"Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta"

Au suferit la gândul că poate în veşnicie vor fi despărţiţi de cei din familia lor şi nu au încetat niciodată să-i poarte în rugăciune. Când copiii au ales o cale fundamental diferită de a lor, unii părinţi au considerat acest lucru un reproş din partea copiilor, o neacceptare a felului în care au fost crescuţi sau chiar o lipsă de respect şi, paradoxal, o încălcare a poruncii din Decalog referitoare la cinstirea părinţilor.

Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? (Matei 19,16-20)

Ce legătură ar putea exista între noi şi acest tânăr? El e bogat, aşa cum cei mai mulţi dintre noi nu suntem. Obişnuit a poseda o mulţime de lucruri, vrea să obţină şi viaţa veşnică şi-L întreabă pe Iisus ce are de făcut. Poruncile le păzea...

Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi. Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. (Matei 19, 21-23)

Acum i se cere ceva mult mai greu: să renunţe la ceea ce are şi să-L urmeze pe Hristos. Însă nu găseşte puterea de a face acest lucru... În acest punct începem să ne regăsim şi noi în el.

Acum câţiva ani, un frate dintr-o mănăstire mi-a atras atenţia asupra ordinii în care sunt enumerate poruncile în conversaţia dintre Iisus şi tânăr: primele patru urmează ordinea din Decalog dar „cinsteşte...” e lăsată ultima, deşi în relatarea proorocului Moise (Ieşire 20, 12-16) e înaintea celorlalte. E doar o întâmplare sau ni se transmite ceva? Mai mult, Iisus nu menţionează poruncile cele mai importante, referitoare la Dumnezeu sau la închinarea la idoli. Oare de ce? În acea epocă nu era ceva obişnuit ca un tânăr să fie bogat, deci nu e greu de crezut că tânărul nostru moştenise bogăţia de la părinţii săi. Grija faţă de această bogăţie făcea parte din cinstirea pe care le-o dădea părinţilor. Dar acest fel de cinstire îl dusese atât de departe încât îşi făcuse un idol din ceea ce primise de la tatăl său şi mama sa, idol care era obstacolul din calea relaţiei sale cu Dumnezeu.

Noi... De câte ori nu ni se întâmplă să dăm o importanţă exagerată unora din lucrurile ce le primim de la părinţi? Astfel ele devin o parte integrantă din ceea ce ne-am obişnuit să considerăm identitatea noastră, chiar partea la care nu vrem să renunţăm nici în ruptul capului, nepăsându-ne că ea poate să-L împiedice pe Hristos să-şi facă locaş în sufletele noastre (Ioan 14, 23).

Câţi băieţi nu au fost învăţaţi de taţii lor „să fie bărbaţi” şi acum nu sunt în stare să-şi recunoască greşelile, nici măcar faţă de Dumnezeu? Sau câţi nu au auzit de la părinţi că „în casă cântă întotdeauna cocoşul”, iar acum nu reuşesc să-şi stăpânească dispreţul faţă de femei? Câte fete nu au învăţat cochetăria şi „feminitatea” de la mamele lor, iar acum vor să fie elegante şi remarcate chiar şi în Biserică? Câte din ele nu primesc ca şi un atac la persoană orice observaţie referitoare la ţinuta vestimentară? Câtora dintre noi nu ni s-a spus de către părinţi să nu dăm atenţie celor ce „nu ne dau bună ziua”, iar acum nu reuşim să scăpăm de tendinţa de a ne considera superiori altora? Câţi din noi nu am fost învăţaţi de părinţi să fim corecţi şi morali, iar această corectitudine ne face să refuzăm a ne spovedi, căci nu am dat nimănui în cap, nici nu am furat pe nimeni, etc? Toate acestea sunt „bogăţia” noastră care se face zid între noi şi Hristos, piedică în a ne lepăda de noi înşine pentru a putea găsi calea spre Împărăţie.

Însă! Să nu cădem în capcana de a-i învinui pe părinţi, scoţându-i ţapi ispăşitori pentru neputinţele noastre. Să nu uităm că ei ne-au învăţat toate din dorinţa de a ne proteja, de a ne netezi drumul în viaţă. Să nu-i condamnăm din cauză că dragostea şi viziunea lor este nedesăvârşită - ca a tuturor oamenilor dealtfel, că nu ne-au crescut perfect sau nu ne-au făcut sfinţi. Să uităm pentru o clipă ideea conform căreia totul ni se cuvine din partea părinţilor! Să încetăm a le mai cere să fie „cool” sau eroi veşnic tineri! Să-i privim cu atenţie în situaţii simple, să luăm aminte la gesturi aparent banale şi vom descoperi în ei adevărate comori…

Când, în ultimul an de liceu, am început să merg săptămânal la Sfânta Liturghie, mama a intuit ceva şi m-a întrebat dacă nu cumva vreau să postesc miercurea şi vinerea. Cu toate că lucrul acesta însemna o muncă în plus pentru ea, o situaţie delicată la fiecare masă, încă o cheltuială în situaţia deja precară din anii 90. O vedeam cum o durea inima atunci când îi servea pe ceilalţi din casă cu brânză sau carne, iar mie îmi punea în faţă legume, deşi le gătise cum ştiuse ea mai bine... Acum doi ani am trecut pe la o mănăstire din Franţa cu părinţii mei. Într-o seară, pe când eu vorbeam cu un părinte francez, tata a venit şi s-a aşezat lângă noi. Am continuat conversaţia, ca şi cum nu l-aş fi observat. După câteva minute, s-a ridicat, ne-a privit zâmbind oarecum stingher şi a mers în camera lui. Mi-am dat mai târziu seama că pentru o clipă văzusem pe faţa lui acea expresie a fiecărui copil din lume atunci când se simte în plus. Iar acest sentiment... i-l provocasem chiar eu! M-am întristat, mi-a fost ruşine de mine însumi. A doua zi el m-a întâmpinat cu privirea senină, iar când am plecat de la mănăstire l-a îmbrăţişat ca un fiu pe părintele francez. Şi atunci am recunoscut în el acea nobleţe a Tatălui ceresc – în sensul în care atât de frumos vorbeşte părintele Nicolae Steinhardt – care se retrage discret atunci când nu e dorit, dar care e mereu gata să ne primească cu braţele deschise.

Ştiu că acestea pot părea nişte întâmplări obişnuite, dar când îmi amintesc de ele, îmi doresc să recuperez timpul în care poate n-am ştiut cum să-mi privesc părinţii, îmi vine să cer „fă-i Doamne cum au fost, fă-i mai tineri decât noi!” (1)  Îmi doresc să învăţ să-i cinstesc cu dreaptă socotinţă.

Şi cred, după promisiunea Domnului („cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine” – Ieşire 20, 12) că acesta ar putea fi punctul de unde am putea începe să ne facem bine în procesul de vindecare a neputinţelor noastre sufleteşti. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne însoţească pe acest drum al tămăduirii, oricât de dificil ar părea el, căci „la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.” (Marcu 10, 27)

Bogdan Grecu
 

Note de subsol

(1) "Rugă pentru părinţi”, versuri de Adrian Păunescu, dar cunoscute mai ales datorită cântecului lui Ştefan Hruşcă