Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
(duminica a 9-a după Rusalii - Matei 14, 22-34)
În toate tradiţiile, timpul care urmează Cincizecimii e străbătut de o înșiruire de vindecări săvârsite de Hristos (minuni) și de pilde: este o cateheză vie, care alternează „theoria” și „praxis” și care ne învaţă a deveni creștini.
Întâmplarea minunată aleasă astăzi de Biserică este unică în Evanghelie și conţine o învăţătură teologică și duhovnicească de căpătâi. Este istorisită de doi dintre evangheliștii sinoptici, Matei și Marcu (6, 45-52) și, lucru neobişnuit, și de către Ioan (6, 16-21), însă mai pe scurt. Istorisirea cea mai detaliată e cea de la Sfântul Matei.
Domnul este probabil în cel de-al doilea an al misiunii Sale pământesti. Sfântul Ioan ne mai spune că „era aproape Paștile"1 (6, 4). Evenimentul se petrece în Galileea, la nord de lacul Tiberiadei. Pericopa începe cu „îndată după aceea": deci suntem chiar după prima înmulţire a pâinilor și a peștilor2. Să amintim contextul: Domnul a aflat mucenicia Sfântului Ioan Botezătorul (vărul Său după trup), ucis de Irod Antipa pentru a satisface capriciile unei adolescente3; atunci merge singur cu corabia pe lac, probabil ca să se roage4. Mulţimea Îl urmărește cu privirea de pe uscat. Şi când se dă jos din corabie, mai departe, Domnului „I s-a făcut milă” de ea (Matei 14, 14): vindecă numeroşi bolnavi, iar apoi săvârşeşte marea minune a înmulţirii pâinilor şi a peştilor, pentru a hrăni mai mult de 5000 de persoane. Oamenii sunt atât de uluiţi încât vor să-L răpească pentru a-L face împărat (Ioan 6, 14-15). Domnul atunci reacţionează cu hotărâre, pentru că acest lucru nu intră în planul dumnezeiesc al Tatălui Său ceresc: cere ucenicilor Săi să plece înainte pe mare5, apoi „dă drumul mulţimii”. După care „S-a suit în munte, ca să Se roage singur”. Este seară şi El este „singur”. Unde se petrece aceasta? Nu ni se precizează în Evanghelie, însă Tradiţia ne spune că această primă înmulţire a pâinilor s-a petrecut pe malul lacului la Tabgha6, în câmpia Ghenizaretului, la aproximativ 6 km sud de Capernaum. Nu se ştie pe ce munte a urcat Domnul, însă sunt mulţi munţi în jurul acestui lac (şi mai cu seamă Muntele Fericirilor, care se găseşte ceva mai la nord).
Ce fac Apostolii în tot acest timp? Domnul le-a cerut să „treacă înaintea Lui în Betsaida”, după Sfântul Marcu, şi „spre Capernaum”, după Sfântul Ioan. Ambele se găsesc aproximativ în aceeaşi direcţie, însă Betsaida se află mult mai la nord şi pe coasta de est a lacului, dincolo de gurile Iordanului. Ucenicii înaintează cu mare greutate, vâslind (Marcu şi Ioan), pentru că „vântul le era împotrivă”: bate „un vânt puternic” (Ioan), valurile sunt mari (Matei) şi este în toiul nopţii. Către „cea de-a patra strajă a nopţii”7, adică pe la 4 dimineaţa, nu străbătuseră decât „ca la douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii” (Ioan 6, 19), adică 5 sau 6 km.
Domnul, din înaltul piscului Său, vede tot ceea ce se petrece în acea parte de mare: vede că ucenicii Săi sunt la încercare, şi poate chiar în primejdie; atunci Îşi încetează rugăciunea şi Se îndreaptă către ei, căci este mereu cu mare băgare de seamă la ucenicii Săi, care I-au fost „daţi de către Tatăl Său” (cf. Ultimului Său cuvânt).Şi merge către ei pe apă ca şi cum ar fi fost uscat. Nu este singura minune: Iisus stă în picioare pe când suflă un vânt groaznic şi valurile sunt înspăimântătoare. Aici Evanghelia ne dă o învăţătură teologică de căpătâi. Hristos, în această împrejurare aparte, Îşi arată atotputernicia Sa dumnezeiască: arată că este stăpânul universului. El, Care este, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, ziditorul firii universului, porunceşte firii. Trebuie să mai adăugăm că această manifestare priveşte şi firea omenească a lui Hristos, căci în El Dumnezeu şi Omul s-au unit ipostatic. Hristos a luat cu voia Sa asupră-Şi urmările firii omeneşti căzute, pentru a putea suferi, muri şi învia, şi astfel mântui pe Om din moarte. Însă, atunci când Hristos Îşi arată firea Sa dumnezeiască, firea Sa omenească este neapărat îndumnezeită. De aici faptul că poate, ca om, să meargă pe apă ca şi cum ar fi uscat. Omul îndumnezeit nu mai este supus firii, ci o stăpâneşte. În măsura în care firea Sa omenească ia asupră-şi această putere dumnezeiească, Domnul poate să o transmită şi oamenilor: acest lucru este întărit de faptul că, pentru scurtă vreme, El transmite acest dar lui Petru. Iar sfinţii, pe urmele Lui, vor merge şi ei pe apă (precum Sfântul Honorat de Lerins8).
Înaintea Învierii Sale, în anumite clipe, pentru a-i învăţa pe ucenicii Săi și a-i întări, Domnul Se arată ca adevărat Dumnezeu, atotputernic, și în acelasi timp cu firea Sa omenească desăvârsită, îndumnezeită (cum se va mai întâmpla puţin mai târziu, cu ocazia Schimbării la Faţă, când s-a arătat încă și slava Sa dumnezeiască necreată, pe care au văzut-o Apostolii). După Învierea Sa, Se va arăta mereu astfel, deoarece atunci va fi dobândit dreptul, prin moartea și Învierea Sa, de a arăta că este Dumnezeu și că firea Sa omenească a fost îndumnezeită (pentru aceasta va iesi din mormântul pecetluit și va intra în foisor cu toate usile închise). Dacă S-ar fi arătat astfel întotdeauna, asa cum este cu adevărat, înaintea patimii Sale, pe de o parte nu ar fi putut suferi și muri pentru a mântui pe Om, iar, pe de altă parte, oamenii ar fi fost siliţi să creadă în El, în pofida libertăţii lor: însă acest lucru nu era după voia Tatălui Său ceresc.
Însă Apostolii tremură și strigă de spaimă, crezând că văd „o nălucă”. Aici avem o a doua învăţătură teologică, însă mai puţin importantă decât prima, căci priveste pe oameni. Nălucile sau fantomele9 sunt suflete rătăcitoare ale celor morţi, care nu se pot desface de cele pământesti și nu se pot înălţa: sunt suflete „care rămân pe loc”. Însă sufletul este memoria trupului: păstrează forma acestuia si, după cum spune Sfântul Ioan Damaschinul, are puterea să recunoască atomii trupului său în univers (ceea ce se va petrece la Învierea cea de obste). Avem o întărire a acestei realităţi fantasmatice în Evanghelia de Paste: când Hristos cel înviat Se arată ucenicilor Săi în foisor, cu usile închise, în seara de Pasti, ei se sperie și cred că văd o fantomă. Domnul le va spune atunci: nu sunt o „nălucă”: daţi-Mi să mănânc. Numai văzându-L că mănâncă peste fript și miere dinaintea lor, se vor dumiri de faptul că nu este doar o arătare a unei forme omenesti, ci El însusi, iubitul lor rabbi Ieshouah, Hristos. Şi Îl vor „recunoaste”
Cea de-a treia învăţătură este de natură duhovnicească. Văzând că prezenţa Sa îi „tulbură” pe ucenici și îi înspăimântă, îndată Hristos îi linişteşte spunându-le: „Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi’! Dumnezeu (si tot ceea ce vine de la El) nu provoacă niciodată teamă. Şi dacă, cu toate acestea, ne simţim cuprinsi de frică, El ne linisteste de îndată și ne arată Cine este. Acesta este un criteriu de căpătâi în deosebirea duhurilor. Când cineva sau ceva ne înspăimântă fără întrerupere și fără a se face cunoscut, acel lucru nu poate veni de la Dumnezeu. Nu poate veni decât din lumea iadului, căci doar demonul se bucură să ne înspăimânte: este una dintre armele sale preferate, căci frica îi dă stăpânire asupra oamenilor. Ca un corolar, putem adăuga și următorul sfat: nu trebuie niciodată să dăm curs plăcerii de a „înfricosa” pe aproapele, pentru că aceasta este o urmare a demonilor. Prin ea însăsi este o înclinaţie nesănătoasă.
Însă Apostolii nu sunt pe de-a-ntregul convinsi. Petru, care e mereu un înflăcărat, vrea o dovadă: „Doamne, dacă esti Tu, po- runceste să vin la Tine pe apă”. Domnul se învoieste fără să-i facă nici cel mai mic reproș: „Vino” (nemărginită răbdare a lui Dumnezeu! Slavă, Doamne, îndelungii răbdării Tale!).Însă, voind să pună la încercare pe Hristos, Petru riscă enorm. El crede pentru o clipită şi merge cu adevărat pe apă. Însă puterea vântului şi a valurilor este atât de mare că se înfricoşează. Atunci îşi pierde încrederea în Dumnezeu şi harul se împuţinează: începe să se scufunde. Şi strigă către Hristos („Doamne, scapă-mă!”), iar Domnul îi întinde mâna. Însă îl ceartă cu asprime: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. Când cerem ceva neobişnuit şi excepţional lui Dumnezeu, iar El ni-l dăruieşte, trebuie să ne arătăm vrednici. Când Dumnezeu a dat, nu mai avem dreptul să ne îndoim: voia omului trebuie neapărat să se potrivească voii lui Dumnezeu (aceasta este împreună-lucrarea).
Iisus se suie în corabie, iar vântul încetează. Matei spune „ei” (Iisus şi Petru), însă Marcu (de fapt, Evanghelia lui Petru) corectează: „Şi El s-a suit lângă ei în barcă”. Corabia reprezintă Biserica. Biserica îndură şi va îndura până la sfârşitul vremurilor „vântul potrivnic”, ura demonilor. Dar când Hristos, Care e singurul cap al Bisericii, Se suie în corabie, adică Îşi arată prezenţa, demonii tac: nu au încotro. Aşa cum Hristos a mers pe apă, în pofida furtunii, tot astfel, când se suie în barcă, duşmanii îngenunchează: nici o zidire nu se poate împotrivi Ziditorului ei. Iisus porunceşte elementelor universului şi porunceşte demonilor. El este, cu Tatăl Său şi Duhul Sfânt, Stăpânul a toate. Apostolii sunt uluiţi: ei se închină dinaintea Lui şi îl slăvesc: „Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”. Iar aceasta se petrece înaintea mărturisirii pe care o va face Petru în numele celor doisprezece („Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” - Mt 16, 16, Mc 8, 29, Lc 9, 20). Aceasta înseamnă că Petru a exprimat mai târziu credinţa nutrită mai întâi de întregul sobor al Apostolilor.
Laus Tibi, Christe!
Pr. Noel TANAZACQ, Paris
Note:
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team