DeÅŸi aparÅ£in aceluiaÅŸi câmp semantic, co­municarea, fiecare dintre aceste cuvinte - dia­log, conversaÅ£ie - pare să fie folosit în conjunc­turi diferite, ÅŸi de aici încărcătura de sens diferită. Întrebarea ar fi: în ce termeni ne rapor­tăm noi la Dumnezeu ÅŸi la oameni? Dialog sau conversaÅ£ie? Din punct de vedere etimologic, cuvântul „conversaÅ£ie” provine din latinescul con-versare,care înseamnă „a ÅŸedea împreună’” În general, conversaÅ£ia poate fi înÅ£eleasă ca su­perficială ÅŸi fără acoperire largă în timp. Este politicoasă ÅŸi cordială: fiecare ne exprimăm opi­nia fără să ne implicăm prea mult ÅŸi fără să dăm o importanÅ£ă crucială părerilor celorlalÅ£i. ConversaÅ£ia este un schimb de informaÅ£ii sau date fără prea mare interes acordat urmărilor. Întrucât părerile despre un anumit subiect ale fiecărui participant sunt deja formate, conver­saÅ£ia nu face altceva decât să le aducă în discu­Å£ie ca fapt divers. Această formă de comunica­re nu are neapărat reguli stricte: se poate trece în voie de la un subiect la altul, se pot exprima păreri diferite sau chiar contradictorii; nu-i acor­dăm mare valoare în sine, fiind mai degrabă destinată unei informări „subÅ£iri” ÅŸi pentru pe­trecerea plăcută a timpului.

Dialogul, în schimb, pare a fi forma de co­municare ce se apropie ÅŸi care răspunde poa­te cel mai deplin nevoii fundamentale a omu­lui „de a se consolida ÅŸi de a spori în existenÅ£ă”^[1]. El presupune atenÅ£ie ÅŸi consideraÅ£ie, respect ÅŸi înÅ£elegere reciprocă între cel puÅ£in două per­soane. Etimologic, provine din cuvintele gre­ceÅŸti dia, care înseamnă „prin” sau „cu”, ÅŸi lo­gos,care înseamnă „vorbire”. În dialog nu există competiÅ£ie: fiecare participă în mod al­truist cu ceea ce aresau este, întrucât nu eÅŸti numai ceea ce spui, ci ÅŸi ceea ce faci; dăruieÅŸti prin cuvinte ceea ce ai devenit printr-un anu­mit mod de viaÅ£ă. Comunicarea prin dialog mai presupune astfel ÅŸi un acord deplin între cuvânt ÅŸi viaÅ£ă, altfel se cade în ipocrizie. Întrucât nimeni nu se poate împlini exclusiv prin sine, dialogul înseamnă împărtăÅŸire de ce­lălalt, îmbogăÅ£ire ÅŸi susÅ£inere reciprocă. În di­alog cu omul, Dumnezeu i se face acestuia din urmă „hrană”, euharistie. Iar dacă suntem fă­cuÅ£i după chipul ÅŸi asemănarea lui Dumnezeu, înseamnă că fiecare din noi avem această ca­pacitate de a deveni „hrană spirituală” pentru celălalt prin viaÅ£a ÅŸi prin faptele noastre, prin darurile (talanÅ£ii) pe care fiecare dintre noi le- am primit de la Dumnezeu, prin virtuÅ£ile noas­tre. Nu trebuie să aÅŸtept ca celălalt să mi se facă mie „hrană”, ci eu, în primul rând, să mă silesc spre aceasta. Mai fericit este a da decât a primi, dar as mai adăuga că fericit este si cel ce stie să primească chiar si atunci când i se pare că are suficient: „Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă”, spune Sfântul Apostol Pavel^[2]. Căci oricare ar fi certitudinea de care ar fi stăpânit cel suficient siesi, aceasta nu si-a putut-o da singur, ci, din contră, a primit-o de la alÅ£ii. Iată cum subliniază părintele Stăniloae importanÅ£a faptului de a-i acorda celuilalt aten­Å£ia noastră: „Cât de mult trăim prin atenÅ£iunea altora si prin atenÅ£iunea noastră la ei, prin ten­siunea, prin strigătul după comuniune chiar dacă nu este realizată deplin, ne-o arată faptul că, oricât de egoistă ne-ar fi viaÅ£a, oricât de ab­sorbită de grija satisfacerii pasiunilor egoiste prin tot ceea ce ne stă la dispoziÅ£ie - chiar si prin persoanele altora -, totusi nervul de via­Å£ă dătător al străduinÅ£elor noastre e preocupa­rea de opinia altora, e gândul permanent la al­Å£ii, la lauda lor, la respectul lor, la ochii lor care credem că ne urmăresc, chiar dacă nu ne ur­măresc de fapt. Dacă un om ar fi sigur că nu-l urmăreste nimeni cu atenÅ£iunea sa, n-ar putea trăi, i-ar lipsi oxigenul”^[3].

În măsura în care reusesc să mă prefac în „hrană spirituală” pentru celălalt, mă apro­pii de împlinirea vieÅ£ii mele. Subliniez, de împlinirea ei si nu de sensal ei. Pentru că sen­sul vieÅ£ii omului este dialogul, în iubire, cu Dumnezeu si cu aproapele, iar tot ce decur­ge de aici, din acest dialog, nu sunt, de fapt, decât roadele care duc spre o mai deplină îm­plinire si desăvârsire a vieÅ£ii mele. Suportul vieÅ£ii mele este în primul rând Dumnezeu. Fără El, existenÅ£a mea nu ar avea nici un sens. Fără El nici n-as exista, de fapt. „Iubirea (care este Dumnezeu) e una cu însăsi existenÅ£a”^[4], spunea părintele Stăniloae. De asemenea,

Sfântul Ioan Damaschin îndeamnă, în Dogmaticasa: „Suie-te, prin toate făpturile, la Mine, Făcătorul, si culege din toate un sin­gur fruct, pe Mine, viaÅ£a cea adevărată. Toate să-Å£i rodească viaÅ£a, iar împărtăsirea cu Mine fă-o întărirea existenÅ£ei tale. În chipul aces­ta vei fi nemuritor”^[5].

Astfel, a prefera conversaÅ£ia dialogului, ca modalitate constantă de comunicare cu Dumnezeu si cu oamenii, este totuna cu a pre­fera o existenÅ£ă îngustă, săracă si fără culoare unei existenÅ£e bogate, săÅ£ioase si multicolore. ConversaÅ£ia îsi are, bineînÅ£eles, rostul ei: te poÅ£i bucura de ea ca de o boare de vânt într-o zi caniculară; dar tot asa si trece, nelăsând mai nimic în urma ei.

„Restrânsă la sine”, explica părintele Stăniloae, „persoana omenească se îngustează, prin neputinÅ£a de a se actualiza singură, de a-si realiza toate posibilităÅ£ile. Mai ales, sărăceste în lipsa unei noutăÅ£i reale, absolute, a unei spon­taneităÅ£i pe care i-o procură numai relaÅ£ia în­treÅ£inută colocvial si deplin, convivial, cu se­menii: stiind unul de altul, cunoastem si mai mult că existăm. Iar aceasta înseamnă că de fapt existăm si mai mult. Numai printr-o comuni­care în dragoste se realizează deplin persoana umană, căci umanizarea este legată de comu­niunea tot mai adâncă dintre oameni. Dacă per­soana e viaÅ£ă pentru si prin alte persoane, ea nu poate fi fără altele. DiferenÅ£ele interumane - care Å£in de unicitatea persoanei, de sex, de vâr­stă si rasă, de cultură si de sânge - reclamă di­alogul si împărtăsirea, îmbogăÅ£irea si susÅ£inerea reciprocă, pentru că nimeni nu se poate împli­ni exclusiv prin sine.”^[6]

Astfel, dialogul, conversaÅ£ia sunt numai două din multiplele forme de comunicare pe care omul le poate aborda în raportul său cu ceilalÅ£i ÅŸi cu Dumnezeu. Modul mai profund sau mai puÅ£in profund de abordare a acestei comunicări (oricare ar fi, în definitiv, forma ei) rămâne la latitudinea omului, în funcÅ£ie de măsura în care acesta doreÅŸte sau nu să se im­plice în aceasta. Åži în măsura în care o face, în aceeaÅŸi măsură se ÅŸi împlineÅŸte ca Om. „Ce se­meni, aceea ÅŸi culegi”, mai spune o vorbă din popor: ÅŸi aici, pe pământ, ÅŸi în veÅŸnicie. Căci dacă moartea ar încheia definitiv existenÅ£a noastră, toate aceste nevoi de comuniune, de comunicare cu celălalt ÅŸi, implicit, cu Dumnezeu nu ÅŸi-ar mai avea rostul.

Natura noastră este una ce reclamă veÅŸni­cia, iar sensul adevărat spre care tinde fiinÅ£a noastră ÅŸi pe care ea îl caută începe de aici, de pe pământ, prin aceste forme de comunicare ÅŸi se desăvârÅŸeÅŸte în veÅŸnicie. Calitatea lor Å£ine de fiecare dintre noi.

„Era odată un bătrân care îÅŸi ducea viaÅ£a la marginea unei oaze, la intrarea unei cetăÅ£i din Orientul Mijlociu. Un tânăr care trecea într-o zi pe acolo se apropie de el ÅŸi zise: «Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locu­itorii acestei cetăÅ£i?».

Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare: «Cum erau locuitorii cetăÅ£ii de unde vii?». «EgoiÅŸti ÅŸi răi. De aceea mă bucur că am pu­tut pleca de acolo!» «AÅŸa sunt ÅŸi locuitorii acestei cetăÅ£i», răspunse bătrânul.

PuÅ£in după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru ÅŸi îi puse aceeaÅŸi întrebare. Bătrânul îl întrebă, la rândul lui: « Cum erau locuitorii ce­tăÅ£ii de unde vii?». « Erau buni, mărinimoÅŸi, primitori, cinstiÅ£i. Aveam mulÅ£i prieteni acolo ÅŸi cu greu i-am părăsit.» «AÅŸa sunt ÅŸi locuitorii acestei cetăÅ£i», răspunse bătrânul.

Un neguÅ£ător care îÅŸi aducea pe acolo cămi­lele la adăpat auzise răspunsurile date de bătrân. AÅŸteptă ca ultimul tânăr să se depărteze, apoi se apropie de bătrân ÅŸi îi zise cu mirare ÅŸi reproÅŸ: «Cum poÅ£i să dai două răspunsuri cu totul di­ferite la una ÅŸi aceeaÅŸi întrebare pe care Å£i-o adre­sează două persoane? Å¢i se pare cinstit?»

«Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în tre­cut, nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut ÅŸi în alt oraÅŸ prieteni va găsi ÅŸi aici tovarăÅŸi credincioÅŸi ÅŸi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva de­cât ceea ce ÅŸtim noi să găsim în ei».

Negustorul plecă cugetând adânc la vorbe­le bătrânului ÅŸi găsi că acesta avea dreptate.^[7]

Iuliana Trancă, Paris

Note: