Duminica de după ÎnălÅ£are (In. 17,1-13)

Această ultimă cuvântare teologică este foarte lungă ÅŸi foarte grea. E grea pentru că Domnul vorbeÅŸte limpede ÅŸi nu în pilde, ÅŸi cu­vintele limbajului omenesc nu pot da seamă cu uÅŸurinÅ£ă despre tainele dumnezeieÅŸti. De aici rezultă inevitabil o polisemie extremă⁶ a termenilor (de pildă „slavă", care are mai mul­te sensuri diferite în aceeaÅŸi frază). De fapt suntem la limitele teologiei catafatice⁷. Pentru a avea acces „dincolo de văl", trebuie să renun­Å£ăm la orice cunoaÅŸtere, să ne facem întune­ric pentru a pătrunde în Întunericul necreat: aceasta este calea apofatică, în realitate o ex­perienÅ£ă duhovnicească de ordin mistic. Din acest motiv, foarte puÅ£ini PărinÅ£i ai Bisericii au comentat Evanghelia lui Ioan.

Această ultimă cuvântare se termină prin ceea ce se cheamă „Rugăciunea preoÅ£ească”⁸, un fel de sinteză ÅŸi de concluzie a ei, ca să nu spunem chiar o apoteoză: Hristos se adresează direct Tatălui Său din cer, în prezenÅ£a Apos­tolilor care sunt „martori" pentru toată ome­nirea. Este Dumnezeu-Fiul Care se adresează lui Dumnezeu-Tatăl, într-un limbaj omenesc, ÅŸi această rugăciune nu poate fi auzită de Apos­toli decât prin prezenÅ£a lui Dumnezeu-Duhul. Este culmea RevelaÅ£iei: Hristos ne dezvălu­ie intimitatea din sânul Treimii. Nu vom face o exegeză precisă ÅŸi exhaustivă - acest lucru ar fi cu neputinÅ£ă -, ci vom da numai o schiÅ£ă de înÅ£elegere, câteva jaloane ÅŸi repere.

Hristos tocmai Åži-a terminat cuvântul Său către cei unsprezece⁹ Apostoli prin „pace" (Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveÅ£i),deoarece peste un ceas aveau să-L pă­răsească¹⁰, ÅŸi „îndrăzniÅ£i" (ÎndrăzniÅ£i, Eu am biruit lumea),deoarece aveau să fie prigoniÅ£i aÅŸa cum avea să fie ÅŸi El. Apoi Iisus ridică ochii Săi la Cer,adică „spre înălÅ£ime", spre locurile cereÅŸti, ÅŸi se adresează desluÅŸit Tatălui Său ceresc, Dumnezeu-Tatăl, dinaintea celor un­sprezece martori omeneÅŸti care sunt Apostolii. [N.B.: pentru a urmări mai bine textul biblic, versetele sunt menÅ£ionate de fiecare dată].

Părinte, a venit ceasul! (Ioan 17, 1b): este ceasul jertfei Sale; El ÎÅŸi va da viaÅ£a pentru a mântui pe Om. Spusese despre Sine ÎnsuÅŸi în ziua de Florii: Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta (Ioan 12, 27).

ProslăveÅŸte pe Fiul Tău, ca ÅŸi Fiul să Te pro­slăvească. Precum I-ai dat stăpânire peste tot tru­pul, ca să dea viaÅ£ă veÅŸnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui (17, 1b-2). Fiecare cuvânt este un diamant duhovnicesc. Slava necreată a Fiului este ascunsă, pentru că El S-a întru­pat ÅŸi pentru că a luat asupra Sa căderea firii omeneÅŸti. În câteva ceasuri va fi martirizat, ÅŸi după o zi ucis. Cred că aceasta înseamnă: Te ascult ÅŸi primesc să mor pentru a mântui pe Om. Însă când voi fi culcat în moarte, înviază-Mă cu Duhul Tău cel Sfânt. Prin moartea Mea ÅŸi Învierea Mea, voi redeschide porÅ£ile Raiului făpturilor Tale omeneÅŸti – oamenilor pe care Mi i-ai dat – ÅŸi faptul că pot astfel să mântuiesc pe Om ÅŸi să-l fac să se împărtăÅŸeas­că din viaÅ£a dumnezeiască („viaÅ£a veÅŸnică") va arăta Bunătatea Ta cea nespusă ÅŸi Te va slăvi¹¹. Apoi Hristos precizează ce este viaÅ£a veÅŸ­nică (pentru Apostolii care Îl ascultă): ...Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu ade­vărat, ÅŸi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis (17, 3). „Singurul Dumnezeu adevărat”:Tu, singu­rul izvor, Cel care eÅŸti izvorul ÎnsuÅŸi al dumnezeirii. „Iisus Hristos”:Domnul îÅŸi revelează pentru prima (ÅŸi singura) dată adevăratul Său nume, în întregime: Iisus Hristos, adică Iisus-Mesia; iar în fraza dinainte arătase că este „Fiul" Tatălui. Åži unde este Duhul Sfânt? Este în verbul „a cunoaÅŸte". Omul nu poate cunoaÅŸte pe Dumnezeu decât în Duhul Sfânt. Hristos nu putea revela limpede persoana dumnezeiască a Duhului Sfânt, pentru că ar fi existat un risc de politeism¹². Această reve­laÅ£ie este deci ascunsă. „A cunoaÅŸte" înseam­nă a se naÅŸte dimpreună: de fapt, înseamnă a se uni, a intra în comuniune. Înseamnă a fi în­dumnezeit (aceasta este funcÅ£ia ipostatică a Duhului Sfânt).

Apoi Domnul se întoarce la „slavă": Eu Te-am proslăvit pe Tine pe pământ...(17, 4a). Cum? O spune ceva mai departe: Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume... ÅŸi cuvântul Tău l-au păzit...(17,6) ; ÅŸi au crezut în Tine (au cunoscut că toa­te câte Mi-ai dat sunt de la Tine,17, 7). Tatăl este preaslăvit prin faptul că Fiul a arătat persoana Sa („Numele Tău”)ÅŸi gândurile Sale bune oamenilor, iar aceÅŸtia au crezut.

Åži acum, proslăveÅŸte-Mă Tu, Părinte, la Tine ÎnsuÅ£i, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea (17, 5). De ce Hristos cere Tatălui Său să-L proslăvească, din mo­ment ce este Dumnezeu? Pentru că slava Sa dumnezeiască este ascunsă, pentru că a luat asupra Sa firea omenească, o fire căzută, care nu este încă îndumnezeită. Cred că aceasta în­seamnă: îngăduie-Mi să mă întorc la locul Meu, pe tronul dumnezeiesc, cu Tine ÅŸi cu Duhul, însă cu firea Mea omenească îndumnezeită [aceasta este ÎnălÅ£area].

Există o frază mai înainte, la sfârÅŸitul verse­tului 4, care este foarte misterioasă: lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârÅŸit (17, 4b). Cu toate acestea, Hristos nu a murit ÅŸi nu a în­viat încă. Aici trebuie să ne gândim la Euharistie: Hristos a instaurat memorialulmorÅ£ii ÅŸi al Învierii Sale înainte ca evenimentele să aibă loc. Hristos are o asemenea încredere în Tatăl Său încât so­coteÅŸte că totul este deja săvârÅŸit. În acest sens trebuie să înÅ£elegem cuvântul.

Apoi dezvoltă ceea ce tocmai a spus („ÅŸi cu­vântul Tău l-au păzit”): Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor (17, 8a). Hristos face o revelaÅ£ie extraordinară: tot ceea ce a spus vine de la Tatăl, ne-a arătat gândurile Tatălui, singu­rul Izvor. Este „Cuvântul care iese din gura tăce­rii” Putem adăuga: aces­te gânduri ale Tatălui ex­primate de Fiul (Cuvântul) nu pot fi primite de noi decât prin Duhul Sfânt. Cele trei Persoane lucrează dimpreună, fiecare după caracterul Său ipostatic.

Eu pentru aceÅŸtia Mă rog; nu pentru lume Mă rog... (17, 9a) Iată ceva uluitor! Mai întâi Hristos ne arată că Se roagă pentru noi. Fiul Se roagă Tatălui Său pentru noi. Åži de ce nu se roagă pentru „lume"? Pentru că „lumea", adică ceea ce este exterior, exterior lui Dumnezeu, reprezintă pe cei care nu cunosc pe Dumnezeu, cei care nu vor să cunoască pe Dumnezeu. Dum­nezeu nu poate ÅŸi nu vrea să impună nici iubirea Sa, nici adevărul, în primul rând pentru că Omul este liber (libertatea sa este chipul libertăÅ£ii dumnezeieÅŸti: ca atare este absolută¹³), iar apoi pentru că iubirea nu se poate întemeia decât pe libertate. Domnul se roagă pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. (17, 9b). Hristos cul­tivă numai Via Tatălui Său, pentru că face voia Tatălui Său ÅŸi Îl iubeÅŸte pe Tatăl Său. Hristos introduce aici o frază incidentă, o dezvoltare aparte a lui „ai Tăi sunt”: Åži toate ale Mele sunt ale Tale, ÅŸi ale Tale sunt ale Mele...(17, 10a).

Aceasta înseamnă: tot ce am este de la Tine, Izvorul unic, ÅŸi noi împărtăÅŸim totul (în afară de caracterul ipostatic), firea dumnezeiască ne este comună amândurora. Putem adăuga, în duhul Sfântului Grigorie Teologul, că ceea ce spune Fiul este valabil ÅŸi pentru Duhul, care are totul de la Tatăl ÅŸi care împărtăÅŸeÅŸte totul cu El (în afara caracterului ipostatic). Însă ucenicii ÅŸi cei care aveau să evanghelizeze - evreii din se­colul I - nu erau încă gata să primească această revelaÅ£ie. Domnul ÎÅŸi sfârÅŸeÅŸte fraza cu aceste cuvinte uimitoare: „.ÅŸi M-am preaslăvit întru ei (17, 10b). Ne întoarcem la sensul cuvântu­lui „a slăvi" pe care îl folosise mai înainte pentru Tatăl Său: faptul că oamenii, fraÅ£ii Mei după fi­rea omenească, au primit cuvintele Tale, ale Tatălui Meu, ÅŸi au crezut în Tine este săvârÅŸirea planului Tău, al voii Tale celei bune¹⁴, iar aceas­ta Mă preaslăveÅŸte, mă înalÅ£ă, mă onorează; în- dumnezeirea Omului este bucuria Mea, pen­tru că este plinirea planului Tău. Hristos este slăvit în Om pentru că Åži-a împlinit misiunea, cea pe care I-a dat-o Tatăl Său.

Apoi vorbeÅŸte Tatălui Său despre plecarea Sa care avea să vină: Åži Eu nu mai sunt în lume... (17, 11a). Un cuvânt surprinzător, căci va mai rămâne în lume încă 43 de zile! Însă, după cum s-a spus mai devreme, pentru Hristos totul este deja săvârÅŸit, deoarece nu are nici o îndoială asupra faptului că voia Tatălui se va împlini: ÅŸi Eu vin la Tine...(17, 11a) este prorocia ÎnălÅ£ării. Dar ei, ucenicii Săi, prietenii Săi, ei sunt în lume (17, 11a). Atunci Se roagă cu ardoare Tatălui Său pentru ei: Părinte Sfinte, păzeÅŸte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una pre­cum suntem ÅŸi Noi... (17, 11b). „PăzeÅŸte-i în Numele Tău”nu poate fi lămurit: puÅ£inătatea limbajului omenesc nu ne permite. Să însem­ne oare: păzeÅŸte prin Tine? În Tatăl Nostru, „Numele Tatălui" este Fiul, pentru că El îl ara­tă. Să însemne oare: păzeÅŸte prin Fiul? Însă Fiul va pleca ÅŸi Duhul Sfânt Îl va face prezent... Atunci ce să însemne „păzeÅŸte-i în Numele Tău”? Este o taină. El ÎnsuÅŸi va lămuri această frază tainică în cele ce urmează: Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău (17, 12a). Aici sensul este desluÅŸit: Îi păzeam în Numele Tău, pentru că Tu Mă trimiseseÅŸi către ei. Iar aceasta corespunde cu „Tatăl Nostru", cu fap­tul că Fiul este „Numele" Tatălui, revelarea Sa. Dar aceasta totuÅŸi nu ne face mai limpede „păzeÅŸte-i în Numele Tău”.

Cu atât mai mult cu cât Hristos adaugă o altă frază tainică: ca să fie una precum suntem ÅŸi Noi (17, 11b). Uluitor! Cum putem noi, oamenii, avea aceeaÅŸi unire care există în sâ­nul DumnezeieÅŸtii Treimi? Este adevărat că firea omenească este una [însă alcătuită din trup ÅŸi suflet], oglindire a firii dumnezeieÅŸti care este una. Însă căderea a spart această uni­tate ÅŸi toată omenirea nu mai este decât dez­binare ÅŸi ură. Hristos va limpezi această taină cu câteva fraze mai încolo, la versetele 21 ÅŸi 23, care din păcate nu sunt incluse în pericopă¹⁵: Ca toÅ£i să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine ÅŸi Eu întru Tine, aÅŸa ÅŸi aceÅŸtia în Noi să fie una...Omul căzut nu poate să-ÅŸi regă­sească unirea decât în Hristos, noul Adam. Iar această unire rezultă din două lucruri: resta­urarea firii omeneÅŸti prin moartea ÅŸi Învierea lui Hristos, ÅŸi faptul că oamenii se iubesc unii pe alÅ£ii („Să vă iubiÅ£i unii pe alÅ£ii după cum Eu v-am iubit pe voi"). Însă va putea Omul să se asemene lui Dumnezeu, a Cărui unitate este în acelaÅŸi timp prin fire (aceeaÅŸi fire dumne­zeiască) ÅŸi „inter-ipostatică", fiecare persoană dumnezeiască dându-Se pe Sine celorlalte două (aceasta este „perihoreza"¹⁶).

Să revenim la „Îi păzeam în numele Tău": Hristos adaugă: si i-am păzit si n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării[adică Iuda], ca să se împlinească Scriptura[adică cugetele dumnezeieÅŸti puse în scris] (17, 12b). Este o taină atât de mare încât nu se poate lămuri. Putem numai să sugerăm aceasta: jertfa lui Hristos a devenit necesară prin căderea Omului. Dar Omul nu era obligat să cadă. De asemenea, Iuda nu era obligat să-ÅŸi trădeze în­văÅ£ătorul, cu atât mai mult cu cât Domnul ară­tase trădarea lui înainte ca ea să se împlineas­că. Taină de nepătruns!

Åži în sfârÅŸit, în ceea ce priveÅŸte pericopa noastră¹⁷, Domnul încheie prin bucurie (când e doar la un ceas de arestarea Lui!): Iar acum, vin la Tine si acestea le grăiesc în lume[dina­intea lor, a ucenicilor Mei], ca să fie deplină bucuria Mea în ei[în inima lor] (17, 13). Părinte, Å¢i-am spus toate acestea dinaintea lor pentru ca să ÅŸtie că bucuria Mea deplină este de a face voia Ta, pentru că Te iubesc ÅŸi Te ascult, ÅŸi pentru ca această bucurie să fie în ei: să se bucure că voia Ta cea bună se pli­neÅŸte în sfârÅŸit. Această bucurie nimeni nu va putea să le-o răpească (lucru pe care îl spu­sese înainte, în prima parte a cuvântului Său¹⁸, la 16, 22). Iar acest din urmă cuvânt trebuie legat de sfârÅŸitul „rugăciunii preoÅ£eÅŸti", în care Hristos zice: ca iubirea cu care M-ai iu­bit Tu să fie în ei si Eu în ei (17, 26). Aceasta înseamnă: să fie iubiÅ£i de Tine aÅŸa cum Eu sunt iubit de Tine. Iată lucruri mai presus de înÅ£elegerea omenească.

Părintele Noel TANAZACQ (Paris)

Note: