Pentru prima oară mi-am pus în­trebarea oare ce voi lua cu mine?cu ceva ani în urmă, când mă pregă­team pe ultima sută de metri să merg la mănăstire. Cele câteva drumuri la Cru­cea Roşie, cu haine şi tot felul de lucruri, se pare că nu au rezolvat problema întru totul şi mica garsonieră de la Paris părea la fel de pli­nă; nici încercările ulterioare de a mă desco­torosi de toate acele lucruri care mi se păreau aşa de inutile la acea vreme nu au reuşit întru totul să rezolve problema. Întrebarea rămânea deschisă, oare ce voi lua cu mine?

În clipa în care urma să pun în maşina care aştepta în parcare cu o nerăbdare de nedescris acele câteva lucruri pe care totuşi m-am hotă­rât să le iau la mănăstire, Mihai, prietenul meu devotat, care era un mare specialist în a da sfa­turi altora, a rezolvat definitiv frământarea mea. Mihai, care îi privea pe călugări cu atâta admiraţie, încât doar din privirea lui câteoda­tă îţi venea întrebarea „oare să nu mă fac şi eu călugăr?", Mihai, care vedea în călugări îngeri pe pământ, oameni cu adevărat duhovniceşti, oameni care petrec timpul în rugăciune şi pri­veghere, oameni care apropie cerul de pământ şi sfinţesc acele locuri unde se nevoiesc gene­raţii întregi, Mihai a rezolvat problema foarte firesc, a făcut imediat alegerea potrivită şi în drum spre maşină a zis: „Frăţioare, astea nu-ţi trebuie ţie... nici astea... şi nici astea... Asteacu atât mai mult nu-ţi trebuie ţie... da, şi nici as­tea cu siguranţă, ce să mai... la gunoi cu ele..."; şi, până să pot eu spune ceva, m-am trezit cu cea mai bună pereche de încălţări şi alte câte­va lucruri faine (pe care nici nu am apucat să le văd) aruncate la tomberon. „Acumpoţi mer­ge liniştit la mănăstire, trebuie să te înveţi de pe acum să fii călugărf,a zis Mihai pe un tot atât de serios, încât nu am putut să-l contrazic. Dacă aşa zice Mihai, sigur că sunt călugăr şi trebuie să dau exemplu bun.

Între mine şi Mihai au rămas mai mult de­cât privirile care se împleteau parcă şi nu vo­iau să se despartă, asemenea unor mâini care se ţin doar de vârful degetelor şi nu vor să-şi dea drumul, privirile care spuneau atât de mult încât nu era cazul să ne luăm rămas-bun, iar maşina aştepta în continuare cu nerăbdare, de parcă ştia că era pentru ultima clipă când pri­veam lumea în spate, era pentru ultima dată când mă gândeam ce aş putea să iau cu mine la mănăstire.

A trecut ceva timp până când am înţeles că de fapt tot ce trebuia să iau cu mine era ini­ma care ardea atunci pentru Domnul, inimă
pe care cu siguranţă nu puteam să o uit la Paris, inimă care, dacă nu o aduceam la mănăstire, s-ar fi ofilit pur si simplu.

Acest lucru l-a înţeles si Mihail, care chiar dacă are doar vreo 5 anişori, niciodată nu uită să-şi facă rugăciunile, iar de fiecare dată când slujeşte la biserică în stiharul pe care l-a pri­mit atunci când de-abia îi ajungea în înălţime mai sus de genunchi lui Preasfinţitul, ştie că îl slujeşte pe Domnul, ştie că lumânările pe care le aprinde meticulos în fiecare duminică sunt pentru Domnul, ştie că de fiecare dată când iese la Vohod cu lumânarea este pentru Domnul, şi asta îl face pe Mihail să fie un ade­vărat creştin. Mihail şi la Parastas ştie să se rupă de cele lumeşti, iar când trebuie să îm­partă merindele de pomană la sfârşit, merin­de pe care bunica niciodată nu uită să le pre­gătească, Mihail scoate cu o dexteritate deosebită felia de salam care se găseşte pe alo­curi şi o dă lui Micuţa, câinele mănăstirii, care ştie prea bine că dacă stă cuminte la rugăciu­ne nu va rămâne flămândă... Într-un cuvânt, Mihail este prietenul celor mici, cu Mihail nici pisicile nu rămân flămânde niciodată la mă­năstire.

Viaţa la mănăstire e cu adevărat frumoa­să, câteodată chiar îţi pui întrebarea dacă până a veni la mănăstire nu era totul doar un vis care nu se mai termina, iar acum m-am trezit şi cu adevărat văd frumuseţea fiecărui răsărit de soare, frumuseţea fiecărei zile care mă apro­pie mai mult de Domnul. Răsăriturile nu sunt niciodată la fel ca şi apusurile, apusurile ves­tesc o zi nouă, o zi mai frumoasă decât cea care s-a scurs liniştit, o zi care vesteşte că Domnul este cu noi, că nici astăzi nu ne-a lă­sat. Şi fiecare răsărit de soare e un început nou pe care îl port în inimă, e un început nou care îmi dă putere să merg înainte.

La mănăstire vezi şi pomii care primăva­ră de primăvară înfloresc, vezi şi pupezele care la prima adiere a vântului călduţ care vesteş­te că iarna s-a retras vin în curte şi îşi pregă­tesc cuib, iar dimineaţă de dimineaţă cântă atât de bucuros de parcă ar ţine ton cu utre­nia care se aude lin pe geamul bisericii.

La mănăstire vezi şi frunzele toamnei care sunt bătute de vânt în toate direcţiile şi, ase­menea unui vals, se rotesc împrejur, vestind că frigul bate la uşă, dar asta este şi vestirea faptului că va urma şi primăvara.

La mănăstire vezi chipurile oamenilor care aleargă cu atâta dragoste pe dealul care îi des­parte de drum, ca să prindă slujba binecuvân­tată, ca să-şi mai încarce bateriile, ca să mai poată răsufla uşuraţi. Iar lumea, lumea din afara porţii mănăstirii fuge în continuare cu aceeaşi întrebare, oare ce voi lua cu mine?,voi lua casa frumoasă pe care cu atâta muncă am agonisit-o?, voi lua maşina care cu câţiva ani în urmă era cea mai grozavă, iar acum nu pare chiar aşa de frumoasă? voi lua hainele sau în­călţările care mi se par aşa de frumoase? oare ce voi lua cu mine?

Nea Samson, care nu era umblat prea mult pe la biserică, în clipa în care a pierdut o per­soană dragă şi-a dat seama că atunci când te desparţi de lumea aceasta nu poţi lua nimic cu tine. Nea Samson a hotărât atunci să vină la Biserică să ridice un parastas şi să dea de po­mană pentru sufletul celui adormit. Dacă nu iei nimic cu tine de pe lumea aceasta, se gân­dea Nea Samson, măcar să-ţi dea alţii pentru sufletul tău. În clipa în care lumea primea cu atâta drag pomana pregătită şi îi răspundea lui