Pentru pacea de sus

Imagine şi cuvânt – lovituri de toacă în memoria noastră de pe acoperişul lumii moţilor. Cuşmele de paie ale caselor, grajdurilor şi troiţelor ating cerul, pentru că sunt pe pământuri de la capătul de sus al lumii. Prin ele coboară, alunecând ca zăpada de primăvară, pacea. Să te în­torci acolo de unde ştii că ţi-ai pierdut pacea inimii. Pentru această pace de sus, invocată la fi­ecare liturghie, de dorul ei ar trebui să tânjim uneori – despre acest fapt, sau şi acest fapt ne aduc aminte imaginile lui Iulian şi Ioan – uneori, când suntem singuri, dar mai ales când ni se pare că nu suntem singuri: în mall-uri, în intersecţii citadine, în vânzoleală şi negocieri. De aco­lo, de pe acoperişul Ţării Moţilor, în faţa acelor troiţe şi dincolo de ele, „paguba îţi pare ca şi câştigul", după alt cuvânt al Părintelui Paisie.

Nu ştiu unde să plasez cadenţa lor: între imn de slavă, litanie sau bocet. Dar ştiu că au o multitudine de semitonuri sensibile şi jocuri subtile de planuri şi perspective, semn că sunt fo­tografii de preţ. Lemne şi pietre – unele de la Dumnezeu lăsate, altele trecute prin mâna omu­lui în chip de cruci şi altare – doar asta vedem în imagini. Lăsate neatinse, acestea din urmă se vor co ntopi în curând cu cerul şi pământul şi vor fi una. Fotografiile surprind clipa de graţie de dinaintea acestei disoluţii şi reîntregiri a firii. Sunt acolo, nu o dată, surprinse câteva gesturi tan­dre, de învăluire, protecţie, reazem, atunci cînd lemnul vechi al crucii, ars de ploi şi sori, e du­blat de un lujer viu de mesteacăn. Există ceva de scriitură ancestrală în această îngemănare din­tre graţie şi gravitaţie, dintre natură şi cultură, dintre mineral şi organic. Ca un dans deasupra pământului. Dar, odată întoarse în pământ, nici troiţele, nici căpiţele, nici casele, nici grajduri­le moţeşti nu vor fi aceleaşi, căci vor fi însoţite atunci de pacea şi paşii celor ce vor fi păşit pes­te acele locuri sau doar le vor fi contemplat, cum facem noi acum.

Din toată această înşiruire de însoţitori, aş vrea să rămân pe ultimul cuvânt al ei: pe bucu­ria de a şti că şi noi, într-un fel sau altul, am fost o clipă oaspeţii acestei lumi îndumnezeite.

dr. Ramona Novicov, critic de artă