Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale

Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu

Te afli aici:
Apostolia - Publicatie de informare crestin ortodoxa
Tâlcul Evangheliei

Stire

Adaugat la: 2 Iunie 2013 Ora: 15:14

Rugaciunea preoteasca

de Pr. Noël Tanazacq

Duminica de după Înălţare (In. 17,1-13)

Pe aceeasi tema

Convorbirea lui Hristos cu Nicodim Fariseul

Hristos mănâncă cu păcătoșii și cu vameșii. O revelație a milostivirii dumnezeiești (Mt 9, 10‑13; Mc 2, 15‑17; Lc 5, 29‑32)

Poarta cea strâmtă către Împărăția lui Dumnezeu

Smochinul neroditor sădit în vie

Darul văduvei sărmane

„N‑am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie.”

Înainte de a aborda exegeza acestei pe- ricope, care este cea mai grea din toată Evanghelia, din Noul Testament şi din toată Biblia, se cuvine să o situăm în contextul ei liturgic şi biblic.

Duminica dintre Înălţare si Cincizecime primeşte în Răsărit numele surprinzător de „duminica a 7-a a Paştilor" [a 6-a duminică după Paşti]: totuşi, nu mai suntem în timpul pascal, deoarece Hristos Cel înviat a părăsit pământul pentru a-Şi lua din nou locul pe tronul cel mai presus de ceruri, dimpreună cu Tatăl Său şi cu Duhul Sfânt. De altfel, toată imnologia pascală a dispărut din Liturghie, iar Epitaful sau Aerul¹ a fost luat de pe masa din altar. În Apus, această duminică este numită „Duminica din cele opt zile (octava) ale Înălţării", ceva mai potrivit, dar totuşi nu pe deplin exact. Într-adevăr, sunt zece zile între Înălţare şi Cincizecime². Însă cea de-a zecea zi este ziua Cincizecimii, ziua pogorârii Sfântului Duh. Timpul Înălţării durează deci nouă zile (o novenă³), care simbolizează Înălţarea lui Hristos străbătând cerurile şi trecând printre cele nouă cete îngereşti⁴.

Este o tradiţie universală în Biserică să se citească în timpul Înălţării marile cuvântări teologice ale lui Hristos şi mai ales pe „cea din urmă", rostită în timpul Cinei celei de taină dinaintea Apostolilor. Chiar dacă pericopele sunt diferite în Răsărit şi în Apus, duhul şi semnificaţia lor sunt aceleaşi. Ne găsim din punct de vedere istoric la sfârşitul Revelaţiei, deoarece Hristos Şi-a încheiat drumul pământesc şi va intra iarăşi în templul cel mai presus de ceruri pentru a şedea pe tronul dumnezeiesc. Şi în acest eveniment liturgic, Biserica îşi aminteşte cea mai înaltă iniţiere teologică pe care Hristos o face ucenicilor Săi, şi anume „Ultima sa predică", deoarece această înălţare a lui Hristos deasupra celor nouă ceruri şi cete îngereşti este cea mai înaltă iniţiere duhovnicească pentru Om. Însă Apostolii nu vor putea să o primească în inimile lor, nu vor putea să o înţeleagă şi să o trăiască decât după Pogorârea Sfântului Duh. În plan liturgic, ne găsim deci chiar în această situaţie.

Trebuie să spunem şi un cuvânt despre contextul biblic. Evanghelia Sfântului Ioan este cu totul aparte faţă de celelalte trei, care sunt numite şi „Sinoptice" pentru că istorisesc în mare aceleaşi evenimente, însă fiecare cu o privire diferită şi uneori chiar şi cu o cronologie diferită (mai cu seamă Sfântul Luca). Sfântul Ioan a trăit până la o vârstă foarte înaintată (probabil o sută de ani), şi când s-a apucat să istorisească viaţa şi învăţătura Domnului, celelalte trei Evanghelii circulau de multă vreme; aşadar, s-a străduit să nu repete ceea ce scriseseră deja ceilalţi evanghelişti. Pe de altă parte, el a avut un loc deosebit în sânul obştii ucenicilor: era foarte tânăr şi a ales calea fecioriei. El se asemăna cel mai mult Învăţătorului, cu Care a fost prieten, în înţelesul omenesc al cuvântului (Evanghelia ne spune de mai multe ori: „ucenicul pe care îl iubea Iisus"). Hristos iubea pe toţi oamenii, după învăţătura Sa, ca Dumnezeu, pentru că El I-a zidit pe toţi (împreună lucrând cu Tatăl Său şi cu Duhul Sfânt), dar şi ca om. Însă această iubire nu era aceeaşi: într-adevăr, în legăturile dintre oameni, există diferite forme de iubire şi diferite intensităţi, după context, împrejurări şi afinităţi⁵. Astfel, Hristos avea „prieteni", precum Lazăr, Marta şi Maria, şi precum Ioan, printre Apostoli, cu care avea mai multă intimitate, mai multă părtăşie. Această apropiere a lui Ioan cu Rabbi Ieshouah l-a făcut să fie mai atent la învăţătura Stăpânului, primind chiar mărturisirile Lui (de pildă, la Cina cea de taină, Ioan se apleacă la pieptul lui Hristos [pe vremea aceea oamenii mâncau culcaţi pe divane] şi Îl întreabă cine este trădătorul, iar Iisus îi răspunde). Ioan va fi şi singurul care va veni la picioarele Crucii şi care va lua pe Maria în casa sa. A fost şi primul dintre Apostoli care a crezut în Învierea lui Hristos. De aceea se găsesc în Evanghelia lui Ioan toate marile cuvântări teologice ale Domnului şi mai ales cea de pe urmă, care este un fel de testament duhovnicesc şi prorocia Împărăţiei ce va să vină.

Această ultimă cuvântare teologică este foarte lungă şi foarte grea. E grea pentru că Domnul vorbeşte limpede şi nu în pilde, şi cuvintele limbajului omenesc nu pot da seamă cu uşurinţă despre tainele dumnezeieşti. De aici rezultă inevitabil o polisemie extremă⁶ a termenilor (de pildă „slavă", care are mai multe sensuri diferite în aceeaşi frază). De fapt suntem la limitele teologiei catafatice⁷. Pentru a avea acces „dincolo de văl", trebuie să renunţăm la orice cunoaştere, să ne facem întuneric pentru a pătrunde în Întunericul necreat: aceasta este calea apofatică, în realitate o experienţă duhovnicească de ordin mistic. Din acest motiv, foarte puţini Părinţi ai Bisericii au comentat Evanghelia lui Ioan.

Această ultimă cuvântare se termină prin ceea ce se cheamă „Rugăciunea preoţească”⁸, un fel de sinteză şi de concluzie a ei, ca să nu spunem chiar o apoteoză: Hristos se adresează direct Tatălui Său din cer, în prezenţa Apostolilor care sunt „martori" pentru toată omenirea. Este Dumnezeu-Fiul Care se adresează lui Dumnezeu-Tatăl, într-un limbaj omenesc, şi această rugăciune nu poate fi auzită de Apostoli decât prin prezenţa lui Dumnezeu-Duhul. Este culmea Revelaţiei: Hristos ne dezvăluie intimitatea din sânul Treimii. Nu vom face o exegeză precisă şi exhaustivă - acest lucru ar fi cu neputinţă -, ci vom da numai o schiţă de înţelegere, câteva jaloane şi repere.

Hristos tocmai Şi-a terminat cuvântul Său către cei unsprezece⁹ Apostoli prin „pace" (Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi),deoarece peste un ceas aveau să-L părăsească¹⁰, şi „îndrăzniţi" (Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea),deoarece aveau să fie prigoniţi aşa cum avea să fie şi El. Apoi Iisus ridică ochii Săi la Cer,adică „spre înălţime", spre locurile cereşti, şi se adresează desluşit Tatălui Său ceresc, Dumnezeu-Tatăl, dinaintea celor unsprezece martori omeneşti care sunt Apostolii. [N.B.: pentru a urmări mai bine textul biblic, versetele sunt menţionate de fiecare dată].

Părinte, a venit ceasul! (Ioan 17, 1b): este ceasul jertfei Sale; El Îşi va da viaţa pentru a mântui pe Om. Spusese despre Sine Însuşi în ziua de Florii: Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta (Ioan 12, 27).

Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te proslăvească. Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui (17, 1b-2). Fiecare cuvânt este un diamant duhovnicesc. Slava necreată a Fiului este ascunsă, pentru că El S-a întrupat şi pentru că a luat asupra Sa căderea firii omeneşti. În câteva ceasuri va fi martirizat, şi după o zi ucis. Cred că aceasta înseamnă: Te ascult şi primesc să mor pentru a mântui pe Om. Însă când voi fi culcat în moarte, înviază-Mă cu Duhul Tău cel Sfânt. Prin moartea Mea şi Învierea Mea, voi redeschide porţile Raiului făpturilor Tale omeneşti – oamenilor pe care Mi i-ai dat – şi faptul că pot astfel să mântuiesc pe Om şi să-l fac să se împărtăşească din viaţa dumnezeiască („viaţa veşnică") va arăta Bunătatea Ta cea nespusă şi Te va slăvi¹¹. Apoi Hristos precizează ce este viaţa veşnică (pentru Apostolii care Îl ascultă): ...Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis (17, 3). „Singurul Dumnezeu adevărat”:Tu, singurul izvor, Cel care eşti izvorul Însuşi al dumnezeirii. „Iisus Hristos”:Domnul îşi revelează pentru prima (şi singura) dată adevăratul Său nume, în întregime: Iisus Hristos, adică Iisus-Mesia; iar în fraza dinainte arătase că este „Fiul" Tatălui. Şi unde este Duhul Sfânt? Este în verbul „a cunoaşte". Omul nu poate cunoaşte pe Dumnezeu decât în Duhul Sfânt. Hristos nu putea revela limpede persoana dumnezeiască a Duhului Sfânt, pentru că ar fi existat un risc de politeism¹². Această revelaţie este deci ascunsă. „A cunoaşte" înseamnă a se naşte dimpreună: de fapt, înseamnă a se uni, a intra în comuniune. Înseamnă a fi îndumnezeit (aceasta este funcţia ipostatică a Duhului Sfânt).

Apoi Domnul se întoarce la „slavă": Eu Te-am proslăvit pe Tine pe pământ...(17, 4a). Cum? O spune ceva mai departe: Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume... şi cuvântul Tău l-au păzit...(17,6) ; şi au crezut în Tine (au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine,17, 7). Tatăl este preaslăvit prin faptul că Fiul a arătat persoana Sa („Numele Tău”)şi gândurile Sale bune oamenilor, iar aceştia au crezut.

Şi acum, proslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea (17, 5). De ce Hristos cere Tatălui Său să-L proslăvească, din moment ce este Dumnezeu? Pentru că slava Sa dumnezeiască este ascunsă, pentru că a luat asupra Sa firea omenească, o fire căzută, care nu este încă îndumnezeită. Cred că aceasta înseamnă: îngăduie-Mi să mă întorc la locul Meu, pe tronul dumnezeiesc, cu Tine şi cu Duhul, însă cu firea Mea omenească îndumnezeită [aceasta este Înălţarea].

Există o frază mai înainte, la sfârşitul versetului 4, care este foarte misterioasă: lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit (17, 4b). Cu toate acestea, Hristos nu a murit şi nu a înviat încă. Aici trebuie să ne gândim la Euharistie: Hristos a instaurat memorialulmorţii şi al Învierii Sale înainte ca evenimentele să aibă loc. Hristos are o asemenea încredere în Tatăl Său încât socoteşte că totul este deja săvârşit. În acest sens trebuie să înţelegem cuvântul.

Apoi dezvoltă ceea ce tocmai a spus („şi cuvântul Tău l-au păzit”): Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor (17, 8a). Hristos face o revelaţie extraordinară: tot ceea ce a spus vine de la Tatăl, ne-a arătat gândurile Tatălui, singurul Izvor. Este „Cuvântul care iese din gura tăcerii” Putem adăuga: aceste gânduri ale Tatălui exprimate de Fiul (Cuvântul) nu pot fi primite de noi decât prin Duhul Sfânt. Cele trei Persoane lucrează dimpreună, fiecare după caracterul Său ipostatic.

Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog... (17, 9a) Iată ceva uluitor! Mai întâi Hristos ne arată că Se roagă pentru noi. Fiul Se roagă Tatălui Său pentru noi. Şi de ce nu se roagă pentru „lume"? Pentru că „lumea", adică ceea ce este exterior, exterior lui Dumnezeu, reprezintă pe cei care nu cunosc pe Dumnezeu, cei care nu vor să cunoască pe Dumnezeu. Dumnezeu nu poate şi nu vrea să impună nici iubirea Sa, nici adevărul, în primul rând pentru că Omul este liber (libertatea sa este chipul libertăţii dumnezeieşti: ca atare este absolută¹³), iar apoi pentru că iubirea nu se poate întemeia decât pe libertate. Domnul se roagă pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. (17, 9b). Hristos cultivă numai Via Tatălui Său, pentru că face voia Tatălui Său şi Îl iubeşte pe Tatăl Său. Hristos introduce aici o frază incidentă, o dezvoltare aparte a lui „ai Tăi sunt”: Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele...(17, 10a).

Aceasta înseamnă: tot ce am este de la Tine, Izvorul unic, şi noi împărtăşim totul (în afară de caracterul ipostatic), firea dumnezeiască ne este comună amândurora. Putem adăuga, în duhul Sfântului Grigorie Teologul, că ceea ce spune Fiul este valabil şi pentru Duhul, care are totul de la Tatăl şi care împărtăşeşte totul cu El (în afara caracterului ipostatic). Însă ucenicii şi cei care aveau să evanghelizeze - evreii din secolul I - nu erau încă gata să primească această revelaţie. Domnul Îşi sfârşeşte fraza cu aceste cuvinte uimitoare: „.şi M-am preaslăvit întru ei (17, 10b). Ne întoarcem la sensul cuvântului „a slăvi" pe care îl folosise mai înainte pentru Tatăl Său: faptul că oamenii, fraţii Mei după firea omenească, au primit cuvintele Tale, ale Tatălui Meu, şi au crezut în Tine este săvârşirea planului Tău, al voii Tale celei bune¹⁴, iar aceasta Mă preaslăveşte, mă înalţă, mă onorează; în- dumnezeirea Omului este bucuria Mea, pentru că este plinirea planului Tău. Hristos este slăvit în Om pentru că Şi-a împlinit misiunea, cea pe care I-a dat-o Tatăl Său.

Apoi vorbeşte Tatălui Său despre plecarea Sa care avea să vină: Şi Eu nu mai sunt în lume... (17, 11a). Un cuvânt surprinzător, căci va mai rămâne în lume încă 43 de zile! Însă, după cum s-a spus mai devreme, pentru Hristos totul este deja săvârşit, deoarece nu are nici o îndoială asupra faptului că voia Tatălui se va împlini: şi Eu vin la Tine...(17, 11a) este prorocia Înălţării. Dar ei, ucenicii Săi, prietenii Săi, ei sunt în lume (17, 11a). Atunci Se roagă cu ardoare Tatălui Său pentru ei: Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi... (17, 11b). „Păzeşte-i în Numele Tău”nu poate fi lămurit: puţinătatea limbajului omenesc nu ne permite. Să însemne oare: păzeşte prin Tine? În Tatăl Nostru, „Numele Tatălui" este Fiul, pentru că El îl arată. Să însemne oare: păzeşte prin Fiul? Însă Fiul va pleca şi Duhul Sfânt Îl va face prezent... Atunci ce să însemne „păzeşte-i în Numele Tău”? Este o taină. El Însuşi va lămuri această frază tainică în cele ce urmează: Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău (17, 12a). Aici sensul este desluşit: Îi păzeam în Numele Tău, pentru că Tu Mă trimiseseşi către ei. Iar aceasta corespunde cu „Tatăl Nostru", cu faptul că Fiul este „Numele" Tatălui, revelarea Sa. Dar aceasta totuşi nu ne face mai limpede „păzeşte-i în Numele Tău”.

Cu atât mai mult cu cât Hristos adaugă o altă frază tainică: ca să fie una precum suntem şi Noi (17, 11b). Uluitor! Cum putem noi, oamenii, avea aceeaşi unire care există în sânul Dumnezeieştii Treimi? Este adevărat că firea omenească este una [însă alcătuită din trup şi suflet], oglindire a firii dumnezeieşti care este una. Însă căderea a spart această unitate şi toată omenirea nu mai este decât dezbinare şi ură. Hristos va limpezi această taină cu câteva fraze mai încolo, la versetele 21 şi 23, care din păcate nu sunt incluse în pericopă¹⁵: Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una...Omul căzut nu poate să-şi regăsească unirea decât în Hristos, noul Adam. Iar această unire rezultă din două lucruri: restaurarea firii omeneşti prin moartea şi Învierea lui Hristos, şi faptul că oamenii se iubesc unii pe alţii („Să vă iubiţi unii pe alţii după cum Eu v-am iubit pe voi"). Însă va putea Omul să se asemene lui Dumnezeu, a Cărui unitate este în acelaşi timp prin fire (aceeaşi fire dumnezeiască) şi „inter-ipostatică", fiecare persoană dumnezeiască dându-Se pe Sine celorlalte două (aceasta este „perihoreza"¹⁶).

Să revenim la „Îi păzeam în numele Tău": Hristos adaugă: si i-am păzit si n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării[adică Iuda], ca să se împlinească Scriptura[adică cugetele dumnezeieşti puse în scris] (17, 12b). Este o taină atât de mare încât nu se poate lămuri. Putem numai să sugerăm aceasta: jertfa lui Hristos a devenit necesară prin căderea Omului. Dar Omul nu era obligat să cadă. De asemenea, Iuda nu era obligat să-şi trădeze învăţătorul, cu atât mai mult cu cât Domnul arătase trădarea lui înainte ca ea să se împlinească. Taină de nepătruns!

Şi în sfârşit, în ceea ce priveşte pericopa noastră¹⁷, Domnul încheie prin bucurie (când e doar la un ceas de arestarea Lui!): Iar acum, vin la Tine si acestea le grăiesc în lume[dinaintea lor, a ucenicilor Mei], ca să fie deplină bucuria Mea în ei[în inima lor] (17, 13). Părinte, Ţi-am spus toate acestea dinaintea lor pentru ca să ştie că bucuria Mea deplină este de a face voia Ta, pentru că Te iubesc şi Te ascult, şi pentru ca această bucurie să fie în ei: să se bucure că voia Ta cea bună se plineşte în sfârşit. Această bucurie nimeni nu va putea să le-o răpească (lucru pe care îl spusese înainte, în prima parte a cuvântului Său¹⁸, la 16, 22). Iar acest din urmă cuvânt trebuie legat de sfârşitul „rugăciunii preoţeşti", în care Hristos zice: ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei si Eu în ei (17, 26). Aceasta înseamnă: să fie iubiţi de Tine aşa cum Eu sunt iubit de Tine. Iată lucruri mai presus de înţelegerea omenească.

Părintele Noel TANAZACQ (Paris)

Note:

1. Epitaf: ţesătură mare de formă alungită pe care este imprimată, pictată sau brodată scena punerii lui Hristos în mormânt. Reprezintă giulgiul lui Hristos şi simbolizează unul după altul evenimentele morţii Domnului, când este depus în mod solemn pe mormânt, în mijlocul bisericii, în Vinerea Mare (cu cântarea „Iosif şi Nicodim...") şi ale învierii Sale, atunci când este mutat de la mormânt în altar în seara Sâmbetei Mari, înainte de începerea sărbătorii Paştilor. Este luat de pe altar chiar înaintea Vecerniei Înălţării, pentru că Hristos din acel moment nu a mai fost văzut pe pământ.

2. Hristos se înalţă la Ceruri în cea de-a patruzecea zi după Învierea Sa: cf. FA 1, 3.

3. Novenă: folosesc acest termen în accepţiunea sa etimologică (de nouă zile, n.tr.), fără nici o legătură cu sensul pe care l-a primit în spiritualitatea catolică romană post-scolastică (ciclu de rugăciuni de nouă zile destinate unor cereri precise, n.tr.).

4. Fiecare ceată îngerească reprezintă un grad de desăvârşire duhovnicească oglindind desăvârşirea dumnezeiască. Hristos înviază Omul, iar apoi îl călăuzeşte la desăvârşirea duhovnicească pentru a-l aşeza pe „tronul cel mare şi alb" (Ap 20, 11) de-a dreapta Tatălui (Fiul Îşi reia locul pe care nu l-a părăsit niciodată, ca Dumnezeu, însă pe care „Se întoarce" cu firea Sa omenească îndumnezeită: cf. versetul 5: Şi acum, proslăveste-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea,comentat în acest articol). De aici mirarea îngerilor, care văd un om ridicându-se mai presus de ei: ei strigă şi aplaudă, slăvindu-L, dar fără să înţeleagă, pentru că este „cel mai frumos dintre fiii Omului", Mesia. Cf. minunatul canon bizantin de la Vecernia Înălţării, care este un monument de teologie.

5. Cu toate că restaurează în Sine firea omenească - este noul Adam - Hristos nu este o fiinţă omenească abstractă: este concret şi real. Nu trebuie să uităm că cele două firi sunt unite, în El, în chip ipostatic: El este o persoană, ceea ce înseamnă că are un caracter unic, în plan dumnezeiesc ca şi în plan omenesc. Hristos este în acelaşi timp „un om" [firea Sa omenească este unită cu ipostasul Său dumnezeiesc, deoarece unirea celor două firi în El este ipostatică (Calcedon, 451)] şi „ Omul , care recapitulează şi restaurează toată firea omenească. Poate deci să poarte în acelaşi timp iubire tuturor oamenilor, după propria Sa învăţătură, şi o iubire aparte pentru anumite fiinţe omeneşti, care sunt „prietenii Săi".

6. Polisemie: faptul că un termen poate avea mai multe semnificaţii. Este un fenomen lingvistic curent. Însă în domeniile abstracte ca filosofia sau teologia, suntem adesea siliţi să recurgem la ea datorită dificultăţii de a exprima o realitate care ne scapă.

7. Catafatic: din grecescul kataphasis,afirmare. De catafază ţine tot ceea ce poate fi explicat, expli- citat, demonstrat, dovedit. Ştiinţa este catafati- că prin natură. Apofatic: din grecescul apophasis, negaţie. De apofază ţine tot ceea ce rămâne ascuns, nevăzut, neînţeles, ceea ce nu ţine de înţelegerea raţională şi care deci nu poate fi abordat decât pe o altă cale. Este vorba despre teologia „negativă". Această cale este cea a experienţei lăuntrice, şi este o cale mistică.

8. Este numită „rugăciune" pentru că El se roagă Tatălui Său. „Preoţească", pentru că o face în calitate de „mare preot, după rânduiala lui Melhisedec", singurul mijlocitor între Dumnezeu şi Om.

9. Iuda a părăsit Foişorul de îndată ce a fost dat pe faţă (însă s-a împărtăşit!).

10. Când Domnul Se va arăta celor zece, apoi celor unsprezece Apostoli care stăteau în Foişor, primul Său cuvânt va fi „pace vouă", deoarece erau sfâşiaţi lăuntric pentru că Îl părăsiseră: Domnul îi ridică din căderea lor.

11. „Slavă, a slăvi, a preaslăvi": avem aici un frumos exemplu de polisemie a termenului „slavă" în aceeaşi frază. Când Hristos spune că a proslăvit pe Tatăl Său pe pământ, acest termen are un sens general, comun (a înălţa, a mări), în timp ce atunci când cere Tatălui Său să-L proslăveascăcu slava pe care o avea alături de El, este vorba despre slava necreată: strălucirea firii dumnezeieşti, cea care este proprie naturii divine. Cele două sensuri nu au nici o legătură. Însă Hristos nu putea face altfel decât să folosească limbajul omenesc pentru a fi înţeles de Apostolii Săi. Ar fi de folos să verificăm în textul evreiesc restituit al Evangheliei (cf. ediţia Carmignac).

12. Acest lucru este remarcabil dezvoltat de către Sfântul Grigorie Teologul (Grigorie de Nazianz) în faimoasele sale Discursuri teologice.

13. De aceea există un iad veşnic, care este o stare duhovnicească şi nu un loc sau o structură.

14. Cf. Tatăl Nostru: „Facă-se voia Ta" (Să se facă voia Ta cea bună).

15. De fapt, ar trebui să se citească tot capitolul 17.

16. Perihoreză: din grecescul perichorein, a veni alături de, a înconjura (în latină circumincessio). Este un termen de teologie treimică, însemnând că fiecare din cele trei Persoane dumnezeieşti se dăruieşte pe Sine celorlalte două într-o eternă mişcare de comuniune şi de iubire (după Vocabulaire theologique orthodoxe, 1985, Le Cerf). Specificul persoanei este de a da şi de a se da („nu eu, ci tu"), însă cum suntem dincolo de diadă (doi), unde relaţia ar putea să fie de tip faţă în faţă, trebuia introdusă noţiunea de mişcare circulară, pentru a da seamă de această realitate intra-trinitară, cu atât mai mult cu cât cercul este prin excelenţă simbolul dumnezeiesc (eternitatea).

17. Rugăciunea preoţească se întinde pe tot capitolul 17, care are 26 de versete. Pericopa noastră cuprinde jumătate din rugăciune.

18. Domnul văzuse tristeţea Apostolilor, pentru că tocmai le vestise plecarea Sa din această lume şi venirea Mângâietorului; atunci luase pilda femeii însărcinate, care se întristează pentru că a venit ceasul ei, dar care mai apoi se umple de bucurie pentru că s-a născut om în lume. Şi adăugase: dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi (Ioan 16, 21-22).

Printeaza articolul