Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 3 Iulie 2013 Ora: 15:14

Iisus mege pe apa. Fiul Omului este stapanul universului

(duminica a 9-a după Rusalii - Matei 14, 22-34)

În toate tradiţiile, timpul care urmea­ză Cincizecimii e străbătut de o înșiruire de vindecări săvârsite de Hristos (minuni) și de pilde: este o cateheză vie, care alternează „theoria” și „praxis” și care ne învaţă a deveni creștini.

Întâmplarea minunată aleasă astăzi de Biserică este unică în Evanghelie și conţine o învăţătură teologică și duhovnicească de căpătâi. Este istorisită de doi dintre evangheliștii sinoptici, Matei și Marcu (6, 45-­52) și, lucru neobişnuit, și de către Ioan (6, 16-21), însă mai pe scurt. Istorisirea cea mai detaliată e cea de la Sfântul Matei.

Domnul este probabil în cel de-al doi­lea an al misiunii Sale pământesti. Sfântul Ioan ne mai spune că „era aproape Paștile"1 (6, 4). Evenimentul se petrece în Galileea, la nord de lacul Tiberiadei. Pericopa înce­pe cu „îndată după aceea": deci suntem chiar după prima înmulţire a pâinilor și a peștilor2. Să amintim contextul: Domnul a aflat mucenicia Sfântului Ioan Botezătorul (vă­rul Său după trup), ucis de Irod Antipa pen­tru a satisface capriciile unei adolescente3; atunci merge singur cu corabia pe lac, pro­babil ca să se roage4. Mulţimea Îl urmărește cu privirea de pe uscat. Şi când se dă jos din corabie, mai departe, Domnului „I s-a făcut milă” de ea (Matei 14, 14): vindecă numeroşi bolnavi, iar apoi săvârşeşte marea minune a înmulţirii pâinilor şi a peştilor, pentru a hrăni mai mult de 5000 de persoa­ne. Oamenii sunt atât de uluiţi încât vor să-L răpească pentru a-L face împărat (Ioan 6, 14-15). Domnul atunci reacţionează cu ho­tărâre, pentru că acest lucru nu intră în pla­nul dumnezeiesc al Tatălui Său ceresc: cere ucenicilor Săi să plece înainte pe mare5, apoi „dă drumul mulţimii”. După care „S-a suit în munte, ca să Se roage singur”. Este seară şi El este „singur”. Unde se petrece aceasta? Nu ni se precizează în Evanghelie, însă Tradiţia ne spune că această primă înmul­ţire a pâinilor s-a petrecut pe malul lacului la Tabgha6, în câmpia Ghenizaretului, la aproximativ 6 km sud de Capernaum. Nu se ştie pe ce munte a urcat Domnul, însă sunt mulţi munţi în jurul acestui lac (şi mai cu seamă Muntele Fericirilor, care se găseş­te ceva mai la nord).

Ce fac Apostolii în tot acest timp? Domnul le-a cerut să „treacă înaintea Lui în Betsaida”, după Sfântul Marcu, şi „spre Capernaum”, după Sfântul Ioan. Ambele se găsesc aproximativ în aceeaşi direcţie, însă Betsaida se află mult mai la nord şi pe coas­ta de est a lacului, dincolo de gurile Iordanului. Ucenicii înaintează cu mare gre­utate, vâslind (Marcu şi Ioan), pentru că „vântul le era împotrivă”: bate „un vânt pu­ternic” (Ioan), valurile sunt mari (Matei) şi este în toiul nopţii. Către „cea de-a patra strajă a nopţii”7, adică pe la 4 dimineaţa, nu străbătuseră decât „ca la douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii” (Ioan 6, 19), adică 5 sau 6 km.

Domnul, din înaltul piscului Său, vede tot ceea ce se petrece în acea parte de mare: vede că ucenicii Săi sunt la încercare, şi poate chiar în primejdie; atunci Îşi înce­tează rugăciunea şi Se îndreaptă către ei, căci este mereu cu mare băgare de seamă la ucenicii Săi, care I-au fost „daţi de către Tatăl Său” (cf. Ultimului Său cuvânt).Şi merge către ei pe apă ca şi cum ar fi fost uscat. Nu este singura minune: Iisus stă în picioare pe când suflă un vânt groaznic şi valurile sunt înspăimântătoare. Aici Evanghelia ne dă o învăţătură teologică de căpătâi. Hristos, în această împrejurare aparte, Îşi arată atotputernicia Sa dumne­zeiască: arată că este stăpânul universului. El, Care este, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, ziditorul firii universului, po­runceşte firii. Trebuie să mai adăugăm că această manifestare priveşte şi firea ome­nească a lui Hristos, căci în El Dumnezeu şi Omul s-au unit ipostatic. Hristos a luat cu voia Sa asupră-Şi urmările firii omeneşti căzute, pentru a putea suferi, muri şi învia, şi astfel mântui pe Om din moarte. Însă, atunci când Hristos Îşi arată firea Sa dumnezeiască, firea Sa omenească este neapărat îndumnezeită. De aici faptul că poate, ca om, să meargă pe apă ca şi cum ar fi uscat. Omul îndumnezeit nu mai este supus firii, ci o stăpâneşte. În măsura în care firea Sa omenească ia asupră-şi aceas­tă putere dumnezeiească, Domnul poate să o transmită şi oamenilor: acest lucru este întărit de faptul că, pentru scurtă vreme, El transmite acest dar lui Petru. Iar sfinţii, pe urmele Lui, vor merge şi ei pe apă (pre­cum Sfântul Honorat de Lerins8).

Înaintea Învierii Sale, în anumite clipe, pentru a-i învăţa pe ucenicii Săi și a-i întări, Domnul Se arată ca adevărat Dumnezeu, atotputernic, și în acelasi timp cu firea Sa omenească desăvârsită, îndumnezeită (cum se va mai întâmpla puţin mai târziu, cu oca­zia Schimbării la Faţă, când s-a arătat încă și slava Sa dumnezeiască necreată, pe care au văzut-o Apostolii). După Învierea Sa, Se va arăta mereu astfel, deoarece atunci va fi dobândit dreptul, prin moartea și Învierea Sa, de a arăta că este Dumnezeu și că firea Sa omenească a fost îndumnezeită (pentru aceasta va iesi din mormântul pecetluit și va intra în foisor cu toate usile închise). Dacă S-ar fi arătat astfel întotdeauna, asa cum este cu adevărat, înaintea patimii Sale, pe de o parte nu ar fi putut suferi și muri pentru a mântui pe Om, iar, pe de altă parte, oame­nii ar fi fost siliţi să creadă în El, în pofida li­bertăţii lor: însă acest lucru nu era după voia Tatălui Său ceresc.

Însă Apostolii tremură și strigă de spai­mă, crezând că văd „o nălucă”. Aici avem o a doua învăţătură teologică, însă mai pu­ţin importantă decât prima, căci priveste pe oameni. Nălucile sau fantomele9 sunt sufle­te rătăcitoare ale celor morţi, care nu se pot desface de cele pământesti și nu se pot înăl­ţa: sunt suflete „care rămân pe loc”. Însă su­fletul este memoria trupului: păstrează for­ma acestuia si, după cum spune Sfântul Ioan Damaschinul, are puterea să recunoască ato­mii trupului său în univers (ceea ce se va pe­trece la Învierea cea de obste). Avem o în­tărire a acestei realităţi fantasmatice în Evanghelia de Paste: când Hristos cel învi­at Se arată ucenicilor Săi în foisor, cu usile închise, în seara de Pasti, ei se sperie și cred că văd o fantomă. Domnul le va spune atunci: nu sunt o „nălucă”: daţi-Mi să mă­nânc. Numai văzându-L că mănâncă peste fript și miere dinaintea lor, se vor dumiri de faptul că nu este doar o arătare a unei for­me omenesti, ci El însusi, iubitul lor rabbi Ieshouah, Hristos. Şi Îl vor „recunoaste”

Cea de-a treia învăţătură este de na­tură duhovnicească. Văzând că prezenţa Sa îi „tulbură” pe ucenici și îi înspăimântă, îndată Hristos îi linişteşte spunându-le: „Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi’! Dumnezeu (si tot ceea ce vine de la El) nu provoacă ni­ciodată teamă. Şi dacă, cu toate acestea, ne simţim cuprinsi de frică, El ne linisteste de îndată și ne arată Cine este. Acesta este un criteriu de căpătâi în deosebirea duhuri­lor. Când cineva sau ceva ne înspăimântă fără întrerupere și fără a se face cunoscut, acel lucru nu poate veni de la Dumnezeu. Nu poate veni decât din lumea iadului, căci doar demonul se bucură să ne înspăimân­te: este una dintre armele sale preferate, căci frica îi dă stăpânire asupra oamenilor. Ca un corolar, putem adăuga și următorul sfat: nu trebuie niciodată să dăm curs plăcerii de a „înfricosa” pe aproapele, pentru că aceas­ta este o urmare a demonilor. Prin ea însăsi este o înclinaţie nesănătoasă.

Însă Apostolii nu sunt pe de-a-ntregul convinsi. Petru, care e mereu un înflăcărat, vrea o dovadă: „Doamne, dacă esti Tu, po- runceste să vin la Tine pe apă”. Domnul se învoieste fără să-i facă nici cel mai mic reproș: „Vino” (nemărginită răbdare a lui Dumnezeu! Slavă, Doamne, îndelungii răb­dării Tale!).Însă, voind să pună la încercare pe Hristos, Petru riscă enorm. El crede pen­tru o clipită şi merge cu adevărat pe apă. Însă puterea vântului şi a valurilor este atât de mare că se înfricoşează. Atunci îşi pierde în­crederea în Dumnezeu şi harul se împuţi­nează: începe să se scufunde. Şi strigă către Hristos („Doamne, scapă-mă!”), iar Domnul îi întinde mâna. Însă îl ceartă cu asprime: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndo­it?”. Când cerem ceva neobişnuit şi excepţi­onal lui Dumnezeu, iar El ni-l dăruieşte, tre­buie să ne arătăm vrednici. Când Dumnezeu a dat, nu mai avem dreptul să ne îndoim: voia omului trebuie neapărat să se potriveas­că voii lui Dumnezeu (aceasta este împreună-lucrarea).

Iisus se suie în corabie, iar vântul în­cetează. Matei spune „ei” (Iisus şi Petru), însă Marcu (de fapt, Evanghelia lui Petru) corectează: „Şi El s-a suit lângă ei în barcă”. Corabia reprezintă Biserica. Biserica îndu­ră şi va îndura până la sfârşitul vremurilor „vântul potrivnic”, ura demonilor. Dar când Hristos, Care e singurul cap al Bisericii, Se suie în corabie, adică Îşi arată prezenţa, de­monii tac: nu au încotro. Aşa cum Hristos a mers pe apă, în pofida furtunii, tot astfel, când se suie în barcă, duşmanii îngenun­chează: nici o zidire nu se poate împotrivi Ziditorului ei. Iisus porunceşte elemente­lor universului şi porunceşte demonilor. El este, cu Tatăl Său şi Duhul Sfânt, Stăpânul a toate. Apostolii sunt uluiţi: ei se închină dinaintea Lui şi îl slăvesc: „Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”. Iar aceasta se pe­trece înaintea mărturisirii pe care o va face Petru în numele celor doisprezece („Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” - Mt 16, 16, Mc 8, 29, Lc 9, 20). Aceasta înseam­nă că Petru a exprimat mai târziu credinţa nutrită mai întâi de întregul sobor al Apostolilor.

Laus Tibi, Christe!

Pr. Noel TANAZACQ, Paris

Note:

1. Se poate deduce, însă nu cu certitudine, că este vorba despre Paștile din cel de-al doi-lea an al misiunii Sale.Lazăr (atunci a plâns). Ca om, Hristos are simţăminte omenesti, însă acestea nu Îi influenţează niciodată viaţa duhovnicească. Iisus este om desăvârsit (si este singurul desăvârsit), iar ierarhia valorilor care Îi este proprie este întotdeauna cea corectă. Nu ne putem îndoi că S-a retras (pe mare, singura dată în Evanghelie) pentru a Se ruga Tatălui Său să-l primească pe Ioan în Împărăţia Sa.
2. Cea de-a doua înmulţire a pâinilor (șapte) și a peștilor (câţiva peștișori) va avea loc un an mai târziu, aproape în același context ca și prima, și tot pe malul Mării Galileii, la întoarcerea din Tyr și Sidon, unde Iisus scosese demonul din fiica femeii cananeence (Matei 15, 32-39 și Marcu 8,1-10).
3. A doua soţie a lui Irod Antipa, Irodiada, pe care acesta o luase de la fratele său vitreg, Filip, ura pe Ioan Botezătorul pentru că el nu era de acord cu această unire. Tetrarhul Galileii îi promisese fiicei acestuia, Salomeea, ca răsplată pentru că îi plăcuse cum dansa-se la sărbătoarea sa, orice ar fi vrut aceasta! Irodiada i-a șoptit atunci la ureche: „Capul lui Ioan Botezătorul”. Irod Antipa, care era la fel de laș ca și tatăl său, s-a învoit. Este vor-ba despre același Irod care avea să-L „judece” pe Hristos.
4. Ca să reluăm o expresie dragă Sfântului Efrem Sirul, privitoare la Hristos: „Ca Dumnezeu știa toate, dar ca om nu știa”. Moartea violentă a Sfântului Ioan Botezătorul este probabil un „șoc” pentru Domnul, căci Ioan și-a dat viaţa pentru El. Emoţia care putem bănui că L-a cuprins pe Iisus se poate asemui cu cea pe care o va simţi la moartea prietenului Său Lazăr (atunci a plâns). Ca om, Hristos are simţăminte omenești, însă acestea nu Îi influențează niciodata viața duhovnicească. Iisus este om desăvârșit (și este singurul desăvârșit), iar ierarhia valorilor care Îi este proprie este întotdeauna cea corectă. Nu ne putem îndoi că S-a retras (pe mare, singura dată în Evanghelie) pentru a Se ruga Tatălui Său să-l primească pe Ioan în Împărăţia Sa.
6. Aceasta se află pe coasta de nord-vest a la­cului, puţin mai sus de Ghenizaret. La Tabgha există o biserică a Înmulţirii pâinilor, ale că­rei cele mai vechi părţi datează din secolul al IV-lea, dimpreună cu un mozaic din ace- easi epocă reprezentând un cos cu pâini și doi pesti.
5. Iudeii numeau „mare” orice întindere de apă (Vigouroux). Marea Galileii are și alte denumiri: apa Ghenizaretului, mai întâi (un mic oraș de pe coasta de nord-vest, însă înconjurat de o câmpie foarte roditoare), apoi lacul Tiberiadei (după ce Irod Antipa și-a construit noua capitală, la mijlocul coastei de vest, pe care a numit-o Tiberiada în cinstea împăratului Tiberiu)... Este un lac foarte întins, îmbelșugat în pește, cutreierat uneori de furtuni ca acelea care au loc în largul mării.
7. A „patra strajă a nopţii”: în vremea lui Hristos, evreii împărţeau noaptea în patru străji de 3 ore, ca și grecii și romanii: prima strajă înce­pea la apusul soarelui, cea de-a doua mergea de la ora 21 până la miezul nopţii, a treia până spre ora 3 dimineaţa (la „cântatul co­cosului”), iar a patra se termina către ora 6, la răsăritul soarelui.
8. Sfântul Honorat a fost întemeietorul faimoa­sei mănăstiri de la Lerins în 410. A mers pe apă pentru a o cerceta pe sora sa, Sfânta Margareta, pe care o așezase în viaţa mona­hală pe o insulă vecină cu a sa. Au mai fost și alţii, printre care Sfântul Maur, care a mers pe apă pentru a-l salva pe Sfântul Placid, un copil, la porunca stareţului său, Sfântul Benedict de Nursia, în secolul al VI-lea.
9. „Fantomă” vine din grecescul „phantasma”: aparenţă, arătare, vis, nălucire, adică ceva care este vizibil, dar nu are o consistenţă re­ală, materială. Tocmai aceasta sunt fantome­le: o arătare a fiinţei omenesti, însă care poa­te fi văzută numai în anumite momente și în anumite condiţii (care ne scapă) și poate doar pentru anumite persoane (si nu pen­tru altele). Această realitate din alte lumi este cunoscută de toate marile civilizaţii, care practicau ritualuri magice pentru a se apăra de ea. Însă doar crestinismul poate aduce un răspuns în această privinţă. Harismaticii, care au darul legăturii cu cele din altă lume, spun că acest fenomen se poate produce mai ales în două cazuri: fie că o persoană a cu­noscut într-un loc anume o foarte mare su­ferinţă, pe care nu a putut-o înţelege (este vorba de un suflet revoltat), fie că o persoa­nă a săvârsit un foarte mare păcat într-un loc anumit în timpul vieţii sale pământesti. După moarte, sufletul lor nu reuseste să se detașeze de acele locuri, pe care le „bântuie”. Trebuie să precizăm că în cea mai mare parte a cazu­rilor aceste suflete rătăcitoare nu pot fi vă­zute: manifestările văzute ale „înfăţisării” omenesti sunt rare (sau poate nu sunt vizi­bile decât pentru anumite persoane). În ge­neral, ne dăm seama de aceasta pentru că lo­cuitorii acelor case nu pot dormi în pace sau suferă de diferite rele. Doar Biserica poate curăţi acele locuri (prin binecuvântarea ca­sei) și slobozi sufletele prinse acolo (prin slujba de pomenire a celor adormiţi). Dacă răufăcătorul trecut în altă lume s-a luptat ne­mijlocit cu demonii, trebuie să se facă un exorcism.
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni