe Dumnezeu şi a crezut în El. Numai Israel aştepta mântuirea prin Mesia. Hristos a venit să-l mântuiască mai întâi pe Israel. Iar Israel este menit să răspândească Numele lui Dumnezeu până la capătul pământului şi să anunţe mântuirea tuturor oamenilor9. Israel era, deci, aluatul din frământătură, lucru atestat de un fapt
precis: când Hristos îi izbăveşte pe cei doi posedaţi din Gerasa, în ţinutul păgân al Dekapolisului, oamenilor de acolo „li s-a făcut frică", crezând că au de a face cu un vrăjitor mai grozav decât ceilalţi, aşa că „L-au rugat să treacă din hotarele lor"10. Nu puteau înţelege că Iisus era Mântuitorul lumii, numai un evreu putea înţelege asta. Iar Hristos este întotdeauna de o exactitate desăvârşită, iată de ce rosteşte El această frază care poate părea înfricoşătoare, dar care este purul adevăr.
Orice om care ar fi auzit aceste vorbe ar fi fugit plângând. Însă femeia nu se pierde cu firea, ci cade la picioarele Lui (I se închină) şi zice: „Doamne, ajută-mă". Un al doilea logion iese atunci din gura Cuvântului: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor" La o primă vedere, aceste cuvinte sunt şi mai aspre decât cele de mai înainte. Numai că Cel ce este Adevărul spune adevărul. „Copiii" sunt cei ce Îl au pe Dumnezeu drept Tată, sunt oamenii lui Israel. „Pâinea" este cuvântul lui Dumnezeu. Păgânii, care nu Îl cunosc pe Dumnezeu, sunt asemenea animalelor, nu au conştiinţă duhovnicească. A le dărui cuvântul lui Dumnezeu ar fi totuna cu a arunca pâinea la câini11; or, câinii nu mănâncă pâine, câinii sunt carnivori. Astfel încât să le dai pâine este ceva împotriva firii, adică nu este „bine".
Femeia acceptă această severă punere la punct, nu se închide în demnitatea ei rănită, ci cugetă întru sine şi pe dată rosteşte către Hristos aceste vorbe admirabile, adevărat model de iconomie duhovnicească: „Da, Doamne [sunt de acord cu ce zici, acesta-i adevărul], dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor". Adică: Tu ai rostit adevărul, dar şi iconomia îşi are rostul ei. Noi, păgânii, nu suntem în stare să ne hrănim cu cuvântul Tău, însă îngăduie-ne măcar fărâmiturile, pentru că suntem înfometaţi. Aceste fărâmituri sunt belşugul bunătăţii dumnezeieşti, sunt ceea ce cade pe alături12. Mai bine să fie înghiţite de câini decât să se piardă.
Hristos este încântat, şi pe loc îi dăruieşte femeii ceea ce ceruse mai devreme, dar asta pentru credinţa ei („O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti"). Iar Evanghelia lui Marcu zice: „A ieşit demonul din fiica ta”. Femeia îşi află copila „culcată în pat" izbăvită de demon. Şi totuşi, în împrejurarea de faţă Hristos nu a făcut nici un gest preoţesc, nici nu a rostit vreun cuvânt de exorcizare; numai vrerea Lui dumnezeiască a alungat pe vrăjmaşul neamului omenesc.
Prin tenacitatea ei, această femeie este un model duhovnicesc. Asemenea patriarhului Iacov, şi ea a vrut să Îl „cucerească pe Dumnezeu". Pedagogia lui Hristos este, în cazul de faţă, aproape de felul în care a procedat cu femeia samariteană: a aruncat nada, iar peştele a muşcat. Pas cu pas, El a adus această femeie în preajma desăvârşirii, încreştinând-o.
Părintele Noel TANAZACQ, Paris
Note:
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team