Adaugat la: 7 Aprilie 2013 Ora: 15:14

Fragmente neodihnite (aprilie 2013)

Fragmente neodihnite (aprilie 2013)

Când omul ştie să tacă, fiinţa lui e vizitată tainic. Paul Claudel notează că Verbul (Cuvântul) este fiul adoptiv al tăcerii, fiindcă Sfântul Iosif a parcurs paginile Evangheliei fără să pronunţe un singur cuvânt. Pentru a auzi glasul Cuvântului trebuie să‑i asculţi tăcerea, să o înveţi, mai ales. Experienţa Părinţilor este categorică: dacă nu ştii să faci în viaţă loc reculegerii, tăcerii, este imposibil să ajungi la un nivel mai ridicat şi să poţi să te rogi în locurile publice. Acest nivel ne face conştienţi că o parte din fiinţa noastră este scufundată în imediat, se află mereu în griji şi disperată, şi că cealaltă parte a noastră observă acest lucru cu mirare şi compătimire. Omul agitat face pe îngeri să râdă în hohote, notează Shakespeare.  Reculegerea deschide sufletul spre cele de Sus, dar şi spre celălalt om. Sfântul Serafim: viaţă contemplativă sau viaţă activă? E o întrebare oarecum artificială; nu aici este problema, adevărata problemă este cea a inimii, a dimensiunii ei, acest imens sipet de care vorbeşte Origen, în stare să‑L conţină pe Dumnezeu şi pe toţi oamenii. În acest sens spune Sfântul Serafim: „dobândeşte pacea ta lăuntrică şi o mulţime de oameni îşi vor afla mântuirea în preajma ta”.

Într‑un timp de inflaţie verbală care nu face decât să agraveze o rea singurătate, doar omul unei păci rugătoare poate să mai spună ceva celorlalţi, să arate cuvântul devenit chip, privirea devenită prezentă.

Unei vieţi lipsite de rugăciune îi lipseşte dimensiunea eternităţii!

Paul Evdokimov, Vârstele vieţii spirituale

Identitate

Sunt o pasăre
care nu mai ştie să zboare:
pentru că a învăţat să semene
şi să strângă
în hambare…

Sunt un crin al câmpului
fără mireasmă şi frumuseţe:
pentru că a învăţat să toarcă
şi să ţese…

am fost o pasăre cu aripi
din petale de crin

acum sunt „eu însumi”
şi‑acesta‑i numele
nesfârşitului
chin…

Marius Iordăchioaia 

Mintea ta dacă a pătruns la locul inimii, tu nu trebuie să te păstrezi în tăcere şi încremenire, ci să continui să te rogi: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte‑mă pe mine” şi niciodată să nu te curmi de la aceasta. Fiindcă aşa, cu această neclintire în Dumnezeu, chemarea ta, păstrându‑ţi mintea aţintită şi nevătămată, tu vei ridica vrăjmaşilor mântuirii tale orice nădejde de biruinţă şi vei ajunge ca întru linişte – neatinsă de asupririle lor – sufletul tău să se bucure de o preafericită pace, suind din zi în zi mai mult în dragostea şi dorirea Domnului.

Iar dacă, potrivnic ostenelilor tale, nu vei izbuti să pătrunzi în ţinutul inimii tale, după sfatul ce ţi l‑am dat, atunci fă încă tot ce ţi‑am spus şi vei afla tot ceea ce cauţi, Dumnezeu dimpreună cu tine lucrând.

Sbornicul, Despre rugăciunea lui Iisus

Mândria a transformat „îngerul luminii” în diavol, iar acum mândria are puterea de a distruge oamenii. Din această cauză, orice, chiar şi în doză microscopică, amestecat cu mândria este înrudit cu diavolul şi cu diabolicul.

Religia este şi ea un câmp de acţiune pregătit deja pentru forţele diavolului. Totul, absolut totul în religie este ambiguu, iar această ambiguitate poate fi lămurită doar prin umilinţă, astfel încât întreaga viaţă spirituală este sau trebuie direcţionată înspre căutarea umilinţei. Semnele umilinţei: bucuria! Mândria exclude bucuria. Apoi: simplitatea, adică lipsa întoarcerii în sine. În cele din urmă, încrederea, ca principală directivă a vieţii, aplicată tuturor (curăţenia inimii când omul Îl poate vedea pe Dumnezeu). Semnele mândriei sunt: lipsa veseliei, complexitatea şi teama. Toate acestea pot fi verificate în fiecare zi, la fiecare oră, cercetându‑ne sinele şi contemplând viaţa din jurul nostru.

Noi încercăm să apărăm „Adevărul”, noi luptăm cu ceva şi pentru ceva fără să înţelegem că Adevărul apare şi învinge doar acolo unde este viu: „... smeriţi‑vă, fiţi precum sclavii” şi veţi dobândi o simplitate şi o bucurie salvatoare acolo unde umilinţa străluceşte în frumuseţea‑i divină: acolo unde Dumnezeu este revelat în creaţie şi mântuire. Cum aş putea să trăiesc astfel? Cum să‑i conving pe ceilalţi?

Biserica nu are alt scop, nu are o „viaţă religioasă” separată de lume, pentru că în felul acesta Biserica ar deveni un idol. Biserica este casa de unde fiecare din noi pleacă la serviciu şi în care ne întoarcem cu bucurie pentru a găsi viaţa, fericirea şi bucuria, unde fiecare îşi aduce roadele muncii sale şi unde totul este transfigurat în sărbătoare, libertate şi împlinire, prezenţa, trăirea în această „casă” – aflată deja în afara timpului, neschimbată, umplută de veşnicie, revelând veşnicia.

Pr. Alexander Schmemann, Jurnal

Un frate a venit la avva Victor, cel ce petrecea întru tăcere, zicând: ce să fac, Părinte, pentru că mă biruieşte lenevirea? Zis‑a lui bătrânul: această boală, fiule, este sufletească. Că precum celui bolnav de ochi, din cumplita durere, i se pare că vede lumina, iar celui sănătos i se pare că vede puţin, aşa şi cel slab la suflet, din puţină trândăvie se slăveşte, părându‑i că este mare lenevirea, iar cel sănătos cu sufletul, întru ispite se bucură mai mult.

Patericul egiptean, Avva Victor

Puterea Mielului

Cocoţat în mine însumi
ca Zaheu în dud
abia de‑am auzit când m‑ai strigat
din adâncul inimii mele

să cobor grabnic
în casa puterii sufletului meu
şi să‑i împart averile nedrepte...

apoi
cinând din carnea
Mielului Tău
să capăt puterea Lui
de‑a coborî până la capăt
pe scara slăbiciunii

până‑n
atotputernicele
Tale braţe,
Tată...

Marius Iordăchioaia
 

Fragmente neodihnite (aprilie 2013)

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni