Pentru prima oară mi-am pus în­trebarea oare ce voi lua cu mine?cu ceva ani în urmă, când mă pregă­team pe ultima sută de metri să merg la mănăstire. Cele câteva drumuri la Cru­cea RoÅŸie, cu haine ÅŸi tot felul de lucruri, se pare că nu au rezolvat problema întru totul ÅŸi mica garsonieră de la Paris părea la fel de pli­nă; nici încercările ulterioare de a mă desco­torosi de toate acele lucruri care mi se păreau aÅŸa de inutile la acea vreme nu au reuÅŸit întru totul să rezolve problema. Întrebarea rămânea deschisă, oare ce voi lua cu mine?

În clipa în care urma să pun în maÅŸina care aÅŸtepta în parcare cu o nerăbdare de nedescris acele câteva lucruri pe care totuÅŸi m-am hotă­rât să le iau la mănăstire, Mihai, prietenul meu devotat, care era un mare specialist în a da sfa­turi altora, a rezolvat definitiv frământarea mea. Mihai, care îi privea pe călugări cu atâta admiraÅ£ie, încât doar din privirea lui câteoda­tă îÅ£i venea întrebarea „oare să nu mă fac ÅŸi eu călugăr?", Mihai, care vedea în călugări îngeri pe pământ, oameni cu adevărat duhovniceÅŸti, oameni care petrec timpul în rugăciune ÅŸi pri­veghere, oameni care apropie cerul de pământ ÅŸi sfinÅ£esc acele locuri unde se nevoiesc gene­raÅ£ii întregi, Mihai a rezolvat problema foarte firesc, a făcut imediat alegerea potrivită ÅŸi în drum spre maÅŸină a zis: „FrăÅ£ioare, astea nu-Å£i trebuie Å£ie... nici astea... ÅŸi nici astea... Asteacu atât mai mult nu-Å£i trebuie Å£ie... da, ÅŸi nici as­tea cu siguranÅ£ă, ce să mai... la gunoi cu ele..."; ÅŸi, până să pot eu spune ceva, m-am trezit cu cea mai bună pereche de încălÅ£ări ÅŸi alte câte­va lucruri faine (pe care nici nu am apucat să le văd) aruncate la tomberon. „AcumpoÅ£i mer­ge liniÅŸtit la mănăstire, trebuie să te înveÅ£i de pe acum să fii călugărf,a zis Mihai pe un tot atât de serios, încât nu am putut să-l contrazic. Dacă aÅŸa zice Mihai, sigur că sunt călugăr ÅŸi trebuie să dau exemplu bun.

Între mine ÅŸi Mihai au rămas mai mult de­cât privirile care se împleteau parcă ÅŸi nu vo­iau să se despartă, asemenea unor mâini care se Å£in doar de vârful degetelor ÅŸi nu vor să-ÅŸi dea drumul, privirile care spuneau atât de mult încât nu era cazul să ne luăm rămas-bun, iar maÅŸina aÅŸtepta în continuare cu nerăbdare, de parcă ÅŸtia că era pentru ultima clipă când pri­veam lumea în spate, era pentru ultima dată când mă gândeam ce aÅŸ putea să iau cu mine la mănăstire.

A trecut ceva timp până când am înÅ£eles că de fapt tot ce trebuia să iau cu mine era ini­ma care ardea atunci pentru Domnul, inimă
pe care cu siguranÅ£ă nu puteam să o uit la Paris, inimă care, dacă nu o aduceam la mănăstire, s-ar fi ofilit pur si simplu.

Acest lucru l-a înÅ£eles si Mihail, care chiar dacă are doar vreo 5 aniÅŸori, niciodată nu uită să-ÅŸi facă rugăciunile, iar de fiecare dată când slujeÅŸte la biserică în stiharul pe care l-a pri­mit atunci când de-abia îi ajungea în înălÅ£ime mai sus de genunchi lui PreasfinÅ£itul, ÅŸtie că îl slujeÅŸte pe Domnul, ÅŸtie că lumânările pe care le aprinde meticulos în fiecare duminică sunt pentru Domnul, ÅŸtie că de fiecare dată când iese la Vohod cu lumânarea este pentru Domnul, ÅŸi asta îl face pe Mihail să fie un ade­vărat creÅŸtin. Mihail ÅŸi la Parastas ÅŸtie să se rupă de cele lumeÅŸti, iar când trebuie să îm­partă merindele de pomană la sfârÅŸit, merin­de pe care bunica niciodată nu uită să le pre­gătească, Mihail scoate cu o dexteritate deosebită felia de salam care se găseÅŸte pe alo­curi ÅŸi o dă lui MicuÅ£a, câinele mănăstirii, care ÅŸtie prea bine că dacă stă cuminte la rugăciu­ne nu va rămâne flămândă... Într-un cuvânt, Mihail este prietenul celor mici, cu Mihail nici pisicile nu rămân flămânde niciodată la mă­năstire.

ViaÅ£a la mănăstire e cu adevărat frumoa­să, câteodată chiar îÅ£i pui întrebarea dacă până a veni la mănăstire nu era totul doar un vis care nu se mai termina, iar acum m-am trezit ÅŸi cu adevărat văd frumuseÅ£ea fiecărui răsărit de soare, frumuseÅ£ea fiecărei zile care mă apro­pie mai mult de Domnul. Răsăriturile nu sunt niciodată la fel ca ÅŸi apusurile, apusurile ves­tesc o zi nouă, o zi mai frumoasă decât cea care s-a scurs liniÅŸtit, o zi care vesteÅŸte că Domnul este cu noi, că nici astăzi nu ne-a lă­sat. Åži fiecare răsărit de soare e un început nou pe care îl port în inimă, e un început nou care îmi dă putere să merg înainte.

La mănăstire vezi ÅŸi pomii care primăva­ră de primăvară înfloresc, vezi ÅŸi pupezele care la prima adiere a vântului călduÅ£ care vesteÅŸ­te că iarna s-a retras vin în curte ÅŸi îÅŸi pregă­tesc cuib, iar dimineaÅ£ă de dimineaÅ£ă cântă atât de bucuros de parcă ar Å£ine ton cu utre­nia care se aude lin pe geamul bisericii.

La mănăstire vezi ÅŸi frunzele toamnei care sunt bătute de vânt în toate direcÅ£iile ÅŸi, ase­menea unui vals, se rotesc împrejur, vestind că frigul bate la uÅŸă, dar asta este ÅŸi vestirea faptului că va urma ÅŸi primăvara.

La mănăstire vezi chipurile oamenilor care aleargă cu atâta dragoste pe dealul care îi des­parte de drum, ca să prindă slujba binecuvân­tată, ca să-ÅŸi mai încarce bateriile, ca să mai poată răsufla uÅŸuraÅ£i. Iar lumea, lumea din afara porÅ£ii mănăstirii fuge în continuare cu aceeaÅŸi întrebare, oare ce voi lua cu mine?,voi lua casa frumoasă pe care cu atâta muncă am agonisit-o?, voi lua maÅŸina care cu câÅ£iva ani în urmă era cea mai grozavă, iar acum nu pare chiar aÅŸa de frumoasă? voi lua hainele sau în­călÅ£ările care mi se par aÅŸa de frumoase? oare ce voi lua cu mine?

Nea Samson, care nu era umblat prea mult pe la biserică, în clipa în care a pierdut o per­soană dragă ÅŸi-a dat seama că atunci când te desparÅ£i de lumea aceasta nu poÅ£i lua nimic cu tine. Nea Samson a hotărât atunci să vină la Biserică să ridice un parastas ÅŸi să dea de po­mană pentru sufletul celui adormit. Dacă nu iei nimic cu tine de pe lumea aceasta, se gân­dea Nea Samson, măcar să-Å£i dea alÅ£ii pentru sufletul tău. În clipa în care lumea primea cu atâta drag pomana pregătită ÅŸi îi răspundea lui