Această uimitoare călătorie a lui Hristos în pământ păgân si izbăvirea de demoni pe care o împlineşte acolo se situează spre sfârşitul misiunii Lui pământeşti, între înmulţirea pâinilor, cu puţină vreme înainte să urce la Ierusalim, şi prima vestire a Patimilor¹ Sale. Aflăm de această vindecare numai în două Evanghelii sinoptice, a lui Matei şi a lui Marcu (Mc 7, 24-30), amândoi fiind probabil martori oculari ai faptelor (Evanghelia după Marcu este, de fapt, Evanghelia lui Petru).

Domnului tocmai i se ceruse socoteală de către „cărturarii şi fariseii venind din Ierusalim" care i-au reproşat lipsa de respect a ucenicilor Lui, învinuiţi că încalcă Legea (pentru că nu se spălau pe mâini înainte de a se aşeza la masă), întrucât nu îndrăzneau să Îl învinuiască pe El în faţă. Hristos îi aduce la tăcere prin înţelepciunea Sa, apoi dă mulţimii învăţătură despre adevă­rata necurăţie. Scena se petrece în preajma Ghenizaretului (Mt 14, 34), adică pe ţărmul Mării Galileii, la aproximativ şase kilometri sud-vest de Capernaum.

După aceea „a plecat Iisus în părţile Tirului si ale Sidonului" Sfântul Evanghelist Marcu ne precizează că Mântuitorul trage în taină la o casă („voia ca nimeni să nu ştie" - Mc 7, 24). Iată un fapt cu totul de mirare şi interesant. Hristos îi va spune mai târziu canaanencei că El nu a ve­nit să mântuiască decât pe Israel - şi totuşi se duce în ţinut străin, într-un ţinut pe de-a-ntregul străin neamului evreiesc. „Hotarul Tirului şi al Sidonului" este de fapt Fenicia, numită şi „Siro-Fenicia", unde se păstrează încă amintirea marelui imperiu maritim din mileniile doi şi trei î.Hr². Deşi în Evanghelie nu ni se vorbeşte despre motivul acestei călătorii, e foarte posibil ca Hristos, obosit lăuntric, să se fi retras în ţinutul acesta spre a fi departe de evrei³, ca să nu le mai audă tot timpul reproşurile şi criticile, să-şi tragă puţin sufletul (într-adevăr, de mai multe ori în Evanghelie ne spune El că este „sătul"). Adevărat este, deci, că picioarele Lui sfinte au călcat acest pământ păgân şi că Mântuitorul i-a respirat aerul, tot aşa cum S-a dus şi în alte ţinuturi păgâne, în Peraia şi în Dekapolis, mai cu seamă. Aceste misterioase călătorii, a căror raţiune Evanghelia nu ne-o dezvă­luie, pot fi considerate o prorocire a universalităţii creştinismului⁴.

O „femeie canaaneancă” află atunci că bi­necunoscutul rabbi din Nazaret se află în satul ei, aşa că vine să îl roage să alunge demonii din fata ei. Evanghelia după Marcu spune că „fe­meia era de neam din Fenicia Siriei” Ca să în­ţelegem straniul dialog dintre Mântuitor şi această femeie sunt necesare câteva explicaţii. „Canaanean” este un termen care la început îi desemna pe locuitorii din „Ţara Canaanului” cea de dinaintea cuceririi ei de către evrei, în secolul al XlII-lea î.Hr⁵. Această ţară era mult mai întinsă decât viitoarea Palestină, cuprin­zând Siria şi întreaga coastă, până la vărsarea râului Oronte în mare. Evreii nu vor cuceri de­cât o pare din acest teritoriu, care se va chema „Palestina” (din pricina invaziei Filistinilor, în secolul al XlI-lea î.Hr.). Canaanenii din Palestina vor fi încetul cu încetul asimilaţi Israelului, iar israelienii se vor folosi de acest termen pentru a numi fenicienii, de aceeaşi sorginte ca şi lo­cuitorii Palestinei, vorbind aceeaşi limbă şi având aceeaşi religie (se închinau aceloraşi zei şi practicau aceleaşi ritualuri religioase). Evanghelia lui Marcu o numeşte „grecoaică” pe femeia canaaneancă, pentru că fenicienii adop­taseră cultura elenă după ce fuseseră cuceriţi de Alexandru (secolul al IV-lea î.Hr.). Aceşti „canaaneni” sunt pe de-a-ntregul păgâni: ca şi vechii canaaneni din Palestina, se închină lui „Baal”, despre care Hristos Însuşi a zis că e to­tuna cu Satan⁶, au practicat multă vreme sacri­ficii umane (mai cu seamă copii⁷), ceea ce re­prezintă un criteriu suficient pentru a arăta prezenţa şi lucrarea demonilor, şi practică în mod obişnuit magia şi vrăjitoria. Nu este deloc surprinzător, aşadar, că „fiica” (Mc 7, 25) fenicienei elenizate „avea duh necurat”, adică era pradă demonilor, pentru că atunci când ai le­gături cu demonii, cum e cazul în magie şi în vrăjitorie, aceştia îşi fac lăcaş în tine şi nu te mai părăsesc⁸.

Ceea ce ne uimeşte la această femeie este faptul că, deşi păgână, se apropie de Mântuitorul şi Îi strigă: „Miluieste-mă, Doamne, fiul lui David”. Admirabilă rugăciune (aproape ca „ru­găciunea lui Iisus” pe care o cunoaştem), pro­babil învăţată de la galileenii care treceau pe acolo, prin care femeia mărturiseşte că rabbi Yehoshua din Nazaret este Mesia („Doamne, fiul lui David”). Domnul, însă, nu Se uită la ea şi nu îi răspunde. Dar ea nu îşi pierde nădejdea şi continuă să Îl roage cu glas mare. Apostolii, nemaiputând suporta, îi spun Mântuitorului: „Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră”. Şi din gura Cuvântului iese atunci un cuvânt tăios ca o sabie: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”. Este un logiondum­nezeiesc, o revelaţie, care iată cum se tâlcuieşte: Tatăl Meu m-a trimis către Om ca să îl mântuiesc şi Eu Îl ascult. Dar cum poţi mântui pe cineva care nu ştie că este pierdut? Cum să vin­deci un bolnav care se crede sănătos? Numai Israel, prin Avraam şi Moise, L-a ascultat pe Dumnezeu şi a crezut în El. Numai Israel aş­tepta mântuirea prin Mesia. Hristos a venit să-l mântuiască mai întâi pe Israel. Iar Israel este menit să răspândească Numele lui Dumnezeu până la capătul pământului şi să anunţe mân­tuirea tuturor oamenilor⁹. Israel era, deci, alu­atul din frământătură, lucru atestat de un fapt
precis: când Hristos îi izbăveşte pe cei doi po­sedaţi din Gerasa, în ţinutul păgân al Dekapolisului, oamenilor de acolo „li s-a făcut frică", crezând că au de a face cu un vrăjitor mai grozav decât ceilalţi, aşa că „L-au rugat să trea­că din hotarele lor"¹⁰. Nu puteau înţelege că Iisus era Mântuitorul lumii, numai un evreu pu­tea înţelege asta. Iar Hristos este întotdeauna de o exactitate desăvârşită, iată de ce rosteşte El această frază care poate părea înfricoşătoa­re, dar care este purul adevăr.

Orice om care ar fi auzit aceste vorbe ar fi fugit plângând. Însă femeia nu se pierde cu fi­rea, ci cade la picioarele Lui (I se închină) şi zice: „Doamne, ajută-mă". Un al doilea logion iese atunci din gura Cuvântului: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor" La o primă vedere, aceste cuvinte sunt şi mai as­pre decât cele de mai înainte. Numai că Cel ce este Adevărul spune adevărul. „Copiii" sunt cei ce Îl au pe Dumnezeu drept Tată, sunt oa­menii lui Israel. „Pâinea" este cuvântul lui Dumnezeu. Păgânii, care nu Îl cunosc pe Dumnezeu, sunt asemenea animalelor, nu au conştiinţă duhovnicească. A le dărui cuvân­tul lui Dumnezeu ar fi totuna cu a arunca pâi­nea la câini¹¹; or, câinii nu mănâncă pâine, câi­nii sunt carnivori. Astfel încât să le dai pâine este ceva împotriva firii, adică nu este „bine".

Femeia acceptă această severă punere la punct, nu se închide în demnitatea ei rănită, ci cugetă întru sine şi pe dată rosteşte către Hristos aceste vorbe admirabile, adevărat model de iconomie duhovnicească: „Da, Doamne [sunt de acord cu ce zici, acesta-i adevărul], dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor". Adică: Tu ai rostit adevărul, dar şi iconomia îşi are rostul ei. Noi, păgânii, nu suntem în stare să ne hrănim cu cuvântul Tău, însă îngăduie-ne măcar fărâmiturile, pentru că suntem înfometaţi. Aceste fărâmituri sunt bel­şugul bunătăţii dumnezeieşti, sunt ceea ce cade pe alături¹². Mai bine să fie înghiţite de câini de­cât să se piardă.

Hristos este încântat, şi pe loc îi dăruieş­te femeii ceea ce ceruse mai devreme, dar asta pentru credinţa ei („O, femeie, mare este cre­dinţa ta; fie ţie după cum voieşti"). Iar Evan­ghelia lui Marcu zice: „A ieşit demonul din fii­ca ta”. Femeia îşi află copila „culcată în pat" izbăvită de demon. Şi totuşi, în împrejurarea de faţă Hristos nu a făcut nici un gest preo­ţesc, nici nu a rostit vreun cuvânt de exorciza­re; numai vrerea Lui dumnezeiască a alungat pe vrăjmaşul neamului omenesc.

Prin tenacitatea ei, această femeie este un model duhovnicesc. Asemenea patriarhului Iacov, şi ea a vrut să Îl „cucerească pe Dum­nezeu". Pedagogia lui Hristos este, în cazul de faţă, aproape de felul în care a procedat cu fe­meia samariteană: a aruncat nada, iar peştele a muşcat. Pas cu pas, El a adus această feme­ie în preajma desăvârşirii, încreştinând-o.

Părintele Noel TANAZACQ, Paris

Note:

1. După specialiştii biblici, ne-am afla cam la în­ceputul celui de-al treilea an de când Hristos şi-a început misiunea pe pământ, an cuprins între aprilie 32 şi aprilie 33.
2. Orientaţi îndeosebi către comerţul maritim, fe­nicienii au întemeiat colonii în toată Mediterana (dintre care cea mai cunoscută este Cartagina). Cuceriţi de asirieni în secolul al IX-lea î.Hr., au fost până la urmă asimilaţi în imperiul grec al lui Alexandru cel Mare (şi astfel impregnaţi de cul­tura elenă), apoi integraţi în Imperiul Roman, în provincia Siria, în jurul anului 64 d.Hr. Ei sunt, probabil, la originea alfabetului, pe care l-au transmis grecilor. Feniciana este o limbă se­mitică din familia canaaneană. Fenicia cores­punde Libanului de astăzi.
3. În plan geografic, Fenicia nu se situează prea departe de Galileea (Tirul se află cam la 60 de kilometri de Capernaum), însă din punct de vedere cultural şi religios aceste două ţări se află la antipod una de alta.
4. Asupra acestui subiect, a se vedea „Vindecarea demonizatului din ţinutul gherghesenilor: O iniţiere în lupta împotriva demonilor", în Apostolia, nr. 7, oct. 2008, p. 2.
5. Conform cronologiei ştiinţifice. După o altă teorie, care se sprijină pe un studiu literal al Bibliei, cucerirea ar fi avut loc în secolul al XV-lea î.Hr.
6. De fapt, Hristos se referă aici la „Beelzebul", alt nume al lui Baal (Baal-zebul = Prinţul Baal, prinţ al demonilor). A se vedea Mt 12, 24 şi 26.
7. Regele Iudeei Achaz s-a luat după vechii canaaneni când „şi-a trecut fiul prin foc", adică l-a închinat idolilor, spre a scăpa de ameninţarea asirienilor (în jurul anului 735 î.Hr.). Isaia prorocul l-a certat şi a prevestit venirea lui Emanuel exact după acest episod.
8. Cea mai mare plăcere a demonilor este aceea de a-şi face lăcaş în făptura omului, adică de a se pune în locul Duhului Sfânt şi de a face omul să sufere, urâţindu-l, umilindu-l, ridiculizându-l, pentru că Omul este chipul lui Dumnezeu, iar ei nu suportă lucrul acesta. Hrana lor este murdărirea Omului, pentru că ei refuză plini­rea voii lui Dumnezeu. Orice practică vrăjito­rească, oricare ar fi ea, este un negoţ şi o legă­tură cu demonii.
9. Lucrul acesta îl va plini Biserica, noul Israel.
10. Mt 8, 34; Mc 5, 17; Lc 8, 37.
11. Afirmaţie care trebuie apropiată de ceea ce a zis Hristos la început: „Nu daţi cele sfinte câi­nilor...” (Mt 7, 6). Când a mai adăugat şi: „Nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea por­cilor”, fiindcă porcii nu ştiu că acelea sunt măr­găritare. Şi mai trebuie reţinut şi că Mântuitorul a zis aici „căţeilor” şi nu „câinilor”. „Căţeii” au, într-adevăr, un comportament apropiat de com­portamentul copiilor, ceea ce conferă acestei vorbe o notă de tandreţe.
12. Această expresie se apropie de pilda Semănă­torului: Semănătorul din cer seamănă pretu­tindeni, nu numai în pământul cel bun, dar şi pe marginea drumului şi pe stâncă şi în mărăciniş. Dumnezeu este darnic cu asupra de mă­sură...